duminică, octombrie 25, 2020

Țara, cetățenii

Ce altceva e instituția cetățeniei decât decât un îndemn la bucuria de a-ți cunoaște și recunoaște aproapele ? În alveola ateistă vezi dragostea de știință, dorința de cunoaștere prin măsurători și modelare, corectitudinea, obiectivitatea. În cea corporatistă atașamentul față de muncă și productivitate, respectarea clienților, orientarea după preferințele lor reale, o ierarhie a performanței economice și manageriale. În cele relativiste, neo-marxiste un simț acut al dreptății, dorința de îngrădire a abuzurilor puterii politice, de limitare a oricărei dominări. În cele creștine căutarea permanentă a sensului deja găsit, memoria, contextualizarea, efortul de cumpănire, de neradicalizare, sacrificiul firesc de sine în momentele critice, deschiderea spre oameni și, în acest sens, izvorul concret al cetățeniei, dincolo de formalizările ei constituționale.

Dacă poporul este o entitate anatomică a culturii pe care o regăsim mai ales privind spre ce a fost, cetățenia este una fiziologică, ne arată schimbarea permanentă a vasului lui Tezeu cu care navigăm prin reînnoirea generațiilor, rolurilor, diversificarea nișele tot mai numeroase ale societății. Nu este în puterea noastră să știm spre ce schimbă o țară, un popor, cum va arăta, dar noi alegem fiecare pas și în bună măsură chiar regulile. Închiderea în proiectele trecutului e un exces nefolositor, la fel cum e livrarea arbitrară către reconstrucții brutale, care ne lasă pe toți oameni la apă, în bătaia vremurilor.

Planul țării, structura ei, nu au fost proiectate de nimeni anume, numai zone mici, locale ale lor. A fi cetățean înseamnă a recunoaște și respecta situarea în care te afli, atent la avarii și la ce se poate îmbunătăți, dar și la buna așezare pe valurile oceanului. A fi cetățean deschide drumul spre echilibru existențial tuturor, cu sau fără asumarea credinței în Dumnezeu, deși e întemeiat originar pe credința generațiilor mai vechi. Cetățenia e asemenea unui arbore cu multe ramuri: din trunchiul inițial se desprind felurite moduri de viață care pot exista numai împreună.

Modernitatea inițială, iluministă, trage prin rădăcinile ei apa și nutrienții necesari speranței publice și le distribuie tăcut ramurilor modernității secularizate, încă ordonate social, dar și post-modernității cam anarhice. De sus vine lumină tuturor, care ne ține și ne permite dezvoltarea chiar și atunci când nu ne dăm seama de fenomen. Dincolo de retoricile de moment ramura modernă mai veche a omenirii cooperează inevitabil cu ramurile tinere alcătuind o țară și o lume, primește resurse de la ele într-un bine național rezultant al efortului tuturor într-o complementaritate de roluri. Sunt fapte evidente pe care știința evoluției culturale și istoria descriptivă a științei și filosofiei le poate documenta minuțios. Ele sunt de afirmat și reafirmat public, nu de lăsat în bibliotecile universităților și institutelor.

Avem unii față de alții poate așteptările unei iubiri rănite, rezultate din necunoaștere și întreținute prin atitudini demonstrative izvorâte din complexele unei singurătăți tot mai sectare. Teoretizăm excesiv și în realitate am devenit cam nesimțiți. Adesea găsești mai mult bun simț printre oamenii simpli întâlniți pe vreun drum de munte, la un bună ziua răspunde firesc asemenea, situația se înțelege dintr-o privire. Nimeni nu se încruntă mai întâi. E firesc, pentru că lumea în afara orașelor și civilizației e mai simplă, mult mai ușor de cuprins cu mintea. Urbanitatea ar trebuie să fie co-extensivă modestiei epistemice și deschiderii față de semeni. Urbanitatea nu mai este așa atunci când alegerea noastră e de a simplifica brutal din grabă și lipsă de discernământ ce ni se arată privirii: aparente lumi diferite, în realitate ramuri ale unei țări de cetățeni liberi. Urbanitatea care merită să fie trăită nu poate fi în afara dipsonibilității de a cunoaște, a citi, a asimila informație de calitate.

A avea bun simț în orașe presupune o înălțare prin cultură simultan cu o coborâre a propriei auto-percepții despre locul în care te afli, pe măsură ce evidența complexității devine tot mai copleșitoare. O frunză pe una dintre ramuri, liberă la scara deciziilor ei de întreg, dependentă de el istoric. Nici ramura instituțiilor statului nu are ceva special, e una dintre multele, n-ar putea trăi decupată de arborele țării. “Conduce” numai pentru că i se permite să conducă, cineva trebuie să facă și asta. Statul nu e echivalentul lui Hristos, țara nu e o turmă și un păstor.

Ce altceva e instituția cetățeniei decât decât un îndemn la bucuria de a-ți cunoaște și recunoaște aproapele ? Susținând cetățenia și libertățile ei susținem posibilitatea alegerii binelui de către fiecare în dimensiunile care i se arată, susținem înțelegerea faptului că cu un singur om nu poate avea acces la tot. În profunzime aceasta e o atitudine agapică. Nu noi decidem cine ce poate cunoaște, dar din ce știm putem dărui fără reproșuri altora. Poate cândva vor putea vedea că arborele lumii acesteia e un numai o vedere parțială a unui mai amplu, cu ultimele ramuri urcând spre transcendent.

Când spunem reforma statului spunem un drum nesfârșit spre bună educație și libertate responsabilă, ancorat în bunul simț al lumilor simple când nu putem mai mult, dar cu un efort rezonabil mereu reînnoit de a încerca mai mult când știm și putem. Când nu mai putem vor putea cei care vin după noi.

Distribuie acest articol

28 COMENTARII

  1. Doar voi reciti sau voi repune in pagina citeva dintre spusele autorului :
    -În cele creștine căutarea permanentă a sensului deja găsit –
    – izvorul concret al cetățeniei, dincolo de formalizările ei constituționale.-
    – livrarea arbitrară către reconstrucții brutale, care ne lasă pe toți oameni la apă, în bătaia vremurilor.-
    -Dincolo de retoricile de moment ramura modernă mai veche a omenirii cooperează inevitabil cu ramurile tinere –
    -Urbanitatea nu mai este așa atunci când alegerea noastră e de a simplifica brutal din grabă și lipsă de discernământ ce ni se arată privirii-

  2. E cam cald afara. Eu lucrez in mediu international. Ca sa cunosc pe cel de aproape inteleg ca trebuie intai sa-i verific pasaportul sa vad daca e cetatean roman.

    E o aberatie tot ce ati scris. Coborati pe pamant. Mai cititi ce au scris istorici romani pe aceasta tema acum un secol.

    • Se zice că un evreu și un creștin nu putea să cadă de acord e bine să mănânci, dar au fost finalmente de acord că e bine să mânânci bine. Deși pare o glumă, e vorba aici de un fenoment relevant discuției noastre: la firul ierbii, pe pâmânt cum ziceți, la scară mică organizațională, nu există posibiltate de acord și toleranță și deschidere decât strict pe bază de asemănare, în timp ce la nivel cultural mai înalt, al unor valori, al unor procese de scară mai mare care permit existența acestor valori se poate face integrarea socială și culturală, cu consecințe asupra stabilității și rezilienței unei țări.

      Că dvs păreți să vreți să mergem pe antagonisme care pe care și să câștige meciul cineva e o opțiune care poate vă aparține, în ce mă privește văd valoarea diversității și rolurile fiecărei contribuții în întreg. Când stai numai pe pământ poți ajunge să susții că e plat, se vede de mai sus că e rotund. Înțeleg pe fond ce spuneți, realismul e ok, însă realismul nu se reduce să gândești numai la ce vezi în imediata apropiere. Ca să poți gândi la scară mai mare e nevoie de un bagaj de cunoștințe în domenii relevante, sociale, umaniste, filosofice. Simpla absență a lor ar trebui să ducă la o anumit rezervă în exprimarea unor opinii cu privire la pământ ca întreg, sau cel puțin să dăm credit celor care ne spun că e rotund pentru că știu ceva mai multe (această ultimă frază e generică, nu cu referire la dvs, pe care nu vă cunosc).

      V.I.

  3. Viata urbana devine pe zi ce trece un chin care te imbolaveste fizic si mental ( nevorze fecvente) daca nu ai o doza corespunzatoare de nesimtire.
    In orase vor supravietui numai cei „tari” si adaptabili, „roboteii umani” restul, unde apuca.
    Actuala pandemie produce o emigratie dinspre orase catre „tara” , din New York au plecat ca. 400.000 – 500.000 de oameni din diferite motive, firmele ” de mutat” avand o crestere exponentiala a comenzilor.
    In Romania exista acelasi trend, catre zonele limtrofe ale marilor aglomerari urbane, catre case ” la tara”
    Pandemia a schimbat si va schimba foarte mult comportamentul cetatenilor, „cetatile” se golesc de cetateni s-ar putea spune. Este un fenomen pe care il putem observa in Europa, SUA, Canada si mai putin Asia, Africa sau America Latina, acolo goana de nevoie catre centrele urbane este o necesitate de supravietuire, ei fiind
    „roboteii” care fac posibila in mare parte bunastarea occidentala.

    • Comentariu dvs e complex, de la fenomenul plecării din orașe în urma scăderii calității serviciilor și mediului, la cel al cauzelor bunăstării occidentale. În opinia mea cauza principală a bunăstării occidentale e capitalul de cunoaștere și cultural general acumulat în timp, nu cine face diverse lucruri. Se pot înlocui muncile mai fizice cu roboți și se va face. Poate să plece oricâtă lume de acolo, vor veni alții și se vor integra într-un mediu care nu poate fi creat rapid în altă parte, e rezultatul unei evoluții istorice.

  4. mindru sa fii elvetian, american, hong konghez, nou zeelandez sau singaporez. de ce ? pentru ca acolo ti este recunoscuta si pretuita inzestrarea, orisice ar insemna ea, abilitate intelectuala, maiestrie artistica, harnicie / miini dibace etc. care ar fi motivele de mindrie romaneasca ? tiganii (romii pentru cei neobisnuiti cu arhaismele) ce put ca sconcsii si ti iau gitul cu sabia ? drumurile medievale ? cefele late din politica ? militienii prosti si ineficienti dar docili si slugarnici stapinului (in nici un caz cetateanului) ? scursurile bugetare / administrative / justitiare arogante si nepregatite dar bine platite ? spuneti mi va rog de unde se va naste „mindria” intr o astfel de tara, cu o scara valorica inversata, cu moralitatea si simtul rusinii anesteziate ? alde salam si pian sint mindri de o astfel de tara, dar dvs ?

    • Frusrările acumulate nu ne ajută să atingem scopuri de mai bine, ci sunt o frână. Ele trebuie transformate în motivație și acțiune socială. Pe plan creștin se rezolvă prin mijloace specifice, nu știu cum se rezolvă din alte perspective existențiale. Textul propus de mine vine cu o perspectivă pentru cine dorește să acționeze social pentru succes național. Cine dorește să aibă frustrări la infinit rămânând aici sigur, poate continua business as usual.

      • „Pe plan creștin se rezolva prin mijloace specifice…” – care s domnule acele mijloace crestinesti ce te ajuta sa ti controlezi simtul olfactiv si sa mpiedici urangutanul sa ti zdrobeasca teasta cu ciocanul ? eu sint frustratul sau dvs ? eu doar v am aratat oglinda, ceea ce vedeti in ea interpretati o cum doriti. daca dupa 30 de ani de anomie prividu va n oglinda il vedeti pe fat frumos, evlaviosul si marinimosul, impaciuitorul lumilor si mpacatul cu sine, sincere felicitari. trebuie sa stiti mai bine decit mine de ce au fugit din romania milioanele de neispraviti raminind acolo doar eminentele cenusii, doctorii interesului national si academicienii

    • De acord cu Aristotel, f. bine zis, la obiect. Exista undeva o linie, nu stiu unde, dar odata ce linia aceea e trecuta de ‘cetateni’ (in fine, un anumit numar critic din ei, cat e acela, nu stiu), ‘mandria’ si restul, insusi ideea de cetatenie devine abulica. Nu mai are sens. Linia aceea a fost trecuta, evident, in diverse tari, multe regimuri, cazuri clasice fiind cel stalinist si [posibil, aici exista discutii intre istorici] cel nazist. Daca, cumva, aceeasi trecere s-a intamplat si in Romania? Daca, pur si simplu, insasi premizele care stau la baza conceptului de cetatean nu mai sunt valabile? [intrebarile mele sunt evident sper adresate autorului/articolului]. Atunci, restul e tacere sau nimic. Sigur, autorul schiteaza un Arcadia-ideal; dar daca intre acest ideal si realitate exista o linie de netrecut, a bridge too far, atunci, mai departe, ce e de facut [cum spunea alt idealist, ma rog, asa-zis]

  5. Frumoase vorbe dare care nu isi dau intalnire cu realitatea romaneasca. Putine locuri din urban si rural se identifica cu ceea ce scrieti despre calitatea de cetatean. Un singur exemplu, intre anii 1975-1989, odata cu marile platforme industriale si zecile de cartiere dormitor, au devenit oraseni mii de oameni din cele mai sarace sate. Nici acum ei si copiii lor nu au devenit locuitori cu statut de buni cetateni ai oraselor, nu au evoluat cultural si social decat prea putin. Abia nepotii lor se straduiesc sa mearga pe alta cale. Noile schimbari din 1990 i-a adus in postura de someri, de muncit pe aici pe colo, de pensionari anticipat, etc. Noua ne lipseste adevarata civilizatie urbana. Regretatul Octavian Paler i-a numit taraseni.

    • Este perfect adevărat că nu se identifică, dar se poate identifica în viitor. Ați prins exact esența acestui text, să arate o direcție posibilă, alături de alte texte de pe piața ideilor care arată alte direcții posibile. Este un text care vine ca resursă potențială pentru un proiect de țară, nu unul descriptiv, deși are și dimensiuni descriptive (nu cred că în mobilizări utopice, cu numai în succesul potențial al unora care se grefează pe realitate).

    • Cum e cu cetățenii în orașele din provincile istorice Banat Bucovina Ardeal, Sibiu, Brașov, Timișoara, Cluj, Sighișoara, etc?

  6. Intelegem cu totii nevoia de reconstruire mereu si mereu a navei (sau poate a corabiei lui TEZEU) si ce teorie filozofica ne aduce in fata aceasta nevoie de reconstructie . Intelegem ca necesitate si nevoia cilivizatiilor -creștine- ce exista prin insasi nevoia de căutare permanentă a sensului -deja găsit-(oare de cine ?) , asa cum spuneti? Intelegem nevoia -sacrificiului firesc – (sau poate nu mereu firesc si acceptat de noi toti ), ca dealtfel si gaura din care este zamislit acest – izvor concret al cetățeniei, dincolo de formalizările ei constituționale. – Putem accepta si aceasta forma numita de d-voastra – livrarea arbitrară către reconstrucții brutale-, care ne lasă ,sau -poate nu ne lasa- pe toți oameni la apă fie ea si sarata (de actiuni mai mult sau mai putin crestine ), în bătaia vremurilor. – ca parte a nevoii de reconstructie , atasata generatiilor ce vin din urma doritoare fiind si ele de propriul lor adevar . Si poate ne este foarte clar si noua Ce-un secol ne zice ceilalți o dezic. Decât un vis sarbăd mai bine nimic . (vorba poetului nepereche) .Desigur ne putem raporta si la cuvintele – Nu noi decidem cine ce poate cunoaște, dar din ce știm putem dărui fără reproșuri altora( suna frumos nu ?), ca parte notiunii numita -INTIMPLARE- sau poate ca parte a unui proces dumnezeiesc ce ne calauzeste sau nu , pasii . Dar cum nu numai – omu-i trecator, pe pamant ratacitor…sa multumim acestei -unice intimplari ce se numeste -viata – si sa incercam sa ne punem cu totii in slujba unui adevar , ce nu contine notiunea de nemurire si nici cea de viata vesnica , chiar daca tentatia in a crede asta este foarte mare .

    • Sigur, e foarte firesc ce spuneți din perspectiva dumnevoavoastră și mă bucură deschiderea. Eu fiind creștin nu aveam cum să nu adaug și elemente specifice. Importante social și pentru țară mi se par palierele de înțelegere și cooperare pragmatică, axată pe rezultat, cu mai puțin accent pe ceea ce sunt opțiuni personale profunde fundamentale. Ele e firesc să fie semnalate, dar nu le văd a fi în primul plan când binele public e de interes.

      • Spuneti ceva f.f. interesant „binele public e de interes”. E de remarcat forma impersonala [cred ca asa se cheama]. „e” de interes. Subiectul, fiind? Impersonal. Banuiesc ca acest subiect impersonal era constiinta nationala, reprezentata de un nr relevant de concetateni, sau ceva de acest tip. Intrebare: Chiar e de interes? Dar daca nu e de interes? Chiar serios, exista si aceasta posibilitate – ca acest bine public sa NU existe in constiinta publicului [reprezentativ, statistic, etc]. Premiza fiind atunci falsa, deci, nu exista ideea de bine public ptr public, care sunt atunci consecintele? Sau, particularizand: daca, dpdv al parabolei dvs, nu suntem toti de acord ca suntem toti de acord sa ‘mancam bine’? Sau avem definitii complet diferite ale conceptului de a manca bine? What then?

        • Sunt mai multe pârtii de discuție deschise de comentariul dvs:
          – problema holismului social (conștiința națională), subproblemă în ontologia socială (ce există, indivizi sau entități sociale ample, cu răspunsuri de o complexitate enormă în literatură). Opțiunea mea este pentru soluția lui Hayek: există în sens tare doar indivizi, reguli și regularități despre variabile măsurabile observate la scări mai mari – patterns -, context în care termenii despre entități supraindividuale sunt termeni pur teoretici cu care vorbim despre regularități emipirice observate, au un anumit grad de obiectivitate fără a avea o realitate tare (se pot schimba dacă se schimbă teoriile). În acest context conștiința națională nu ar exista în sens tare, ci numai ca termen în teorii sociale holiste naționale. Ar fi de observat că multă lume la noi crede în entități sociale naționale reale în sensul din științele naturii (cu asta trecem la a doua problemă asociată comentariului.
          – Problema binelui public, ce este, ce fel de realitate descrie, Aici merg pe mâna lui Searle, https://www.librarie.net/p/16737/realitatea-ca-proiect-social, unde se descrie destul de clar ce este un fapt instituțional comparativ cu ce e un fapt natural. Binele public este prin această prismă un fapt instituțional adică în jargonul lui Searle se află în poziţia lui Y din enunţul “X trece drept Y în contextul C”. Ceea ce diferă major de un fapt obiectiv natural este necesitatea contextului C (un exemplu de fapt instituțional e faptul de a fi căsătorit, în care a fi declarat că ești căsătorit e un fapt numai în contextul ceremoniei de la starea civilă acum, sau în alte contexte în alte perioade și țări).

          Depinzând de un context social și cultural faptul instituțional poate fi interpretat ca un pattern, o regularitate de comportamente și respectări de reguli care apare la o anumită scară socială, dar nu poate fi observat la altă scară socială mai mică (tehnic asta ar putea fi numit o proprietate emergentă a entități teoretice sociale asociate pattern-ului). Binele public există în acest sens, iar contextul său tinde să fie formalizat, adică stabilizat prin reguli formale scrise (reglementări, coduri, etc). Formalizarea constituției, a reglementărilor unei comunități urbane, rurale, județene, etc, dovedesc existența acestui fapt instituțional.

          O altă perspectivă utilă poate veni din teoria managementului, unde echivalentul binelui public este scopul organizațional, misiunea organizației, formalizat în statute, missioni statements, etc. E clar din teoria managementului că managerii efectivi își asumă numai parțial acest scop, și prin analogie guvernanții binele public, ca să nu mai discutăm de alți membri ai organizației sau de cetățeni simplii. Binele public are valoare de scop declarat, scopul real poate fi altul, cu toate acestea el își exercită rolul de orientare a comportamentelor, scopurile reale diferite de el (interese personale sau grupale) nefiind instituționalizate la scara respectivă. Există un fenomen real de instrumentalizare în interes personal și grupal a binelui public instituționalizat, dar aceste comportamente sunt privite ca incorecte și descurajate organizațional și național.
          – a treia problemă este conceptul de bine și corelativ cel de rău, dacă alegem să mâncăm rău în loc să mâncăm bine. Zona de discuție e pur filosofică și aș spune aici că o subproblemă asociată e cea a libertății. Din punctul meu de vedere există libertate și da, putem alege în condiții de normalitate psihică să mâncăm rău, alte păreri ar spune că nu putem alege asta, că scopurile bune sunt determinate, cu diverse argumentări. Principalul argument empiric pentru existența libertății mi se pare realitatea socială, existența unor fapte instituționale aparent similare cu conținuturi empirice diferite (binele public instituționalizat în formula românească, în cea americană, japoneză, etc). Aș mai observa numai că nu e vorba de definiții, nu e un joc al definițiilor care susține aceste diferențe, deși angajează în formalizare și definirea termenilor, ca în orice reglementare, ci e vorba de soluții comportamentale concrete evaluate social și cultural la diferite probleme concrete (cum să ai descendenți și să transferi proprietea – alt fapt instituțional – acumulată, adică resurse, cum să rezolvi niște probleme de scară mare care nu sunt rezolvabile la scara unor rețele sociale mici – în cazul binelui public (problema apărării un teritoriu național, tot ce stipulează implicit Constituția).

          Înțelegerea acestor lucruri presupune o perspectivă istorică, nu se poate face privind fenomenele la scară de timp scurtă, de un an sau un ciclu electoral. De la scară mică pare că totul depinde de cum am putea rescrie niște legi, adică face niște formalizări (asta e ce par să creadă cei care vor reconstrucția totală a vasului lui Tezeu, vasul fiind sistemul sociale cu regularitățile sale de diferite scări evoluate în timp pentru a răspunde la problemele apărute și parțial formalizat). Formalizările pentru a avea succes trebuie să se grefeze pe realitatea socială profundă caracterizată cât mai obiectiv, cât mai realist, ceea ce costă. Majoritatea perspectivelor ușor asimilate despre realitatea noastră socială și manifestate și în politică sunt simplificări excesive și nu există un transfer real al cunoașterii teoretice din știință și filosofie socială

          Tot ce am spus sunt doar câteva lucruri dobândite la specializarea filosofie morală și politică nivelul de licență, nu mai sus, cineva cu formație în sociologie sau drept vă poate da perspective mult mai aplicate.

          • Un comentariu super-extensiv al dvs — cu multi pointeri la teme/link-uri care nu le cunosteam — deci, mai intai de toate, multumesc pentru toate acestea! M-ati facut deja foarte curios ptr a citi diverse, ceea ce, probabil, e bine [institutional saau nu].
            Fara a incerca sa insist, doar f. scurt, punctul meu era: De acord cu tot ce spuneti dvs [daca inteleg bine], dar, totusi, ce se intampla cand NU mai exista, nici la nivel fundamental [cum spuneti dvs, codificat in legi, constitutie, etc], un acord despre ce este ‘binele public’. OK, o fi scop declarat [de cine?], dar nu e asumat [de majoritate]. Stiu ca suna ciudat, dar este o posibilitate, ne-nula, raportat la ce vedem acum in lume [nu doar in RO]. Simplu: nu mai exista numitor comun apropos de ce vrem [majoritar]. Atunci…?
            NB: intrebarea nu e gratuita; evident, inteleg, exista puncte super-tari care [sper] inca mai sunt pattern-wise valabile pe scara larga [„sa nu omori”, etc]; dar, evident, articolul dvs se referea la lucruri mai subtile, si apropos de acelea apare intrebarea mea: mai sunt ele commonplace?

        • De acord cu cele scrise de dv. Ca sa existe interes public, trebuie sa existe simt civic si opinie publica. Ceea ce la noi nu exista. Poate peste inca 30 de ani!

    • Putem purcede in a investiga ,ca punct de plecare, si sa ne indreptam astfel imaginatia spre o noua forma de intelegere , ce cuprinde si care semnifica , corabia(Nava) lui Tezeu , prezentata prin extensie filozofica , ca nava (o tara )ce necesita la nesfirsiit ,o data cu trecerea timpului si schimbarea generatiilor,o nesfirsita reparatie ,atasata la noi modele de functionare ,dorite de cei ce vin din urma ,ca parte a modalitatilor actuale de intelegere . Aici putem introduce si celebra expresie ce contine – lupta dintre generatii – . Este tot mai evident , ca nu putem rezolva nimic in aceasta lume , fie ca se numeste intelegerea generala a fintei neamului , fie ca se numeste constiinta nationala , ca parte a intregului numit de noi natiune , fara a avea cunosterea necesara data de studiul istoriei universale , ce ne poate deschide si ințelegerea totala dintr-o perspectivă istorică , forma de intelegere ce necesita insa accesul la ISTORIA adevarata a tarii si a lumii cunoscute noua. Introducerea in discutie , a asa numitului – bine public – (nu cred ca exista asa ceva ) acest bine public este cumva in continua miscare , este volatil si el nu poate fi nici universal valabil ( la nivel de tara ) si nici nu poate cuprinde ,indiferent cit de subtil este prezetat publicului , aceiasi forma de intelegere atasata tuturor cetatanilor unei natiuni .Chiar in acest moment istoric – deosebit de greu, dar foarte important -acest asa zis bine comun ,este evident parcelat , defalcat , ca model de intelegere ,intre etniile ce fac parte dintre cetateni ai statului Roman . Maniera ,metoda , de a rezolva toate aceste indoieli , aparute pe segmente de populatie , este absolut necesar de indentificat si ea se realizeza prin interventia politica , interventie ce ar trebui sa cuprinda si perspectiva si cunoasterea modalitatilor prin care probleme(situatii ) de acest fel si-au gasit rezolvarea (cunosterea istorica a unor situatii punctuale ce au existat cindva si care au fost rezolvate ) .Existenta libertatii cetateanului ca -moment istoric – sau a unei anume forma de libertate (libertate totala nu exista si nu va exista niciodata ) face si ea parte din cunosterea istoriei universale ce produce marirea elemetelor ce contin- notiunea de libertate-, functie de perioada de dezvoltare in care fiecare natiune se afla . Nu suntem cu totii , nu traim cu totii ,la nivelul intelegerii ,in acelasi moment al dezvoltarii omului ,ba chiar , in -sinul -aceleiasi natiuni , exista mari diferente intre nivelul de intelegere al membrilor societatii . Asa cum fiecare individ in parte se afla (la nivel de cunostere si intelegere ) pe o scara a volorilor, in etape diferite existentialiste , tot asa se poate obeserva cum chiar in intelegerea fiecaruia dintre noi exista momente diferite si chiar putem spune ca in multe cazuri cunoasterea ,ca mod de acceptare personala , se opreste si organismul isi reduce singur sau isi stopeza chiar posibilitatea de acumulare si persoana – persoanele – raman cumva suspendate intr-un -punct fix- de la care nimic nu mai se poate acumula .Poatte observati sau poate nu ,cum unii dintre cei pe care ii cunosteti, de fiecare data cind doriti a schimba citeva cuvinte , va vor spune mereu si mereu acelasi lucru ,va vor aduce in fata aceleasi povestiri si vor folosi mereu si mereu aceleasi cuvinte . Nu putem generaliza ,dar experienta – de o viata – ne aduce , ca si partasi ,in fata unor astfel de situatii . In principal poate ar trebui sa ne ferim de definitii si ca – vers – final va propun tot cuvintele – poetului nepereche -Ce-un secol ne zice ceilalți o dezic-

      • a) Deci, pe scurt, ce e de facut, cum spunea un clasic [evident, sunt aici sarcastic]
        b) Daca ne ferim de definitii, ne ferim in extenso de ratiune. Daca cineva, oricine, vrea sa faca ceva, impresia mea [ptr a fi sumar] e ca acel cineva trebuie sa defineasca macar ceva/cateva chestii. Altfel, come on, totul devine relativ, o supa, si nu se intampla nimic. Scurt si calvinist si sper la obiect..

    • „atasata la noi modele de functionare ”
      Nu exista noi modele e mereu acelas iar nava lui Tezeu nu este o necesitate ci o optiune. Asa cum revolutia este optiune iar revolta necesitate. Deoarece hard exista doar individul unic si perisabil si libertatea lui. Restul sint povesti, fluieras de adormit turma .

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Virgil Iordache
Virgil Iordache
Virgil Iordache cercetează și predă la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Domenii principale de preocupări: ecologie şi filosofia biologiei. Cărţi şi articole în domeniile ecologiei și filosofiei, eseuri filosofice în reviste de cultură. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Univesităţii din Bucureşti.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Impostura şi ipocrizia

Strania istorie a domnlui Barangă (ce vine după cea a d-lui Cumpănaşu, care – la rândul ei – o urmează pe cea...

Tren la aeroport în 2020, tehnologie din 1930

În urmă cu o lună am scris despre posibile soluții la greșelile majore de proiectare ale acestei lucrări, care altfel riscă să devină...

Implicațiile unei adrese ANAF

Circulă printre grupurile online cu tematică fiscală o adresă recentă prin care ANAF îi semnalează unui contribuabil să fie atent la situația...

Alegeri cu cannabis în Ucraina, vecinul nostru cel mai important (după Moldova, Marea Neagră etc)

Duminică sunt alegeri locale în Ucraina, probabil cele mai importante în regiune pentru noi românii (evident în afară de cele prezidenţiale din...

Cazul Baranga și cheia stării societății românești

”Cazul Baranga”, petrecut de curând evidenţiază încă o dată un fenomen care se petrece în România și dă...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.