Un sondaj de opinie ale cărui rezultate au fost făcute publice la sfârșitul anului trecut ne făcea cunoscută o îngrijorătoare creștere a procentului de nostalgici. Din felurite motive, un număr tot mai mare de români cred că ar fi fost mai bine înainte. Înainte însemnând nu obligatoriu comunism, ci așa numita Epocă de Aur. Chestiune de memorie, de număr de martori căci sunt gata să pariez că dacă s-ar cere opinii și despre perioada domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, am avea parte de surprize colosale. De o idealizare incredibilă a primului șef absolut al României comuniste.
Tocmai în acest context mi se pare extrem de importantă decizia editurii bucureștene Humanitas de a republica Evadarea tăcută și Evadarea imposibilă. Cărți importante ale Lenei Constante, apărute la începutul anilor 90, prima dintre ele mai întâi în Franța, apoi și în România, în traducerea autoarei.
Ceea ce povestește Lena Constante în cele mai bine de 700 de pagini cât totalizează cele două volume s-a petrecut în intervalul aprilie 1948 – iulie 1961. Anii cei mai grei a ceea ce Vladimir Tismăneanu numea stalinismul integral. Povestea Lenei Constante are însă câteva urmări. Consumate ca atare și după iulie 1961. Fiindcă în cazul ei, ca și în cazul atâtor multor alți deținuți politici, sfârșitul, începutul, întoarcerea acasă amintite în ultimul paragraf al celei de-a doua cărți au fost altfel. Nici pe departe complete sau normale. După zisa eliberare din închisori, după cei 12 ani de anchete, de trecere prin felurite locuri de detenție, după un greu de anticipat schimbat haotic de celule, operațiuni cu lux de amănunte descrise în cele două cărți, a urmat perioada de domiciliu forțat undeva în Prahova, iar în 1968 reabilitarea împreună cu toți cei ce au format lotul Pătrășcanu. Din care Lena Constante însăși a făcut parte.
A fost însă oare respectiva reabilitare una reală? Onestă? Am avut oare de-a face cu o reabilitare completă? Partidul, regimul comunist chiar a vrut să își recunoască și să-i fie iertate greșelile? Au recunoscut ei, comuniștii români, natura criminală a comunismului? Era oare o atare recunoaștere posibilă? Li s-au acordat oare Lenei Constante, ei și soțului ei, folcloristul Harry Brauner reparații complete? Nu, nici vorbă. Când își descrie suferința, când își pune nenumărate întrebări dacă are sau nu dreptul de a scrie, de a-și împărtăși suferința, când atrage atenția că nu a intenționat să scrie cărți despre sine, când recunoaște căa scris eminamente spre a depune o mărturie omenească, când precizează că intenționează să vorbească despre starea de detenție, ca atare, bazându-se pe o perfectă cunoaștere a faptelor, Lena Constante își rezervă sieși explicit numai condiția de figurant. Condiție pe care a avut-o și în 1968, atunci când s-a produs sus-menționata reabilitare. Astăzi se știe că Nicolae Ceaușescu s-a folosit de tragedia lui Lucrețiu Pătrășcanu și a altor 10 acuzați doar spre a-l scoate definitiv din scenă pe predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Spre a-și consolida puterea după eliminarea mai tuturor foștilor baroni ai acestuia. Și Dej, și respectivii baroni comiseseră greșeli. Ideea esențială a scenariului ticluit încă din 1965 era că Partidul are puterea să le recunoască. Era însă vorba despre o recunoaștere individuală și cu schepsis. Fiindcă se avusese grijă să se sublinieze doar oamenii, indivizii greșesc. Comunismul niciodată. În 1968 ca și în alte multe ocazii de acest fel comunismul îi transformă pe falsificatori și delatori, așa cum a fost de pildă Herbert Zilber în repetate rânduri amintit de Lena Constante, în victime și martori.
Lena Constante, Harry Brauner și mulți alții și-au recăpătat după 1968 dreptul de a munci. Nu și pe acela de a vorbi. Acesta a venit de abia în 1990. După căderea comunismului. Așa se face că mărturia Lenei Constante a devenit publică atât de târziu. Comunismului i-a fost întotdeauna frică de memorie și de cuvinte. De aceea celor eliberați din închisori li se impunea în mod expres tăcerea.
Lena Cosntante a fost arestată pe neașteptate în aprilie 1948. În condiții detaliate în capitolul Anteceddente din Evadarea tăcută. A fost ridicată/arestată/reținută pe neașteptată doar fiindcă figura printre apropiații Elenei Pătrășcanu. Soția celebrului lider comunist socotit de Gheorghe Gheorghiu- Dej principalul rival la conducerea partidului. Erau colege. Înființaseră împreună un teatru. Cel numit astăzi Țăndărică. Acuzațiile inițiale de complot, de spionaj nu au putut fi dovedite. A urmat un simulacru de eliberare. Timp în care au intervenit minciunile lui Belu Zilber. La 17 ianuarie 1950 a intervenit o nouă arestare. Au urmat cinci ani de anchete, un simulacru de proces de 6 zile, cu avocat din oficiu, condamnarea la 12 ani de închisoare. A urmat noian de umilințe. Frigul, foamea, frica. Rezistența tăcută. Repetate cicluri de șapte zile de carceră. De izolator. Transferuri de la o închisoare la alta. Cei aproape patru ani (1957-1961) petrecuți în penitenciarul politic de femei de la Miercurea Ciuc. Consemnați în Evadarea imposibilă. Interdicția de a vorbi. Tăcerea. Răscumpărată prin vorbitul cu sine însuși. Cu scrisul, fără hârtie și creion, doar cu ajutorul memoriei, de poezii și de piese de teatru. Unele salvate. Sau prin vorbitul cu nenumărate precauții cu alte deținute. Comunicările secrete, recursul la alfabetul Morse. Povestirile cenzurate. Serializate. Salvarea prin logos. Prin complicități. Prin solidaritate.
Lena Constante și cărțile ei impresionează nu doar prin duritatea faptelor rememorate. Prin neomenescul anchetatorilor, al milițienilor și milițiencelor. Prin acuratețea memoriei. Prin faptul că, nevrând defel să scrie o carte de istorie- îngrijitoarea ediției, Ioana Bot, a ales drept moto o afirmație a Lenei Constante “ ::: eu detest istoria. Mi-e deajuns că am trăit-o. Chiar prea multă vreme.”-,autoarea ne-a oferit exact ceea ce și-a dorit. O mărturie onestă. Echilibrată. Nu doar în alb și negru. Nu toate deținutele au fost sfinți, nu toți angajații închisorilor, demoni. Au existat de ambele părți și trădări, și semne de umanitate.
Lena Constante – EVADAREA TĂCUTĂ. 3000 de zile singură în închisorile din România. În versiunea românească a autoarei; Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Ioana Bot; Editura Humanitas, București, 2023
Lena Constante-EVADAREA IMPOSIBILĂ Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc (1957-1961) Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Ioana Bot; Editura Humanitas, București, 2023
Multumim pentru articol si pentru aceasta prezentare de carte. 1948-1961 a reprezentat un timp unic poate in toata istoria lumii, pentru ca astfel de experimente comuniste si inchisori-lagar de reeducare prin tortura nu cred ca existau nici in Rusia sau Coreea de Nord. „Comunismului i-a fost întotdeauna frică de memorie și de cuvinte” si, asa dauga eu, precum Diavolului de tamaie. Chiar si astazi teama unor lideri politici de memoria noastra si de cuvinte este viscerala. Din pacate, memoria se sterge din mentalul colectiv si s-ar putea sa dispara intr-o zi, insa cuvintele vor ramane mereu scrise undeva si vor putea fi citite in viitor. Cuvintele pot destrama imperii si regimuri comuniste.
În perioada “domniei”, Gheorghe Gheorghiu-Dej se schimbase dintr-un om modest și timid într-unul cu o judecată politică destul de evoluată…
Si intr-un proletar burghez, cu frecventarea de restaurante de lux si întreținerea de amante.
@ Ali Pașa: Posibil să aveți dreptate, eu am citat din Corneliu Coposu, în interviul cu Vartan Arachelian (ed. Anastasia, pp 74-75).