duminică, iulie 5, 2020

Statul paralel și justiția română. Partea I

Agenda publică românească a fost dominată de tema „statului paralel” timp de 18 luni. Așa cum brusc a apărut tema pe scena publică în noiembrie 2017, tot atât de brusc a dispărut în mai 2019.

Câtă consistență a avut dezbaterea publică? Putem considera că a avut loc o dezbatere publică? Pentru că, nu-i așa?, o dezbatere presupune o analiză cu argumente/raționamente pro și contra privind tema publică și, evident, o minimă cultură civică ca „părțile” implicate în discuția publică să asculte argumentele/raționamentele celeilalte părți. Ce consecințe (sterile sau nu?) a avut pentru români această temă introdusă brusc pe agenda publică? Cum se raportează astăzi românii la instituțiile de bază, formale, constituționale, ale statului român, ce încredere mai au românii în justiție (și) ca urmare a lansării de către diverși a temei „statului paralel”?

Cei care au lansat în spațiul public românesc sintagma de „stat paralel” nu au fost deloc interesați să definească sintagma, să contribuie la o reală dezbatere asupra temei. Pare că doar și-au dorit să rescrie agenda publică în funcție de interesul lor de moment sau să dea frâu liber, în public, emoțiilor pro și contra existenței „statului paralel”. Cu câteva mici excepții – în general jurnaliști(1) sau cercetători în domenii sociale(2) , care au discutat (public și) cu seriozitate problema.

Prolegomene:

Sintagma de „stat paralel” poate avea, la prima vedere, toate ingredientele unui scenariu plauzibil, cu posibile unde traumatice pentru cei care au urmărit subiectul, cu atât mai mult cu cât mulți dintre noi avem experiența statului comunist. Statul, cu instituțiile lui formale, are un rol important în viața socială a românilor: plata taxelor la fisc, respectarea regulilor sociale, cu sancțiunile aferente în cazul în care acestea sunt încălcate, etc. Chiar dacă unii români nu respectă unele reguli impuse de stat, ei au, totuși, sentimentul că au un raport cu statul. E vorba de relația consacrată de grecii antici: raportul dintre guvernați – guvernanți.

Tocmai pe acest fond, al unei deferențe inerțiale a românilor față de autoritatea formală a statului, a apărut tema publică a „statului paralel”. Și de aici și posibilul șoc. Pentru că impresia este una puternică: cum adică? Nu mai e vorba de statul pe care cetățeanul obișnuit este obligat să-l urmeze și pe care, uneori, încearcă să-l fenteze? „Statul paralel” e un „stat” din a cărui ecuație e exclus cetățeanul, din moment ce „statul” ăsta paralel funcționează fără a-l implica direct pe cetățean și care are ca paradigmă de funcționare două structuri paralele: instituții formale și un network informal (grupuri informale) în conexiune directă și dominantă cu instituțiile formale ale statului.

Așa cum indirect sugerează sintagma, „statul paralel” nu numai că-l exclude pe cetățeanul obișnuit din relația ce stă la baza funcționării statului, guvernant – guvernat, dar din așa-zisa confiscare a statului de către reprezentanți ai unor instituții formale – instituții de forță – el, cetățeanul, iese până la urmă păgubit.

De remarcat că tema „statului paralel” a fost inițiată de o parte a clasei politice, formalizată chiar de reprezentanți ai autorităților publice constituționale – președinții Camerei Deputaților și Senatului, după cum va rezulta din analiza de față –, dar și de reprezentanți ai unor partide politice, susținută de unii formatori de opinie.

În orice caz, cel puțin așa sugerează evoluția discuțiilor publice pe marginea „statului paralel”, tema nu a fost aruncată întâmplător. Este legată de agenda politică și publică a celor care au declanșat și participat activ la disputa publică.

Sintagma „statul paralel” nu a fost inventată de noi, aici în România: e o temă care are deja o istorie recentă și (destul de) bogată în multe state cu tradiție consacrat democratică sau în tranziție spre democrație, ori în state capturate de mafie sau criminalitatea organizată.

Tot atât de interesantă e alegerea sintagmei „stat paralel”. Așa cum vom observa, există nuanțe importante între diferitele sintagme ce definesc existența paralelă a instituțiilor formale și unor grupuri informale care influențează prin diverse metode deciziile instituțiilor formale și ale reprezentanților acestora.

Ce interesează, în cazul de față, nu este analiza intențiilor și scopurilor celor care au impus/întreținut această temă pe agenda publică, ci în ce mod justiția, parte a ei, a fost într-adevăr implicată, prin anumiți reprezentanți ai săi, în structuri informale, ce au dublat structurile formale din care făceau parte, și, în al doilea rând, dacă aceste discuții publice au avut consecințe – pozitive sau negative – asupra justiției.

Așadar, un scurt istoric al literaturii ce se referă la problema dublării instituțiilor formale de rețele informale este necesar pentru a înțelege contextul și cauzele, precum și efectele ale temei „statului paralel” în spațiul românesc. Contextul, cauzele și efectele acestei așa-zise teme publice vor fi abordate în partea a doua a acestui articol.

Istoric

Da, poate să vă surprindă, dar există o literatură destul de bogată, în special de sorginte anglo- saxonă, dedicată fenomenului existenței a două structuri în interiorul aceluiași stat: prima structură, una formală, recunoscută la nivel constituțional și legislativ și o a doua informală, formată din membrii unor instituții formale, în special instituții așa-numite de „forță” (militare, servicii secrete, parchete/procurori, etc.).

Terminologia uzitată de cei care au scris pe marginea acestei problematici nu este unitară, așa cum nu este unitară nici descrierea modului în care acționează această dualitate.

Însă o tipologie a acestora poate fi conturată din teoretizările făcute asupra problematicii și exemplelor practice date de cei care au analizat dualitatea structurilor formale și informale în funcționarea statului.

O trecere în revistă a acestor termeni arată că există nu doar o diversitate în tipologia acestor forme în analizele teoreticienilor, dar și în abordările pe care formatori de opinie, comentatori mass-media și jurnaliști, politicieni etc., din diferite spații cultural-politice le dau acestui fenomen:

  • dubla guvernare (the double government);
  • statul invizibil (the invisible state);
  • statul din interiorul statului (a state within a state);
  • statul ascuns/adânc/profund (traducere aproximativă a termenului the deep state);
  • statul paralel (the parallel state).

Trebuie precizat că nu toate sintagmele de mai sus, așa cum au fost ele abordate de diverși teoreticieni sau în spațiul public, au o conotație negativă. Însă, toate aceste abordări au în vedere și explică funcționarea și interconectarea, pe de-o parte, a structurii sau structurilor formale ale statului, așa cum ele sunt prevăzute în constituțiile sau în legislațiile diferitelor state și, pe de altă parte, grupurile de indivizi care formează structurile informale. Acestea din urmă influențează deciziile sau chiar iau decizii în numele structurilor formale. Uneori, structurile informale sunt parte a structurilor formale, așa cum se va vedea mai jos.

Primul și cel mai cunoscut teoretician al dualității guvernării (aici în sensul larg al termenului de guvernare, termenul de guvernanți referindu-se la monarh, legislativ, executiv sau/și putere judecătorească în relațiile lor cu guvernații), a fost Walter Bagehot cu a sa celebră carte Constituția Engleză(3).

Marea Britanie a secolului XIX era un stat cu instituții solide, având la bază o colaborare a celor două „seturi” de instituții, în viziunea lui Bagehot: primul „set” de instituții statale sunt cele care impun respect și care se bazează pe o lungă și veche tradiție, cum sunt Regina (Queen Victoria) – monarhia britanică – și Camera Lorzilor, compusă din membrii aristocrației Marii Britanii de la acea vreme (the House of Lords), dar care nu au o putere efectivă în a guverna statul și pe guvernați; al doilea „set” este constituit de instituțiile „eficiente”, cele care guvernează efectiv și care sunt compuse din Guvern și Camera Comunelor (the House of Commons). Dacă primul „set” de instituții sunt destinate a-i impresiona pe cei mulți (cetățenii/guvernații), cel de-al doilea set este cel care asigură eficiența funcționării statului britanic.

De remarcat faptul că cele două „seturi” instituționale s-au păstrat în viziunea cvasimajorității teoreticienilor de azi care s-au aplecat asupra subiectului. Însă, cu diferențe esențiale: cele două „seturi” nu sunt ambele formale ca în cazul britanic, descris de Bagehot. Astfel, un „set” este formal, instituții recunoscute de constituțiile statelor în cauză și de legislațiile pozitive ale acestora, și al doilea „set” este constituit din instituții informale (network-uri, rețele informale create de membri ai instituțiilor de forță cu implicarea unor membri ai instituțiilor formale) și/sau grupuri private, criminale (adică infracționale) sau nu.

Ce rămâne, însă, e faptul că instituțiilor formale, cele care au suportul constituțional și/sau legal, li se recunoaște și li se accentuează aparența faptului că ele conduc statul. Interesul instituțiilor și rețelelor informale, a membrilor acestora în dominarea instituțiilor formale este unul evident:

  • în a putea acționa sub umbrela primelor;
  • în a nu deconta nerealizările și eșecurile statului formal, care sunt puse în sarcina instituțiilor formale;
  • în a controla și chiar în a lua deciziile prin intermediul membrilor instituțiilor formale;
  • și, mai ales, în a-și conserva și consolida, astfel, puterea și afacerile mai mult sau mai puțin infracționale.

O scurtă trecere în revistă a acestor teorii:

Michael J. Glennon(4) descrie ceea ce numește el dublul guvernământ (the double government)(5). Deși recunoaște originalitatea teoriei lui Bagehot, Glennon, bazându-se pe observațiile evoluțiilor imediat postbelice, dar și a celor din imediata vecinătate temporală, deplasează accentul de la loialitatea și responsabilitatea reciprocă a celor două „seturi” de instituții bagehoteniene și eficiența relației dintre acestea, la secretomania activității ce domină activitatea instituțiilor informale(6), eficiența acestora fiind mult mai puțin importantă.

Glennon vorbește, așadar, la rândul lui, de două „seturi” de instituții:

  1. instituții formale, numite Madisoniene(7), reprezentate de tradiționalele puteri ale statului: Congres, executiv – adică Președintele SUA și membrii cabinetului său – judecătorească (Curtea Supremă, curțile federale, celelalte instanțe și, mai ales, o instanță specială, acronimul fiind FISA Court – Foreign Intelligence Surveillance Court);
  2. și rețeaua informală, numită the Trumanites – Harry Truman a creat rețeaua instituțiilor de forță, așa numita comunitate de informații, cu scopul declarat de a centraliza, controla și eficientiza munca informativă a instituțiilor de forță. La propunerea lui Truman, în anul 1947, Congresul a adoptat proiectul de reformă legislativă a instituțiilor militare și militarizate, Legea privind Securitatea Națională (National Security Act – NSA), prin care s-a stabilit celebrul (și prin acțiunile mai mult decât controversate din contemporaneitate) Consiliu de Securitate Națională (National Security Council – NSC)(8). Central Intelligence Agency (CIA) a fost înființată în același an, 1947.

Rezultatele acestei rețele informale (the Trumanites) sunt, însă, discutabile, ne spune Glenoon, și, mai ales, periculoase pentru democrație. Câteva concluzii ale autorului sunt relevante în discuția noastră (pe marginea dublului guvernământ):

  • costurile financiare și resursele umane de susținere a rețelei the Trumanites sunt enorme;
  • controlul instituțiilor formale, constituționale – Congres, executiv (Președinte și cabinetul acestuia, departamente (”agenții”) guvernamentale), putere judecătorească – asupra rețelei the Trumanites sunt iluzorii, derizorii(9);
  • exagerarea intenționată a amenințărilor existente la adresa securității SUA precum și crearea unor amenințări artificiale. Pentru ca rețeaua informală să se mențină la putere aceasta a apelat la frica de amenințări pe care trebuie să o resimtă populația, plastic relevată de Glennon: dacă natura precisă a amenințării (la adresa securității SUA – n.m.) este incertă, ceea ce este cert este frica de amenințări (a populației – n.m.).

Ceea ce interesează aici, din analiza lui Glennon, e modul în care puterea judecătorească, în special la vârful acesteia, Curtea Supremă și curțile federale, este controlată de the Trumanites.

Afirmația lui Glennon este în sensul că judecătorii sunt atenți selectați și numiți în așa fel încât aceștia să fie dependenți sau să fie favorabili rețelei the Trumanites. Astfel, în general, Președintele SUA nu propune, iar Senatul nu confirmă un judecător la Curtea Supremă care este ostil rețelei(10). Asta nu înseamnă neapărat că judecătorii astfel numiți au avut legături directe cu rețeaua, dar contează ce filosofie juridică împărtășesc aceștia și, în acest sens, dacă ei sunt suporteri ai rețelei și dacă au sprijinit sau sprijină ideea unui executiv puternic(11). Chiar dacă nu toți judecătorii de la Curtea Supremă sunt „suporteri” ai rețelei, sunt cauze importante în raport cu care rețeaua the Trumanites are un clar interes, în care fiecare vot al judecătorilor contează.

Dar, susține Glennon, situația nu se întâlnește doar la Curtea Supremă, ci și la numeroșii judecători federali sau chiar districtuali și de curți de apel, unde Glennon consemnează clare legături cu rețeaua the Trumanites (foști procurori sau foști avocați), pentru că și acești judecători au de soluționat cauze ce privesc securitatea SUA(12).

Cazul cel mai interesant îl reprezintă, în cazul puterii judecătorești, instanța special creată în 1978 pentru a garanta legalitatea interceptărilor electronice ale unor servicii de informații străine ce operează pe teritoriul SUA. Această instanță, formată din 11 judecători selectați de președintele Curții Supreme ca urmare a voturilor exprimate de judecătorii de la nivel federal pe un termen de maximum 7 ani, este numită FISA Court (sau FISA warrant). Glennon scoate în evidență faptul că marea majoritate a judecătorilor, de la înființarea FISC până la zi, au fost parte a puterii executive, ca oficiali, înainte de a deveni judecători. Deci, aceștia au avut legături și au fost suporteri ai rețelei the Trumanites.

Ceea ce este specific FISA Court, în comparație cu instanțele ordinare, este faptul că procedurile nu sunt publice, iar sistemul adversarial lipsește cu desăvârșire. Doar reprezentanții guvernamentali pot fi prezenți la proceduri, fără a fi prezentă și virtuala parte adversă. Cu atât mai mult cu cât, FISA, neavând capacitatea de a propune probe din oficiu sau de a primi alte probe decât cele de la guvern/instituțiile de forță, practic probațiunea se limitează la informațiile livrate de executiv/instituțiile de forță.

Concluzia lui Glennon este că puterea judecătorească nu exercită un control adecvat asupra rețelei the Trumanites și acțiunilor acesteia. Printre exemplele, pe care Glennon își bazează aserțiunea, este cea legată de solicitările de arestare și de percheziții în cauze privind securitatea SUA: în perioada 1979 – 2011 i-au fost solicitate FISC un număr de 32.093 de mandate de arestare/percheziție – au fost admise toate solicitările, mai puțin unsprezece. În anul 2012 FISC a primit un număr de 1789 cereri de interceptări electronice, a respins doar una(13). Asemănările cu interceptările acordate de judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție din România, pe mandate de siguranță națională, sunt izbitoare. Vom discuta în a doua parte despre aceste asemănări.

Statul ascuns/profund (the deep state) a fost consacrat în special de o serie de articole scrise de editorialiști în The New York Times(14) și alte cotidiene americane, însă cel care i-a dat o coerentă explicație prin exemplificări concrete, bazate pe fapte reale după cum ni se spune, este Mike Lofgren(15).

Lofgren, care se bazează, conform afirmațiilor acestuia (și a biografiei lui de angajat în staff-ul Congresului SUA și a unor diferiți senatori, specializat în probleme militare și de securitate SUA: https://en.wikipedia.org/wiki/Mike_Lofgren), pe experiența trăită și dobândită în cei 28 de ani petrecuți în Congresul SUA, susține că SUA păstrează dualitatea celor două „seturi” instituționale, formale și informale, cu specificarea că network-ul informal, the deep state, este mai extins: o asociere hibridă a unor oameni cheie din structuri guvernamentale și ale structurilor financiare și industriale din SUA. Această structură (network) informală, este capabilă să guverneze SUA, și o și face, după cum pretinde Lofgren, raportându-se limitat la consimțământul instituțiilor și reprezentanților formali ai acestora, deși aceștia din urmă au fost și sunt expresia alegerilor democratice(16).

Această structură informală, formată din entități publice (în special instituții de forță, ce fac parte din comunitatea de informații ale SUA) și private – printre cele din urmă numărându-se și centrul financiar din Wall Street, dar și concentrarea de mari afaceri IT (Sillicon Valey) –, este conectată direct la resursele financiare și decizionale în executiv și Congres, iar scopul membrilor acestei structuri nu are nimic spectaculos sau misterios-conspirativ, ci este doar acela de a-și construi și menține cariere profesionale bine remunerate și cu acoperire în ce privește exercitarea puterii subterane în SUA(17).

Așadar, sistemul dual bagehotian este păstrat de Lofgren în descrierea statului ascuns/profund (the deep state), cu nuanțele indicate anterior. Statul ascuns/adânc nu este o negare a trăsăturilor de caracter al cetățenilor americani. Dimpotrivă, Lofgren susține că de fapt avem de-a face cu o trăsătură inerentă, comună oricărei aglomerări de populație. Și chiar dacă cetățenii SUA nu și-au dat acordul expres cu privire la influența structurii informale de putere în interiorul statului, pasivitatea lor a jucat un rol important, esențial, mai ales că aceștia au acceptat deghizarea funcționării acestei structuri informale în apelul, în opinia autorului, la un fals patriotism și, în mod ocazional, prin inducerea strategică a temerilor cu privire la amenințări (de multe ori contrafăcute)(18).

Instituțiile formale ale „statului vizibil” pot fi nefuncționale, însă mașinăria statului ascuns/adânc (the machinery of the deep state) a crescut permanent în dimensiune, ca număr de instituții publice și private implicate, dar și ca putere, este de opinie Lofgren.

The deep state este mai mult decât un ”complex militar – industrial” (conform sintagmei celebre din ultimul mesaj televizat al președintelui Eisenhower). Însă, subliniază Lofgren, nu este nici pe departe briliant: predomină mediocritatea, conformismul membrilor rețelei informale, iar insuccesele structurii și membrilor săi (incapacitatea de a prevedea 9/11 constituie un astfel de insucces – a se vedea și Michael Glennon, mai sus citat) au fost îmbrăcate, printr-o campanie agresivă de „marketing”, în succese(19).

Dacă la Michael Glennon o parte a puterii judecătorești depinde de „avizul” dat de rețeaua informală a statului american, pentru Lofgren structuri ale puterii judecătorești fac parte din statul ascuns/adânc (the deep state). Este invocată, aici, atât FISA Court, cât și instanțe federale care au de soluționat cauze privind securitatea națională, cum sunt tribunalele districtuale din Districtul de Est, Virginia, și Districtul Sudic din Manhattan(20).

Întreținerea, de către instituțiile informale, a unei permanente amenințări privind terorismul și crearea de către acestea a unor țapi ispășitori din afara SUA, au condus la anestezia publicului american și la o stare generală de apatie, cinism și frică în rândul americanilor – de fapt antiteza unui model de cetățean responsabil(21).

Un autor ce s-a preocupat de capturarea statului de către rețele criminale (infracționale) este Ivan Briscoe(22) în studiul său publicat în 2008, The proliferation of the `parallel state`(23). Funcționarea acestui tip de stat, explică Briscoe, diferă esențial de celelalte moduri de funcționare a structurilor informale din celelalte tipuri de state capturate, și asta din cauza elementului criminal inerent al acestui tip de stat, respectiv „statul paralel” (trafic de droguri, corupție guvernamentală, trafic de persoane, grupări interlope, etc.). „Statul paralel” a fost și este caracteristic statelor aflate în curs de dezvoltare și care, în mod aparent, au adoptat, la presiunea internațională, instituții și proceduri democratice. Însă aceste state au dezvoltat, în paralel, structuri informale formate din membri ai structurilor formale, membri care se află în conexiune directă sau chiar parte a rețelelor criminale (de droguri, de trafic de ființe umane, etc. – sunt enumerate, cu exemple concrete din funcționarea acestor state, Pakistan, Guatemala, etc.)(24).

Originea acestor structuri informale, din cadrul „statului paralel” –în acele state aflate în curs de dezvoltare, cum s-a arătat anterior –, poate fi găsită în expandarea/umflarea sectoarelor militare și de securitate și în legătură directă cu grupuri criminale. Scopul acestei rețele, ce constituie de fapt „statul paralel”, este de a distorsiona politicile aparent democratice ale statului și instituțiilor formale ale acestuia. Promovarea și protejarea intereselor membrilor „statului paralel”, mai precis a activității lor criminale și violente, sunt principalele obiective ale membrilor acestuia(25).

Autorul face o interesantă expunere, succintă și fără o analiză aprofundată, e adevărat, a faptului că în perioada postbelică, începând cu 1945, statele din nord și din vest, parte a democrațiilor consolidate, au cunoscut o creștere semnificativă a numărului și activităților agențiilor de securitate (așa numitele intelligence agencies). Doar că, pretinde Briscoe, democrațiile consolidate ar fi avut și au mijloace să tempereze acțiunile abuzive ale acestor agenții la adresa drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Nu la fel s-a întâmplat în statele emergente, cele care au adoptat formal sistemul democratic, dar care în fapt, în multe situații, au fost capturate de elemente criminale inclusiv prin instituțiile de forță în care s-au infiltrat aceste elemente criminale. Adică, „statul paralel”.

Efectul principal al existenței și activității structurilor și grupărilor „statului paralel” a fost și este crearea unei permanente instabilități a statului formal, crearea de avantaje membrilor structurilor informale și grupărilor criminale, ca putere de facto în stat(26).

În finalul acestei secțiuni ar fi de consemnat și alte dezvoltări ale tipurilor de state ce au cunoscut și în care s-au dezvoltat cel puțin două „seturi” de instituții. Unul este așa numitul „stat în stat” („a state within a state”) sintagmă prin care autoarea, Yevgenia Albats, desemnează fostul KGB ca un element crucial, esențial, ce a capturat statele postsovietice, născute din cenușa URSS, și care, în viziunea autoarei, reprezintă, probabil, cea mai puternică forță politică în aceste state. De fapt, aceste vechi structuri au generat noii politicieni ai acestor state, susține autoarea(27).

Cazul „statului paralel” din România (dacă a existat un caz …)

Statul paralel a fost o temă publică în primul rând de natură politică în România, fie și pentru simplul fapt că a fost inițiată și întreținută de parte a clasei politice, dar și de unii formatori de opinie cu conexiuni în politica din România. Toți aceștia au profitat sau au încercat să profite de lansarea temei publice a statului paralel.

Cu toate eforturile depuse de aceștia, am îndoieli serioase că subiectul a avut ecouri adânci, puternice în rândul populației. „Marea demascare” ar fi trebuit să fie un șoc pentru cetățeni. Însă, cu toate eforturile imense depuse, inclusiv și mai ales financiare (de sorginte obscură), nu cred că cetățenii de rând au fost cu adevărat interesați de tema publică reprezentând „statul paralel”.

Un factor important pentru care această temă nu a avut succesul scontat de cei care l-au lansat a fost dorința profundă a majorității cetățenilor de a curăța societatea din România, instituțiile publice, clasa politică, de corupție. În această cheie, faptul că au fost încheiate protocoale între instituțiile de forță, că servicii de informații au fost implicate, neconstituțional și nelegal, în actul de justiție (deși chestiunea în sine reprezintă un atentat la adresa statului de drept), nu i-a impresionat pe majoritatea cetățenilor.

Așadar, pe acești cetățeni, faptul că s-au întocmit dosare penale la adresa multor politicieni, a unor oameni de afaceri, conducători de instituții publice, judecători sau procurori, cu ajutorul informațiilor furnizate de unele servicii de informații dobândite la limita legalității (dacă nu chiar nelegale, după cum au și constatat unele instanțe penale ce au constatat nulitatea probelor strânse de procurori pe baza monitorizărilor nelegal efectuate de servicii de informații), nu i-a impresionat amestecul serviciilor în justiție și legalitatea obținerii de informații, atât timp cât cei vinovați de corupție, așa cum îi percepeau și îi percep ei, au fost supuși anchetelor penale.

Trebuie, însă, spus răspicat că în România nu a existat „statul paralel”, așa cum a fost el definit de autorii care au examinat existența rețelelor informale aflate în conexiune directă cu instituțiile formale. În nici un caz nu pot fi detectate elemente de criminalitate (trafic de droguri, trafic de persoane, alte infracțiuni specifice crimei organizate) în cazul specific al României, în cheia demonstrată de autorul mai sus citat, Ivan Briscoe, adică de instituții formale care să fie controlate și/sau conduse de elemente criminale.

Însă, despre „cazul românesc” al statului paralel în partea a II-a a acestui articol.

NOTE

1Sidonia Bogdan, www.vice.com, 22.11.2017: https://www.vice.com/ro/article/vb3a88/ce-inseamna-statul-paralel .

2Dan Cîrjan, www.criticatac.ro, 23.04.2018: https://www.criticatac.ro/lefteast/the-romanian-parallel-state-the-political-phantasies-of-feeble-populism/.

3Walter Bagehot, The English Constitution, the Second edition, 1873: https://socialsciences.mcmaster.ca/econ/ugcm/3ll3/bagehot/constitution.pdf.

4Michael J. Glennon este profesor la Fletcher School of Law and Diplomacy, Tufts University.

5Michael J. Glennon, National Security and Double Government în Harvard National Security Journal, vol. 5, 2014.

6Idem, p. 30.

7 Cu referire la James Madison, unul din fondatorii Statelor Unite și cel de-al patrulea președinte al SUA.

8Idem, pp. 18 – 21.

9Idem, pp. 47 – 74.

10Idem, p. 47.

11Idem, pp. 51 – 53.

12Idem, p. 53.

13Idem, p. 60.

14Amanda Taub și Max Fisher: https://www.nytimes.com/2017/02/16/world/americas/deep-state-leaks-trump.html .

15Mike Lofgren, The Deep State. The fall of the constitution and the rise of a shadow government, Penguin Books, 2016 (the second edition).

16Idem, p. 5.

17Idem, p. 34.

18Idem, p. 29.

19Idem, p. 40.

20Idem, p. 34.

21Idem, p. 40.

22Ivan Briscoe – fost jurnalist, politolog. Actualmente este director de programe pentru America Latină și Caraibe la Crisis Group: https://www.crisisgroup.org/who-we-are/people/ivan-briscoe .

23Ivan Briscoe, The proliferation of the „Parallel State”, 71 Working Paper, October 2008, FRIDE (Fundaction para las relaciones internacionales y el dialogo exterior).

24Idem, p. 1

25Idem, p. 2.

26Ibidem.

27Yevgenia Albats, The state within a state: the KGB and its hold on Russia – Past, Present, and Future, 1994, Editura Farrar, Straus and Giroux: https://www.amazon.ae/State-Within-Russia-Past-Present-Future/dp/0374527385 .

Distribuie acest articol

22 COMENTARII

  1. Asemănările cu interceptările acordate de judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție din România, pe mandate de siguranță națională … or fi „izbitoare”, dar când comparăm populația României cu populația Statelor Unite, respectiv numărul de mandate de interceptare, concluzia ar fi că ne comparăm cu FBI-ul în timp ce ne inspirăm de la KGB :) :)

  2. ”Trebuie, însă, spus răspicat că în România nu a existat „statul paralel”, așa cum a fost el definit de autorii care au examinat existența rețelelor informale aflate în conexiune directă cu instituțiile formale.”. Păi, asta-i durerea cea mare, că nu este cum trebuie și cum este definit de specialiști, la noi e o porcărie, sînt niște găinari fără școală, tot felul de repetenți și lepre tari în gură care vor să facă și ei ca americanii dar nu le iese lucrarea! Ca să ajungi să construiești rețele puternice, bine infiltrate, care răspund și acționează corespunzător la ordinele date de lanțul de comandă ai nevoie de oameni cu școală și educație, care știu cum merg afacerile, cine-i șeful, au acel l’usage du monde și savoir faire care fac diferența între ai lor și ai noștri (bine, au și ei dobitocii lor, dar la un nivel care este mult mai redus față de români!). Cu Pahonțu, Coldea, Kovesi, Oprea și alți d-ăștia care taie porcu’ și beau zaibăr din damigeana cu dop de cocean nu prea te poți ridica și chiar dacă mai scapă ei la un Opus sau Romanée-Conti, îl strică mîncînd șorici și telemea cu ceapă și tot se fac de rîs. Speranța e în tinerii ăștia cu școală pe care canaliile bătrîne i-au trimis pe banii lor furați în timp ce luptau să stîrpească corupția, ca să se mai frece prin străinătățuri, să învețe ceva carte și să se întoarcă să facă treaba ca la manual. Părinții trebuie să fie siguri că afacerile merg cum și în direcția care trebuie, sistemul este upgradat și funcționează fără sincope, nu mai facem circ la tv cu săltatul de pe stradă și papornițe cu caltaboși în direct, ori ne chinuim să organizăm sinucideri care bat la ochi cum sînt HexiPharma sau Erbașu, într-un cuvînt se lucrează profesionist, structurat, legal și ”nu ne băgăm la pușcărie între noi!”, pă cum zicea clasicul în viață A. Năstase. Abia atunci vor putea și oamenii ăștia care au făcut și ei doar ce-au putut, așa, după mintea lor mai subțire, să le predea ștafeta și să se retragă ca să trăiască fără șpăgi, doar din pensia specială plus dividende. Pînă atunci ne chinuim cu ce avem și îi așteptăm să termine recrutarea și pregătirea cu mînjii ăștia mici, ca să se înhame odată și ei la treabă!

  3. State paralele exista in Romania. Nu este doar cel legat de perceptia asupra justitiei. Cand a pierdut alegerile in fata lui Basescu, A. Nastase, cu luciditatea unui mare invins, spunea ca „exista doua Romanii”. Ma intreb, doar doua? Putem imparti Romania dupa diverse criterii: cei cu cateva sute de RON pe luna si cei cu salarii de multinationala, cei care subzista cu cartofi si ceapa si cei care traiesc cu avocado, brocoli si vita argentiniana, analfabetii functionali si olimpicii care bat tot ce prind la confruntarile internationale, taranii care subzista pe bucata lor de pamant si cei dupa care se bat multinationalele high tech de pretutindeni, PSD-istii care se gandesc numai la 50 lei in plus la pensie, versus tinerii frumosi si cu spirit civic care planteaza pomi si aduna gunoaie prin poienile patriei, cocalarii cu tricouri de mii de lei vs hipsterimea care nu se mai imbraca cu haine de firma.

    Chiar daca una din Romanii pare sa capitalizeze toate cele bune, educatie, nivel de trai, spirit civic, samd, pe cand cealalta aduna „relele”, aceasta impartire poate avea legatura si cu o iluzie numita „group thinking”, in care cei dintr-un anumit grup se cred automat posesorii binelui absolut, in timp ce grupul celalalt sunt raul absolut. Asta a dus in istorie la mari atrocitati, si o asftel de gandire nu trebuie incurajata. De asemenea, din experienta proprie, extremele nu sunt atat de fundamental diferite pe cat cred unii. Suntem mai degraba o tara de forme fara fond si avem diferente de forma, dar nu si de fond.

    Sa va dau un exemplu: mitul tinerilor frumosi care au iesit in strada si au oprit ordonantele. Greul protestelor a fost dus vreo saptamana inainte, de cei mai batraiori, pe la 40 de ani, asa, pana cand s-a adunat masa critica. Tinerii frumosi, sa ma ierte, dau au iesit cand era clar ca ies 50.000 – 100.000, se duceau la ceva „cool” si in general sa isi faca un selfie cu gasca, cum salveaza ei tara. Daca ii intrebai cine e Dragnea, habar nu aveau, doar ca e baiatul rau de care trebuie sa faca misto ca nu are dinti in gura. Sau ce mare diferenta intre Basescu chioru’ si Dragnea stirbu’… doar de forma, nu de fond. Miserupismul ( de fond ) este si la cei care nu voteaza, da si la cei care voteaza pentru 50 lei, indiferent de ce se alege de tara asta…

    Asadar, sa nu ne lasati pacaliti, eu zic ca aceleasi iluzii le-am avut si la Revolutie, si la Colectiv, am crezut ca ne-am trezit, dar nu prea. Pana cand nu va exista un dialog real in societate, vom fi doar masa de manevra, chiar si impartita in 2 tabere. Iar pentru dialog, eu zic ca nu prea suntem pregatiti. Cine a fost la o sedinta a asociatiei de proprietari, a parintilor la scoala, chiar si din medii selecte si cu pretentii, stie despre ce vorbesc.

    • @gigel

      stau la 5 min de mers de pta victoriei , asa ca am fost la toate intalnirile

      gresesti in cateva directii :

      01. exista o schimbare de paradigma la tanara generatie : nu mai vor sa obtina cantitatea maxima de bani in unitatea de timp , pentru ca au inteles ca modelul delicventei obraznice nu poate fi duplicat pe scara larga , in plus au tot calatorit si vor lucrurile SIMPLE/UZUALE pe care le au vazut in calatoriile lor , ai nevoie desigur de corolarul acestui postulat – poti sa renunti la nonsalanta nonconformista romaneasca ?, poti sa schimbi „merge si asa „” las ca stiu eu”
      si sa renunti la toate gesturile pe care le facem cotidian (parcat masina aiurea , spaga unde cica e necesar , ocolirea filierelor legale , apelarea la o pila, necinstea noastra de la lucrurile simple pana la cele mai importante ..si cate si mai cate )

      02.nu e esentiala proportia tineri vs batrani din piata (oricum erau mai multi oameni (pana in 40)
      decat peste 40; conteaza ca cei ce sunt acolo SA STIE ce sa ceara; iar pentru asta trebuie desigur oarece cultura civica si intelegerea mecanismelor unei democratii (adica putina lectura , documentare, comparatie si dialog)

      ai dreptate in altele :

      03.trebuie renuntat intr un fel(nu atiu cum si cat va dura) la miserupism ;
      citeam o statistica ce zicea ca suntem pe locul 3 la lipsa de empatie (dupa venezuela si lithuania)

      04. dialog nu exista , taberele sunt deja impartite , nu pare a fi cale de mijloc

  4. „există nu doar o diversitate în tipologia acestor forme în analizele teoreticienilor, dar și în abordările pe care formatori de opinie, comentatori mass-media și jurnaliști, politicieni etc., din diferite spații cultural-politice le dau acestui fenomen…”

    Cuprinsul articolului demonstrează (cel puțin parțial) că nu este vorba doar despre un fenomen, ci despre mai multe fenomene, iar conceptele „the deep state”, ” a state within a state” și „parallel state”, care le reflectă, sunt substanțial diferite.

    În cazul discutat, în mod propriu se face referire la „parallel state”, doar că în patria noastră, cei care au adus tema în discuție (identificați în mod corect, în opinia mea, de autorul articolului) au fost chiar reprezentanții „parallel state”. Adică, grupul cleptocratic securisto-comunist acre a capturat statul de 30 de ani și extrage resurse în mod ilegal din averea publică, transferându-le în proprietatea privată a câtorva oligarhi și a apropiaților lor.

    Iar cei pe care cleptocrații i-au indicat în mod manipulatoru ca făcând parte din „statul paralel” au fost toți cei pe care i-au considerat adversari.

  5. Lăudabil demersul de a analiza mecanismele de gandire care au dus la ideea de stat paralel.
    Dacă tot v-ați propus o astfel de abordare istorică, filosofică, juridică, etc a fenomenului, și dacă tot aveți o cultură juridică solidă, eu vă lansez o provocare: ce ar fi să analizați din punct de vedere logico-juridic deciziile CCR (în special 51/2016 și 405/2016),pentru că acolo s-a manifestat în primul rând isteria cu statul paralel. Din punct de vedere tehnic, CCR a fost cea mai importantă instituție care a și-a asumat lupta cu himera aceasta numită stat paralel. Poate reușește totuși cineva să scoată în evidență sofismele pe care CCR le-a folosit pentru a elimina statul paralel. Dacă acceptați provocarea, vă previn, demersul nu este unul facil, pentru că aveți nevoie de multe cunoștințe de ordin pur tehnic, în cazul deciziei 51 și de mult drept comparat (penal special) în cazul deciziei 405. Succes!

  6. Cea mai mare deziluzie post ’89 a fost/ este Justiţia Română. Nu mai pomenesc toate datoriile lor faţă de societate că ocup tot spaţiul de comentarii.
    Aş pune doar o întrebare: oare, magistraţii ce or zice despre ei înşişi?

    • Poate n-ati observat dar orice zici despre magistrati (sau organismele lor) care nu este in acord cu imaginea pe care si-ar dori-o totdeauna vor aduce raspunde cu „atingerea indepenedentei justitiei”.

    • Cred ca si justitia se imparte in doua compartimente, corespunzatoare grupului de magistrati apartinand institutiei formale, si celalalt grup ce-si gaseste locul si-n institutia formala, cat si in cea informala, asimilata ideii de ”stat paralel”. Sunt absolut convinsa ca ei se stiu foarte bine care unde este, si mai cred ca intre cele doua grupuri se poarta o lupta subterana, ce nu apare public explicit decat prin intermediul latrinelor tv, iar implicit devine vizibila, de exemplu, prin pozitii asumate oficial de tipul deciziilor ccr, bunaoara, care au ridicat la cer tensiunea sociala, sau prin comunicate CSM partinitoare, dau exemplu situatia cand dancila a propus-o pe judecatoarea garbovan ca ministru al justitiei. CSM a iesit cu niste comunicate de acuzare a presedintelui Iohannis ca ataca independenta justitiei, cata vreme de cand vedem victimiada obscena a spagarei pintea, nu auzim un singur cuvant spus de acelasi CSM, prin care sa se denunte atacul latrinelor la independenta judecatorilor care astazi judeca in transee contestatia depusa de pintea la masura arestarii preventive pentru 30 de zile. Nu-mi aduc aminte de vreo pozitie oficiala de aparare a independentei justitiei a mai sus-amintitei CSM nici in cazul adoptiei copilei Sorina din vara 2019, cand pentru cel putin o luna latrinele tv au linsat efectiv magistratii implicati, ba chiar s-a si participat efectiv in mizerie prin structura SS, sectie despre care cred ca apartine in corpore ”statului paralel”.

      • Vreţi să spuneţi că Justiţia este politizată, sau vreţi să spuneţi că este mafiotizată? Şi în definitiv, CINE să facă ordine în Justiţie? Că ei singuri nu vor/ nu ştiu/ nu pot….

    • @Lucifer – foarte bună întrebare. Iar răspunsul ar trebui dat în momentul când doamna judecător se întâlnește cu una dintre părți chiar înainte de începerea ședinței de judecată.

  7. „Așadar, pe acești cetățeni, faptul că s-au întocmit dosare penale la adresa multor politicieni, a unor oameni de afaceri, conducători de instituții publice, judecători sau procurori, cu ajutorul informațiilor furnizate de unele servicii de informații dobândite la limita legalității (dacă nu chiar nelegale, după cum au și constatat unele instanțe penale ce au constatat nulitatea probelor strânse de procurori pe baza monitorizărilor nelegal efectuate de servicii de informații), nu i-a impresionat amestecul serviciilor în justiție și legalitatea obținerii de informații, atât timp cât cei vinovați de corupție, așa cum îi percepeau și îi percep ei, au fost supuși anchetelor penale.”

    justitia tocmai e chemata sa desfiinteze aparentele, in aceste cazuri ca respectivii ar fi in mod real politicieni, oameni de afaceri etc., ceea ce publicul simte ca nu sunt si nici n-au fost vreodata

    ‘Trebuie, însă, spus răspicat că în România nu a existat „statul paralel”, așa cum a fost el definit de autorii care au examinat existența rețelelor informale aflate în conexiune directă cu instituțiile formale. În nici un caz nu pot fi detectate elemente de criminalitate (trafic de droguri, trafic de persoane, alte infracțiuni specifice crimei organizate) în cazul specific al României, în cheia demonstrată de autorul mai sus citat, Ivan Briscoe, adică de instituții formale care să fie controlate și/sau conduse de elemente criminale.’

    tot justita, de pilda in dosarul Revolutiei, se va pronunta; pana atunci rechizitorille exact acest fenomen al statului paralel il supun atentiei juecatorului; altfel, nici n-ar avea a se pronunta judecator in reale chestiuni politice.

    • Spune acest domn procuror cu subiect si predicat ca ”in Romania nu a existat statul paralel”, bon, atunci cum pot fi explicate tergiversarea timp de 30 de ani a unor dosare esentiale, cum sunt dosarele Revolutiei si al Mineriadei? Exista vreo explicatie logica a unui asemenea insucces de rasunet al justitiei romane, decat ca partial, justitia este controlata de gruparea informala din interior, ce raspunde la comanda politica?

      • Doamna draga , am pentru dumneavoastra doua vesti, una buna si una mai putin buna.
        Vestea buna este ca statul este o forma de organizare politica. Stit, chestia aceea cu polis-ul. Asadar si justitia unui stat este tot politica . Nici n-are cum fi altcumva. Daca era justitie divina primea comenzi de la doamne-doamne. Nu e. E doar o componenta a statului care are politici . Deci primeste comenzi politice de la statul politic.
        Veste proasta e tot aia. Adica tot cele de mai sus.

  8. demersul si efortul realizarii articolului este de laudat,

    totusi, spre deosebire de opiniile exprimate de autor
    statul paralel exista,
    trebuie sa vrei sa vezi,
    altfel cu ochii larg inchisi n-ai cum sa vezi rasaritu, apusu sau evenimentele ce te inconjoara,
    ferice de cei saraci cu duhu pt ca numai in mintea lor autoritatile realizeaza scopu constitutional

    increngatura dintre faptuitori, avocatii acestora si judecatorii care judecata cauzele e prea puternica, vezi condamnari tip amenzi de parcare pt cazurile de coruptie, lipsa condamnarilor/sau pedepse cu suspendare in cazurile de infractiuni de natura sexuala, lipsa unor condamanri in cazuri de trafic de persoane, talharie, etc. etc.
    sau cazurile in care clanurile mafiote intra in casa noaptea peste judecatoru care judeca cauza

    citesti hotararile date de autoritatea judecatoreasca in cazurile grave, ca alea intra in constinita publica, si iti dai seama ca aceasta autoritate este incapabila sa isi realizeze menirea constitutionala,
    cele cateva cazuri in care autorittea judecatoreasca a pronuntat hotarari legale sunt prea putine in raport de multitudinea de hotarari date cum doresc infractorii,

    este adevarat este si concursu instantei competente in domeniul contenciosului constitutional,
    dar asta nu exclude indeplinirea obligatiilor constitutionale ale autoritatii judecatoresti,

    acesta este modelu nostru de justitie,
    este regretabil ca inainte vreme, ma refer la perioada vechii curti de casatie, hotararile se dadeau la fel ca si azi: vezi cazu skoda, condamnarea lui Coposu, etc. etc.
    perioada comunista a insemnat ridicarea la rang de doctrina constitutionala a liniei partidului,
    iepoca de impliniriri maretze de dupa 92 a insemnat o reincercare de impunere a liniei partidului
    vezi cazu costiniu de la iccj, cazurle lui nastase, sau mai recent cazu prefericitului spagoveanul de la malu marii, etc, etc.
    linia este urmata cu strictete de instantele din subordinea instnatei supreme,
    cazu tandarei, si restu sunt dovezi clare in acest sens,

    sau incecarea instantelor de a extinde limitete hotararilor ccr dincolo de abuzu curtii constituitionale,
    daca nu ma insel, a fost un caz la curtea de apel alba in care angajatii unei bancii au furat/sustras banii deponentilor, instanta i-a achitat,
    pana la urma rolu inchizitorial al instantei penale a ajuns asa o chestie formala
    la fel ca in cazurile corduneanu, etc. etc.

    intr-adevar persoanele care nu au legatura cu actu de justitie
    isi pot inchipui ca justitia ar fi o chestie de asta intangibila si nepalpabila care nu poate fi oerceputa decat de anumiti judecatori sau oameni care stau prin biblioteci,

    la noi se fura mult si de aceea tara este unde este azi,
    ca este stat paralel, perpendicular sau cum o fi el definit este irelevant,

    fara justitie o tara nu poate exista,
    ca abuzul justitiei se realizeaza cu ajutorul sau incapacitatea serviciilor secrete este irelevant

    o fi poate de la pensia speciala si pensionarea imediat dupa majoratu in campu muncii,
    iubesc tradarea dar urasc pe tradatori

  9. Statul paralel a fost lansat in Romania de Cristoiu, odata cu celalalt concept, de data asta original, anume „sergentii majori mesianici”. Niciodata nu a putut fi adus Cristoiu la subiect si predicat, cu toate ca cititorii si comentatorii articolelor sale din Evz au incercat. S-a mentinut, in permanenta, la generalitati si la acuze nedovedite. Dovezile existentei statului paralel au fost, dupa Cristoiu, petrecerea de ziua nu mai stiu cui la care a participat Kovesi si de asemenea relatiile bune pe care Sebi Ghita, disparut in Serbia, le-ar fi avut cu aceeasi Kovesi anterior arestarii sale. Care erau scopurile statului paralel si care era, de fapt, aceasta retea, nu am aflat niciodata. Cristoiu nu ne-a explicat nici de ce a asteptat terminarea mandatului lui Traian Basescu pentru a lansa acest atac, desi persoanele acuzate ca fiind membre in statul paralel (Kovesi si Coldea) au fost numite si erau colaboratori apropiati ai fostului presedinte. Nici nu a fost acuzat vreodata Basescu ca a infiintat, condus sau macar ca stia de existenta acestui stat paralel, desi ar fi fost usor ba chiar logic sa se ajunga aici. Dupa mine, scopul evident al atacului a fost destructurarea justitiei, care incepuse sa deranjeze tot mai multele retele de putere din poltica romaneasca.

  10. nu ma intereseaza statul paralel . o societate de oameni liberi nu i condusa nici de politruci, nici de magistrati, nici de securisti sau militieni. astia s slujbasi nu elite . daca nu si fac treaba un sut in fund si altii la rind, e plina lumea de astfel de pitigoi. elita i aia care pune lumea n miscare prin inteligenta si valoare adaugata creata. cind omenirea va fi condusa de servanti si nu de fauritori nu i un semn bun. revenind la romania, justitia n a functionat si nu functioneaza, e compusa din sleahta de profitori bolsevici si odraslele lor inepte ce extrag rente si sustin cleptocratia (nu statul paralel)

  11. Sa spui ca statul paralel nu exista este sa spui ca institutiile nu sint populate cu oameni.
    Statul si Justitia sint abstractiuni, constructe sociale . Organizatii . Formate din oameni. Oamenii au obiceiul de a se asocia si actiuna in interes de grup in afara cadrului legal formal atunci cand percep acel cadru ca fiindu-le defavorabil. De unde si denumirea de „paralel”.
    . Se numeste mediu concurential spre diferenta de mediul totalitar.
    Institutiile sint mijloace folosite de oameni in scop personal. De-aia au fost inventate institutiile. Sigur ca cei slabi si cei deja ajunsi la putere doresc ca lucrurile sa fie stabile , competitia sa se desfasoare numai dupa regulile care le sint lor favorabile. Si sa schimbe acele reguli numai dupa cum le convine lor si grupului in care se afla.
    Oamenii care reprezinta si populeaza statul si alte institutii au dorinte si nevoi si rude si alte persoane foarte importante pentru ei. Mai importante decat fisa postului. Fara statul paralel nu sint posibile revolutiile.
    Vad ca majoritaea comentatorilor discuta cu precadere despre Justitie. Intrebare: preferati o lume in care individul si nazuintele sale personale si de grup sa fie redus la fisa postului ? Altfel spus, Individul exista ca sa serveasca societatea , sau invers ?
    Utopiile sint periculoase. In viata reala oamenii nu respecta legile si este bine ca nu o fac. Legile sint facute de unii care au furat startul si le impun concurentilor un handicap. Din start, din momentul din care un grup minuscul de oameni impun celorlalti norme de conduita si legi , societatea este o dictatura a unor oameni interesati in a-si pastra si spori puterea cu care isi satisfac si promoveaza interesele lor personale, individuale si de grup conducator. Numai un tampit nu ar profita de functia lui in stat in scop personal si nu ar incerca sa folosesca ilkegal instrumentele institutiei pentru a accede la o putere mai mare.
    Un politist care se preface ca nu vede ilegalitatea comisa de un apropiat este stat paralel. Un judecator care favorizeaza pe apropiatul unui coleg este stat paralel. Un presedinte care favorizeaza un partid politc este stat paralel. Un parlamentar care pleaca urechea si buzunarul la un lobby-ist este stat paralel. ONG-urile sint stat paralel. Marile corpratii si Bancile si Trusturile mass-media sint stat paralel. Pentru ca poti reglementa dar nu poti controla in totalitate ce fac aceste entitati care detin deja puteri de influenta comparabile cu ale statului.Statele moderne permit magistratilor sa judece dupa propria constiinta. Deci permit existaenta statului paralel si bine fac. Altfel ar fi state totalitare. Daca nu mi se lasa , nu se tolereaza posibilitatea de a schimba lucrurile din interior si de jos in sus , intr-un echilibru dinamic intre legalitate si legitimitate , nu mi-ar ramane decat rebeliunea armata, revolutia singeroasa. Fara statul paralel societatea nu se poate reinventa.

  12. Ia sa cautam pe net imperium in imperio The expression possibly originated with Spinoza, who used it in several of his works: Tractatus Theologico-Politicus, Tractatus Politicus, and Ethica. Spinoza ? Sigir un comunist pesedez ca tot neamu lui!!

    Dar cumva ati auzit de stat in stat ? Nu?

    Da domle tare creativ a fost Dragnea ala!! Tare rau ca i-a prostit si pe nemti! Ca nemtii ii zic Staat im Staate

  13. „Trebuie, însă, spus răspicat că în România nu a existat „statul paralel”, așa cum a fost el definit de autorii care au examinat existența rețelelor informale aflate în conexiune directă cu instituțiile formale.”

    Asta e o chichiță avocățească. Dacă nu a existat așa cum a fost el definit de autorii… etc., putem să spunem răspicat că nu a existat etc. Case closed. (Aici putea fi plasată, cu deplin succes, și vorba iritată a unui fost mare demnitar român: „Altă întrebare!”)

    „În nici un caz nu pot fi detectate elemente de criminalitate (trafic de droguri, trafic de persoane, alte infracțiuni specifice crimei organizate) în cazul specific al României, în cheia demonstrată de autorul mai sus citat, Ivan Briscoe, adică de instituții formale care să fie controlate și/sau conduse de elemente criminale.”

    Asta e o altă chichiță avocățească. În România, cică, nu am avut trafic de droguri! În România, cică, nu am avut trafic de persoane!! În România, cică, nu am avut alte infracțiuni specifice crimei organizate!!! Chichița: vom fi avut noi așa ceva, băbăieți, dar, dacă nu le-am avut în cheia demonstrată de autorul mai sus citat, Ivan Briscoe, tot degeaba. Nu se pune! Așa că putem să spunem răspicat că nu a existat etc. Case closed. (Aici putea fi plasată, din nou, cu același deplin succes, și vorba iritată a unui fost mare demnitar român: „Altă întrebare!”).

    Ce poate fi mai aiuritor decât un eseu polemic respectând, structural, înalte standarde academice, pedant până la cer, dar care își sprijină argumentația pe articole publicate in… VICE (!) de… Sidonia Bogdan (!!), sau pe… Criticatac (!!!) de… Dan Cîrjan (!!!!), absolvent al universitatii lui Soros de la Budapesta?

    „Însă, despre „cazul românesc” al statului paralel în partea a II-a a acestui articol.”

    Eu n-o să-l citesc. „Cazul românesc” mi-e foarte cunoscut și nu am nevoie de nimeni să mi-l explice. Iar de chichițe avocățești…

  14. Există orice fel de justificare pentru a pomeni într-un același articol de analiză cartea de referință a lui Walter Bagehot și delirul conspiraționist (și străveziu, inclusiv la nivel de intenție) al lui Liviu Dragnea plus prietenii? Chiar dacă n-ar exista nimic altceva să îi poată fi adus ca reproș, ar fi justificată o analiză asupra situației judecătorilor din România care să includă magistrații de carieră, membrii Curții Constituționale și vedetele care decid câștigătorii la „Vocea României”?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Horatius Dumbrava
Horatius Dumbrava
Horatius Dumbrava, judecator la Curtea de Apel Tg. Mures, fost membru Consiliu Superior al Magistraturii.

Carte recomandata

Esential HotNews

Esential HotNews

E randul tau

Mai e un aspect, poate si mai grav. De fapt trei, daca ma gandesc mai bine. Primul, la concret, A…

de: MirceaM

la „Îmbogățiții de război”

Carti recomandate de Contributors.ro

Democrația sub asediu românia în context regional

Carte recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Recunosc din start faptul că îmi este destul de greu să scriu despre volumul Isus al Meu, editura Humanitas, 2020. În primul rând, din cauza intimidantului autor, un monument al culturii românești contemporane, adulat şi contestat ȋn (aproape) egală măsură.

Frauda în educaţie e viol la adresa copilului

Cu câteva zile în urmă, o studentă mi-a trimis – ca răspuns la examenul de “Etică şi integritate academică” – un text...

Când șahul devine rasist…

Credeați că numai statuile sau hărțile (1) pot fi rasiste? Aflați că, pe fondul actualei revoluții BLM (Black Lives Matter), în curs de desfășurare în...

Un ordin de ministru și geografii academice

Să încercăm un mic exercițiu de imaginație. Suntem în vara anului 2024. La universitățile din România s-au încheiat...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)