joi, iulie 18, 2024

Spectator ca la teatru

Am tresărit în clipa în care am văzut pe siteul editurii Nemira că Octavian Saiu a scris o carte intitulată Arta de a fi spectator (București, 2022).

M-am dus instantantaneu cu gândul cu aproape 40 de ani în urmă, la vremea studenției mele, și încă vreo zece –cincisprezece ani după, când pe lista lecturilor și, desigur, a citărilor obligatorii se afla o carte cu un titlu asemănător. E vorba despre Lecole du spectateur. Carte care, alături de Lire le théâtre, de Termeni-cheie ai analizei teatrale (volumaș apărut și în românește la editura Institutului European din Iași), toate purtând semnătura lui Anne Ubersfeld, de celebrul, sacrosanctul  Dictionnaire du Théâtre a lui Patrice Pavis, de cercetările despre orizontul de așteptare ale lui Jauss sau Wolfgang Iser, nu putea lipsi din nici o bibliografie a unei teze de doctorat cât de cât serioase.

Anne Ubersfeld, pe care o cunoșteam în calitatea ei de istoric al teatrului francez din secolul al XVII lea (o regăsim cu numele de Annie Ubersfeld ca unul dintre principalii contributori la realizarea unei bune Histoire littéraire de la France, chiar dacă marcată de marxism) se raliase tendinței de a găsi și pune la punct un set de instrumente/concepte dorit științifice cu ajutorul cărora să fie scos din zona, hai să zicem, a impresionismului comentariul spectacolului de teatru. Eforturile ei și ale companionilor au făcut furori în zona universitară, am citit-o și am citat-o și eu cu religiozitate, am imitat-o, numai că, odată trecută moda semioticii și cum nici pragmatica nu se simte nici ea astăzi prea bine, s-a dovedit că efectele pe termen lung ale acelui gen de cercetări sunt minime. Au, dacă mai au, o valoare strict insulară.

Mă temeam, așadar, ca nu cumva Octavian Saiu să fi căzut în greșeală și să fi devenit un întârziat Robinson Crusoe al cercetării teatrului. Adică să fi pus în noua lui carte poate nu chiar teorii și concepte teoretice seci, alambicate, ci tot felul de norme, reguli, condiții a căror îndeplinire să fie socotită obligatorie pentru a-ți da voie să te consideri un bun sau, cel puțin, un acceptabil, spectator de teatru.

Slavă Domnului, nimic din toate acestea. Firește, Octavian Saiu, binecunoscut ca universitar de marcă, recunoscut ca specialist în dramaturgia lui Beckett și Ionesco, dar și în tot ceea ce acoperă azi conceptul de performance, are un substanțial bagaj de lecturi, de cunoștințe teoretice. Pe care le convoacă discret și fără ostentație atunci când scrie și despre fascinația sălii de spectacol ( cu sau fără acel definitoriu roșu și aur despre care a scris atât de frumos George Banu), și despre individualitatea spectatorului și despre comuniunea de individualității pe care o aduce cu sine reprezentația ( să reamintesc că ea era intuită încă din 1937 de Camil Petrescu în Modalitatea estetică a teatrului), și despre faptul că există nu doar mai multe categorii de publicuri, ci și spectatori de o calitate diferită care nu doar că determină unicitatea fiecărei reprezentații, ci și calitatea acesteia.

Sigur, prin ceea ce specialiștii în pragmatică numeau legea neintervenției, spectatorul este condamnat la tăcere. Numai că și această tăcere poate fi de mai multe feluri (chiar și râsul este astfel), de mai multe feluri fiind și aplauzele din final. Ele sunt analizate minuțios, aprobate ori codamnate în carte. Avem și spectatorul narcisist, avem și spectatorul- critic, îl avem chiar și pe crritic. Critic cu mai multe r- uri. Așa cum îl numea disprețuitor Beckett în Așteptându-l pe Godot. În analiza profilului și conditiei/ conduitei acestuia Octavian Saiu mi s-a părut a fi cam prea vijelios, neiertător din cale afară și, în consecință,  chiar nedrept. Lucru de mare mirare cu atât mai mult cu cât el însuși lucrează la o facultate ce pregătește sau ar trebui să pregătească (și) critici de teatru. Mărturisesc că, citind diatriba cu pricina (a propos, și criticii literari își fac în timpul lecturii notițe, marea lor șansă fiind că nu sunt condamnați să o facă pe întuneric), m-am dus cu gândul la un text din literatura franceză a Renașterii. Care se cheamă La Satire Ménippée și în care rectorul Universității aplaudă ruina instituției pe care o conduce.

Avem și spectatori talentați, tot la fel cum avem și spectatori artiști. Într-un capitol de final al cărții, Octavian Saiu nu doar că operează o distincție interesantă între spectatorul artist și artistul spectator, ci și produce un foarte convingător apel adresat dramaturgilor. Acela de a fi cât mai mult prezenți în sala de spectacol.

Mai mult decât utilă cartea lui Octavian Saiu. Scrisă la modul eseistic, cu o evidentă atenție acordată scrisului frumos (atenție, frumos și nu calofil) autorul ne îndeamnă să fim nu doar simpli privitori, degustători sau consumatori de teatru. Ci să fim, vorba lui Eminescu, spectori ca la teatru.

Octavian Saiu –ARTA DE A FI SPECTATOR; Editura Nemira, București, 2022 

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro