Atingeam, chiar dacă numai în treacăt, în recenzia dedicată cărții Mihai Caraman- un spion român în războiul rece, delicata problemă a raporturilor dintre datorie și morală, așa cum apare ea în cazul uneia dintre cele mai fascinante profesii. Aceea de agent al serviciilor secrete. Găsesc în cartea Spionii, minciunile și mistificările Rusiei în Occident scrisă de Edward Lucas, apărută în colecția Istorie a editurii Humanitas în traducerea Adinei Avramescu, un foarte interesant capitol intitulat Arta spionajului: realitate și ficțiune, în care autorul analizează cu finețe raporturile dintre lege și morală în munca spionilor.
În fond, e de domeniul axiomei că fiecare stat din lume, indiferent de regulile după care funcționează, că este unul de drept sau este unul condus de o dictatură, are servicii secrete. Orișicare țară are legi proprii, așa cum acceptă, fie și numai de ochii lumii, o serie de norme de conduită internaționale. Pe care le respectă sau nu în funcție de interesele proprii. Guvernele alocă anual sume de bani, foarte adesea deloc neînsemnate, în vederea asigurării funcționării în bune condiții a serviciilor zise de intelligence. Declară că o fac spre a-și asigura protecția. Însă e ceva asemănător secretului lui Polichinelle în realitatea că o bună parte dintre acestea se cheltuiesc cu scopul de a fi furate secretelor altor state. Fie ele chiar aliate. Tocmai din acest motiv există spionii. Observă Edward Lucas că “spionii încalcă legile în interesul guvernelor care încearcă să le aplice ”, că spionajul „implică încălcarea legilor” și aceasta deoarece „cea mai mare parte a secretelor trebuie furate. Iar asta înseamnă instigarea la trădare, folosirea mitei, spargerilor, șantajului sau chiar a violenței atunci când este necesar”. Ce mai înseamnă asta? Că “’prima calitate a unui bun spion este să lase la o parte normele sociale care îl împiedică să înșele și să manipuleze oamenii’’. Dar și că “spionajul este o muncă pentru indivizii îndrăzneți și lipsiți de scrupule, nu pentru cei timizi și onești”
Miezul cărții lui Edward Lucas este reprezentat de prezentarea în detaliu a câtorva dintre cele mai spectaculoase, mai îndrăznețe și, la un moment dat, și de succes operații de spionaj puse la cale de serviciile secrete rusești, în anii de după căderea comunismului și de la încheierea Războiului Rece. De la aceea care a avut-o în centru pe Anna Chapmann și până la aceea al cărei protagonist a fost un anume Herman Simm. Toate cercetate și înfățișate în amănunțime, cu o admirabilă atenție arătată detaliilor. Cartea face dovada unei documentări excepționale și a unei admirabile științe a folosirii documentului. Indubitabil, Edward Lucas deține talentul de a alia abilitățile de scriitor, de jurnalist, de expert în securitate europeană și transatlantică cu instrumentele istoricului și ale analistului politic și militar, astfel izbutind să deslușească nu numai cum și de ce Rusia, îndeosebi Rusia lui Putin, este pe mai departe interesată nu doar de secretele Occidentului, adică ale țărilor socotite a fi vârfuri de lance ale NATO, ci și în zonele și țările fostului Bloc comunist. Cu o atenție sporită acordată Estoniei, Lituaniei și Letoniei.
Din prefața scrisă pentru ediția românească a volumului deducem că Edward Lucas a intuit și a atras atenția încă din 2007, atunci când a publicat prima lui carte intitulată The New Cald War, asupra amenințării reprezentate de noua cleptocrație fostă KGB-istă din Rusia. Mai înțelegem și că avertismentul lansat atunci a trecut cvasi-neobservat de decidenții și strategii occidentali, în pofida faptului că volumul a beneficiat de un considerabil succes de librărie. Cartea Deception apărută în românește cu titlul Joc dublu înseamnă, în acest sens, o recidivă. Din 2011, când a apărut în limba engleză, s-au înregistrat noi mutații, așa că, avertizează Edward Lucas, ‘’ Rusia este capabilă să atace Occidentul în feluri pe care eu abia le întrezăream în 2011 ‘’.
Lucas observă că dizolvarea Uniunii Sovietice nu adus cu sine și pierderea controlului asupra puterii de foștii oameni ai KGB. Aceștia însă nu tânjesc nici după comunism, nici după economia planificată de tip sovietic.
Există, indubitabil, o nostalgie după puterea de odinioară a Uniunii Sovietice, nu însă și după politica acesteia. Jocul dublu al Rusiei pe care îl analizează în carte Edward Lucas este o componentă a gustului și a dorinței de recâștigare a puterii a Rusiei lui Putin. De aici și ingeniozitatea Rusiei în lupta invizibilă dusă împotriva Occidentului.
Edward Lucas- JOC DUBLU. SPIONII, MINCIUNILE ȘI MISTIFICĂRILE RUUSIEI ÎN OCCIDENT, Traducere de Adina Avramescu; Editura Humanitas, București, 2018
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Ex-KGB-iștii nu au învățat nimic din uber-maskirovka. Supra-păcălirea pe o perioadă îndelungată de timp produce auto-păcălirea și autoînșelarea, cu rezultate tragice și previzibile – primul fiind pierderea contactului cu realitatea. Îndelungata practică a falsificării istoriei prin intermediul mitificării propagandistice creează o bulă de auto-înșelare care stimulează masiva păcăleală de secole a ”Rusiei, cetatea asediată”. Tentativa napoleoniană și apoi hitleriană de invadare a Rusiei nu aveau nici o șansă de reușită. Și nici nevoie, deoarece Rusia-cetatea-patria-mamă are cea mai bună soluție de auto-demolare&imolare: tătukul. Stalin este apogeul conducătorului care duce în mod glorios patria la ruină. Politicile staliniste au avut, ca și cele hitleriste, un succes vremelnic. Timpul le-a sancționat drastic pe amândouă, pe cele ale lui Hitler mai rapid, pe cele ale lui Stalin mai lent, dar au avut aceeași soartă: coșul de gunoi al istoriei(nu înainte de a face milioane de victime).