Secolul al XX-lea, ale carui prelungiri in noul veac sunt de netagaduit, a fost marcat de competitia doctrinelor si practicilor resentimentare. Radicalismul revolutionar al extremei stangi, ca si acela al extremei drepte, isi aflau originea in sentimentul unei injustii nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depasita decat printr-o purificare violenta absoluta. „Azi nu sunteti nimic in lume/Luptati ca totul voi sa fiti” sună textul Internaţionalei. Impertinenta resentimentara continua sa faca ravagii in Romania. Intelectuali de prim rang, cercetatori de admirabila calitate stiintifica, oameni devotati neconditionat statului de drept, sunt atacati, insultati si ponegriti de catre diversi veleitari frustrati si parveniti diletanti. Ticalosia se infrateste, iata, cu tupeul. Public acest articol ca o expresie a solidaritatii mele neconditionate cu acesti intelectuali agresati.
Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine si miscari in scrierile sale profetic-apocaliptice, indeosebi in Ecce Homo. Socialismul, pe care el il detesta, sustinea un egalitarism menit sa anuleze nimbul sublimului, al valorii intr-adevar unice, al nobletii spiritului. La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), nationalismul filistin si mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputinte de a recunoaste universalitatea conditiei umane si de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spatiului politic. Mitului societatii fara clase din religia politica marxista ii corespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene.
Fiinta a subteranei, oracolul resentimentar anuntă si doreste spasme fara precedent, furtuni de foc, lacrimi si sange. Cand Nietzsche se despartea de Richard Wagner, pe care initial il venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivitatii rasiste pentru care nu putea nutri decat un infinit dispret. Crezuse in Wagner ca autentic revolutionar intru vesnicie, se intalnea cu un personaj macinat de meschine invidii si teribile complexe. Nu este greu sa ne imaginam ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler, Rosenberg ori Goebbels. Romanul acestuia din urma, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului. La fel, tanarul Hitler, cel despre a scris Brigitte Hamann in cartea Viena lui Hitler, traia experienta metropolei cosmopolite prin prisma unun mistuitor complex de inferioritate. Nevroza sa inavuabila, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea sa se converteasca ulterior in radicalismul genocidar al nazismului.
Marxismul, asezand in centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacand cu justitiara fervoare proprietatea privata si promitand napastuitilor sortii sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesitatii in acela al libertatii”, codifică resentimentul drept parte a matricii emotionale a unei miscari menite sa distruga prin violenţă globală veche ordine. Sa nu uitam textul incendiar al lui Marx despre problema evreiasca in care tanarul filosof hegelian de stanga nu poate vedea emanciparea evreimii decat prin depasirea (anihilarea) evreitatii (Judentum), pe care, reflex propriu socialismului epocii, o reduce la conditia practicii murdar-mercantile. In Londra deopotriva opulenta si sordida a anilor 1860-1870 va fi trait Marx momente de furie de nedomolit, va fi gasit el argumentele rationalizarii explozive a resentimentului social in ametitoarele dantelarii conceptuale din Das Kapital.
Oricine a citit Demonii lui Dostoievski isi aminteste de şigaliovism, acea schema utopica prin care se urmarea constructia unei societati a termitelor umane. Tot astfel, este greu sa uiti pornirile de ura anti-liberala ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinta acestuia de a instaura anarhia universala, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormita in pacea impardonabila a unei execrabile, intolerabile cumsecadenii. Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esentiala, anume dreapta-socotinţă, echilibrul, decenţa, civilitatea. El traieste, acest nihilist, sub semnul unei insatisfactii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.
Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, a fost de fapt omul resentimentului. In a sa Istorie a revolutiei ruse, Richard Pipes spunea ca inteligentsia a facut din resentiment fundamentul unei doctrine a negarii totale a ordinii stabilite. Asa apar nihilistii din romanele lui Turgheniev, asa sunt „vestitorii” din Asteptand ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din Romania . Nimic din ce-ar fi facut ţarismul, cu exceptia unei sinucideri, scria Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentara a acestei clase intemeiata nu pe proprietate, ci pe atitudini, sentimente, viziuni, angoase si aversiuni. La fel s-ar putea spune ca nimic din ce-ar fi facut democratia liberal-constitutionala romaneasca din anii 30 nu i-ar fi putut imblanzi pe legionari si pe comunisti, frati inamici jurati sa distruga edificiul pluralismului.
Trista, chinuita agonie a resentimentarului este de fapt neputinta de a accede la tarâmul binecuvantat al iertarii. O iertare care, spre a relua lectia monseniorului Vladimir Ghika, se intemeiaza pe cainta celui care a comis pacatul. Sa traiesti de-a pururi pentru a te razbuna, pentru a-ti lua revansa, ce oroare, ce blestem…Un egoism atroce, un invincibil sentiment al ratarii, al esecului, o invidie sufocanta in raport cu cei care nu se opresc din drum, cladesc, cauta, descopera. Izolarea resentimentarului este demna de compasiune. El nu poate avea prieteni, doar aliati conjuncturali in numele unor aversiuni comune. Liantul falsei lor comunitati este ura, obida, ceea ce se cheama oftică. Nu intamplator este deopotriva o denumire de stare psihologica si de maladie. Oftica ascunde o admiratie secreta, inavuabila, o dorinta de a fi precum cel insultat, de a nu fi mai prejos, de a obtine aceeasi recunoastere. In cartea sa despre relatiile dintre latino-americani si Statele Unite, Du bon sauvage au bon révolutionnaire, ganditorul venezuelean Carlos Rangel nota cum resentimentul se hraneste din ceea ce se cheama sindromul simultanei iubiri-ura. Un binom in care ura ajunge sa anuleze ce-a mai ramas din dragoste.
Resentimentarul este un personaj hain: conform dictionarului, acest vechi cuvant inseamna, intre altele, rau la inima, neindurator. Tocmai sufletul rau duce la un chin trait sub semnul unei solitudini nesfarsite, in fond auto-indusa, auto-generata, o neputinta devoranta de a recunoaste dreptul celuilalt de a fi tot om.
(Fragment din prefata volumului Anatomia resentimentului, aparut in 2010, in colectia „Constelatii”, la editura Curtea Veche. Reiau textul aici, cu minime adaugiri, tinand cont de actualitatea sa greu de contestat).
Text aparut pe platforma LaPunkt
Pentru o excelenta deconstructie a sigaliovismului contemporan:
http://www.lapunkt.ro/2013/03/27/aparatcicul-muraru-fata-in-fata-cu-propriul-hybris/
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Inca de asta vara, cind v-am descoperit de fapt (nu ca nu v-as fi stiut dinainte, dar nu asteptam ca pe o piine calda articolele Dvs.) , am remarcat Domnule Tismaneanu ca tineti vie speranta in inimile cititorilor romani. Asa ca, spre deosebire de un comentator la articolul precedent, aveti de ce sa scrieti pentru publicul din Romania si va multumim.
Si eu multumesc.
Domnule Tismaneanu,
Oare cine va putea sa reuseasca sa-i faca din nou pe romani sa gandeasca cu capul lor?
Oare nu intelectualii tarii, incepand cu dascalii care au menirea sa le formeze principii clare de morala, de respect fata de sine si de cei din jur, intr-un cuvant prin educatie?
Oare fara cultura, educatie si sanatate se poate vorbi despre natiune?
Oare mai suntem o natiune?
Dumneavoastra, intelectualii sunteti cei care mai pot scoate tara din marasm!
Trebuie sa se spuna raspicat si repetat de mii de ori cauzele care au nenorocit acest popor, ce trebuie sa facem cu totii si mai ales cum!
Oare Academia Romana nu are nimic de spus, si-a uitat menirea?
Oare ticalosia, obrznicia, adica lipsa celor celor 7 ani de acasa, incultura, mojicia, golanismul au pus stapinire pe tara?
Oare, doar repetentii, mincinosii, hotii, plagiatorii, sforarii, toate caracterele mici inving si se cocoata in fruntea acestei tari?
Pana cand… se poate abuza de rabdarea noastra???
„Oare nu intelectualii tarii, incepand cu dascalii care au menirea sa le formeze principii clare de morala, de respect fata de sine si de cei din jur, intr-un cuvant prin educatie?
Oare fara cultura, educatie si sanatate se poate vorbi despre natiune?
Oare mai suntem o natiune?
Dumneavoastra, intelectualii sunteti cei care mai pot scoate tara din marasm!
Trebuie sa se spuna raspicat si repetat de mii de ori cauzele care au nenorocit acest popor, ce trebuie sa facem cu totii si mai ales cum!
Oare Academia Romana nu are nimic de spus, si-a uitat menirea?
Oare ticalosia, obrznicia, adica lipsa celor celor 7 ani de acasa, incultura, mojicia, golanismul au pus stapinire pe tara?
Oare, doar repetentii, mincinosii, hotii, plagiatorii, sforarii, toate caracterele mici inving si se cocoata in fruntea acestei tari?
Pana cand… se poate abuza de rabdarea noastra???”
Din pacate…incuscririle,cumetrii,nasii,finii,fratii si surorile-ce conteaza ca sunt analfabeti-nu vrem sa schimbam nimic,dar ii cocotam cat mai sus!!!Si de acolo ii indobitocim pe cei ce au mai ramas cu ceva pur si neatins in ei…
Da, luati la puricat facultatile si sa vedeti citi din aia stiu sa scrie corect romaneste – adica stiu gramatica, adica au lecturi, adica sint oameni cititi si stiu si, asa cum cere legea, macar o limba straina ca sa-si fi dat, chipurile, doctoratul (ca sa se poata cocota, vorba Dvs. cit mai sus, si de-acolo sa-i nenoroceasca pe cei care ar fi vrut sa invete o meserie).
@Carmen
Pe cineva pe care propriul cap nu-l face sa auto-gandeasca,
nimeni altcineva nu-l poate face sa gandeasca.
Viata (in niciuna din formele ei) nu este un motor pe care sa-l
pornesti dandu-i o manivela. Unde nu este „autogenerare” ci
„generare” inceteaza a mai avea treaba cu „nascut” si intra la
capitolul „facut”.
Prin anii 70, serialul „Invadatorii” era o premonitie a anilor pe
care azi, ii traim (foarte multe „papusi gonflabile” inzestrate
artificial cu „minte” se misca printre ce a mai ramas, dintre
oameni). Si „Planeta maimutelor”, tot o premonitie a fost.
Atata doar ca cea in care ne privim,, chiar daca continuam sa-i
spunem „oglinda” a incetat sa mai fie „oglinda”, devenind un
tembelizor din care nu mai lasam sa ii iasa reflexia-reflexie ci
„filmul” pe care dorim sa il vedem.
Subscriu comentariilor de mai sus, va multumesc pentru toate eforturile pe care le faceti domnule Tismaneanu si pentru toate textele pline de bun simt si de normalitate pe care le scrieti.
Intelectuali de prim rang, cercetatori de admirabila calitate stiintifica, oameni devotati neconditionat statului de drept, sunt atacati, insultati si ponegriti de catre diversi veleitari frustrati si parveniti diletanti. Ticalosia se infrateste, iata, cu tupeul.
Dl. Profesor, intr-o tara unde in aula Academie Romane (plina de intelectuali, nu-i asa?) se aplauda in 2013 minciunile negationiste ale unui asa-zis istoric -ma refer la Vladimir Iliescu- atacurile ieftine care le pomeniti mai sus nu sunt de mirare. Nemtii au reactionat prompt si l-au concediat pe „marele” istoric roman de la Universitatea din Aachen. Hats off!!! In Romania, numai in urma nenumaratelor proteste Academia Romana a emis un comunicat prin care se disociaza de cele spuse de invitat. O mare diferenta. E cale lunga pana la normalitate. Multe, multe decade de aici inainte. Cu bine.
Si eu am aceeasi opinie ca si dumneavoastra,domnule Tismaneanu.Resentimentul si ura sunt doua sentimente pe care nu le nutreste un om cu caracter bun ,vertical,al carui fond sufletesc este bun,om pe care ratiunea nu-i da voie sa nu-l iubeasca pe cel de langa el.
Exista si un proverb romanesc care spune ca razbunarea este arma prostului.
Si eu am numai ganduri bune pentru intelectualii de prim rang din Romania.
Textul dvs. nu are nici o intemeiere sociologica. Vorbiti de un resentiment abstract, ca de o himera bolnavicioasa, dar, orbit fiind de o realitate la care nu aveti acces, emiteti opinii incriminante la adresa unor „nebuni intru Domnul” care urau „cumsecadenia” burgheza. De ce? Fiindca era venala si stricata, rea si ipocrita. Resentimentarii au mers la scoala coruptiei burgheze, pe care observ ca o imbratisati. Dvs. traiti intr-o realitate paralela, cu care v-ati acomodat academic. Iar eseurile dvs. sunt poezii moralizatoare intr-o lume fara morala si fara suflet. Ce ar fi spus Nietzsche de un intelectual conformist ca dvs.? Cum v-ar fi folosit Verhovenski cel lucid si cinic pe post de goarna a opiniei publice, drept ideolog de gazeta.
Va multumesc pentru comentariu. Nu face decat sa confirme ceea ce observam in articol :)
disparitatile sociale – impotriva carora s-au „revoltat” unii comunisti si socialisti – nu se rezolva in nici un caz prin minciuni si violenta, ci doar cu principii solide: „meritocratie” si etica.
„Cumsecadenia” nu e un pacat ci dimpotriva; dar in absenta moralei „cumsecadenia” e doar o viclenie, o politete gaunoasa, meschina.
Putreziciunea coruptiei burgheze din Romania sec XX nu trebuia „starpita” prin exterminarea unor oameni, ci in primul rand prin evaluarea corecta a meritelor fiecaruia pt societate, evaluare care devine imposibila in absenta adevarului.
Asa-zisa „egalizare sociala” in Romania s-a facut nu prin ridicarea maselor, ci prin distrugerea elitelor, iar psihologia resentimentara a fost intr-adevar un instrument politic de baza…si din pacate inca folosit
Problema este ca de foarte multe ori, la dimensiuni apocaliptice, raul este luat drept bine si invers. Asa se intampla si in cazul resentimentelor (inclusiv la nivel social social), care sunt confundate, in ambele sensuri, cu, de exemplu, dorinta de dreptate si adevar. Sau, iertarea este considerata ca fiind acceptarea pasiva, gregara, tip zombi, a nedreptatilor, batjocurii, a minciunii, privitoare la propria persoana sau la aproapele tau sau la poporui tau sau, de ce nu, privitoare la intreaga omenire.
(„Muchas actividades pueden ser aficiones, y sus cultores se
llaman aficionados, en contraposición a los profesionales”
„Básicamente, se trata de la persona que hace algo sólo por
vocación”. http://es.wikipedia.org/wiki/Afici%C3%B3n ).
Mai pe romaneste ….:
Multe activitati sunt „hobby”-uri (ca sa nu le spunem, romaneste
„pasiuni” ca deja ne-ar indeparta de subiect) iar cei ce (si) le
cultiva se numesc „amatori” (denumire care marcheaza un soi
de antonimie cu cea de „profesional (ism)”.
„Practic, este vorba despre acea persoana care face, tot ceea
ce face, din acel concept denominat „vocatie proprie”
Pe de alta parte este stiut ca rezultatele la care ajungi prin
„hobby” nu capata recunoastere sociala, iar daca o capata
o capata doar „post-factum” adica suficient de distantat in timp
pentru ca autorul acelui bine, facut omenirii, sa nu mai trebuiasca
recompensat ci sa se ia „pe de-a moaca”.
Pentru ca cineva sa-si cultive „omenia” nu ii este necesar nici o
diploma. Omenie a existat din toate vremurile si va dainui cat
va dainui Lumea. „Cultivarea” nu este un sinonim provenit din
ceea a devenit „intelectualitate” ci din intelect.
A astepta cineva sa ca „intelectualitatea” sa provoace vreo
avalansa de intelectualitate in care sa angreneze tot ce gaseste
de-a coasta in rostogolirea ei spre poalele muntelui, in loc de a
se ocupa fiecare de propriu-i „lot in folosinta”, ca sa nu-i mai
spunem „gradina” (pentru ca ne duce cu gandul mai ales catre
„jardin” decat inspre „huerto / market garden”).
Chiar si … facutul din „hobby” induce eroare cand vine vorba
despre „cultivare” (in general si „(auto)cultivare a propriei omenii”,
in special) „facutul din vocatie” fiind singura care defineste corect.
Vocatia mea personala (spre un ex) ar trebui sa se numeasca
„gradinarit” (daca as reduce, strict, la „cultivarea pamantului”).
Mai corecta este denumirea „management” dar privind lucrurile
ca si cand ai fi singur pe Planeta (un, ca sa-i zic asa,
„management robinson-crussoistic” in care sa nu exploatezi
alta fiinta umana in afara ta insati si nici sa fii exploatat si in
care „a cunoaste”, a te cultiva, are intelesuri care… chiar se
gasesc la ele acasa.
In practica nu a fi nevoie ca chiar sa ajungem la a trai fizicamente
o asa izolare, ci ar trebui sa ne cunoastem fiecare propriul lung
al nasului, cat ne este „patratica”, si sa nu ne iesim din ea.
In trairea umana insa, vazuram, cei care vazuram, ca teoria-i
teoria dar ca „incalcatorii ” raman „incalcatori” in oricare spatiu
de timp din indelungul istoriei.
Cu toata dragostea pentru pasnica mea vocatie , refuz sa ma
dedic ei spre a mi-o face din foame sau spre a mi-o face din
capriciu.
Cata vreme nu ar exista o imensa majoritate care sa faca la
fel, este absurd si sa inoti impotriva curentului suvoiului ce
merge spre cataracta, dar si sa inoti in acelasi sens cu el.
Este logic sa inoti pe o directie oblica, inspre sensul de curgere,
directie care, chiar daca nu te scoate unde ai nevoie iti ofera
sansele cele mai mari sa iesi (mai intai de toate) la mal.
Odata ce ai pamantul sub picioare ti se deschid, alte solutii
decat in situatia de „om la apa”.
Din pacate traim intr-o lume majoritar preferenta a apei tulburi,
o lume pentru care „apa tulbure” a devenit „mediu natural” si
i-ar fi greu sa-si schimbe ceva ce considera a a-i fi chiar
„mediul natural de viata”.