Statul se bate pentru voi? Nu, de fapt își bate joc. De voi.

Serios, e ca într-un gag. Un tip îl bate pe altul, intervine al treilea ”Băi, nu ți-e rușine? Ce dai așa în săracul om? Stai că-ți arăt eu ție!” Și jart! îi croiește și el una. Celui bătut, însă, nu agresorului. Acesta din urmă dă netulburat replica: ”Să vezi ce o să plătești tu pentru asta, te bagi fără să ai treabă!”, și zbang! un pumn. Dar tot celui pocnit anterior. Rivalul său nu se lasă mai prejos …și tot așa. În cazul de față, însă, există un singur agresor, care trece dintr-o parte în alta, ca să fie gagul și mai năucitor. Iar dacă nu știți cine joacă, în realitate, rolul victimei atunci căutați o oglindă și o să se clarifice. Sau vreun indicator economic.

Ultimul exemplu? Circulă pe net ceea ce se prezintă a fi un fragment dintr-un proces verbal ANAF, în care un comerciant e acuzat că nu a declarat veniturile reale, dovadă fiind că practică prețuri mai mici decât la Kaufland. Folosesc o formulare dubitativă pentru că și sursa care oferă și interpretează acest fragment este una cât se poate de dubioasă. De fapt, mai rău decât atât, asistăm chiar la o minciună prin omisiune: pretenția, acuzația e că s-ar ”desființa comercianți care practică prețuri mai mici decât la Kaufland” – însă chiar din document aflăm că prețurile au fost comparate și cu cele din piețele agroalimentare, și că ANAF sancționează de fapt evaziunea fiscală dovedită în acest astfel. Cât o face de corect asta nu știm, și nu pare să conteze.

Or, tocmai aici intervine ridicolul, valoarea de gag a situației. Haide să presupunem, de dragul argumentului că, într-adevăr, a fost sancționat un comerciant fix pentru asta, că are prețuri prea mici. Sancțiunea este și o lovitură dată nouă, consumatorilor. Acuzația ar fi astfel una cât se poate de validă, dacă ar fi adusă statului, de care ANAF aparține. Or, acuzatorul nostru public – parlamentar ales pe listele puterii, de altfel, adică reprezentant al aceluiași stat – își îndreaptă diatriba asupra hipermarketurilor gen Kaufland! Păi, dacă problema cu acest episod NU este neapărat că statul intervine pe piața liberă și dictează prețuri, ci faptul că o face, zice-se, de dragul ”băieților răi” (hipermarketurile), atunci pasul logic următor este, nu-i așa?, ca statul să intervină pe piața liberă, într-un fel sau altul, împotriva hipermarketurilor rele, de dragul ”băieților buni”. Cine va fi lovit, incidental, de asta? Tot consumatorul, desigur.

Iar micii comercianți nu sunt tot timpul ”băieții buni”. În alt discurs, uneori chiar paralel cu primul, retorica diverșilor reprezentanți ai statului, dar și a unei prese atinse de același populism grotesc, îi pictează radical diferit. Hipermarketurile sunt uitate pe moment, iar ”micii comercianți” devin samsari și speculanți, o mafie (eventual de o anumită etnie), niște profitori și evazioniști fără scrupule. De care statul nostru se simte obligat, desigur, să ne apere. Drept care îi îneacă în birocrație și restricții formale: trebuie avizul ăla, inspecția asta, registrul celălalt, codul nu-mai-știu-care, aprobarea cutare, respectat ordinul președintelui ANAF cu numărul X. raportat la directiva Y. parțial revocată de hotărârea de guvern Z. dată în baza Ordonanței W. Dacă nu sunt respectate toate, toate astea, aplicate adesea mecanic și cu rea-credință, atunci comerciantul riscă suspendarea afacerii și o amendă enormă. Pe care, când reușește cu cheltuielile aferente să o declare ilegală în instanță, presa scrie că ”a învins ANAF-ul”, dar semnele acestei înfrângeri nu se văd nicăieri, din contră. Și cine are de suferit, incidental, de pe urma acestei agresiuni? Păi, același consumator, protejat, zice-se, de stat. Stat care se întoarce apoi spre marile lanțuri de magazine, cu argumentul că micii comercianți (au fost botezați la loc, între timp) nu reușesc să le facă concurență – birocrația sufocantă este în mod convenabil uitată – în discurs, zic, nu în aplicare. Hipermarketurile trebuie pedepsite, cumva, cu inspecții, restricții, impuneri, reglementări. S-a propus chiar închiderea lor peste weekend sau evacuarea din orașe, ca să dau două exemple, la extremă. Așa ceva nu s-a pus în practică pentru că ar fi prea direct, prea brutal pentru clienții lor, inclusiv cei care le înjură. Trebuie găsite metode mai subtile, hipermarketurile trebuie lovite astfel încât consumatorul, chit că suferă în consecință, să fie convins că statul îi face un bine.

Și asta le reușește, și nu cu puțină lume. Ce face gagul ăsta să fie atât de absurd este că o mulțime de oameni, consumatori și ei… aplaudă butaforia asta ridicolă, populismul ăsta care îi are în final ca ținte. E ca și cum în episodul descris la început, după fiecare lovitură primită victima și-ar felicita agresorul, ”Bravo, ce bine i-ai zis-o speculantului, samsarului, de la el cumpăram roșiile, dar e normal să n-aibă tona de acte și avize? Că doar așa e legea…”. Iar apoi, când statul s-ar întoarce cu un atac de data asta la adresa unui hipermarket, și implicit un alt pumn dat consumatorului, acesta din urmă, de jos de unde a picat, ”Așa, excelent, mama lui de profitor multinațional, vin mereu aici la cumpărături, dar au scumpit iaurtul! Haide, mai dă un OUG, mai bagă-le o reglementare, protejează-mă, apără-mă…”