TEAMBUILDING sau Caragiale pentru millenials: critica intelectualistă a capitalismului democratic

Societatea Si Dramaturgia Romaneasca; intre eternul Caragiale si Sebastian

Datorita programei scolare toti suntem familiarizati cu Caragiale . Nu stiu cat de mult il cunoastem pe Sebastian.
O sa va pun o intrebare surpriza: vedeti vre-o asemanare intre Caragiale si Sebastian?
Ar fi una, vizibila: amandoi sunt dramaturgi ai mediului citatdin ( e drept ca Napasta a fost scrisa de Caragiale, dar citadinul este mediul sau de predilectie).
Asa ca mai fac un pas: eroii lui Sebastian sunt urmasii eroilor lui Caragiale. Dar nascuti in alt mediu si alta epoca. Mediul in care s-au nascut eroii lui Caragiale este inca bantuit de iminei si opinca. In mediul eroilor lui Sebastian pantoful este normal.
Sa luam Jocul de-a vacanta. Mie mi se pare ca este o Noapte furtunoasa reluata dupa 50-60 de ani. Corina poate fi nepoata Vetei, dar o nepoata perfect urbanizata. Bogoiu are ceva din Ipingescu, dar varsta e de vina, e leat cu baiatu’ lui Ipingescu! El este a doua generatie traind in mediul citadin, perfect adaptat, evoluind odata cu mediul, dar ocazional mai apare … Ipingescu! Jeff? Pai asta e un Spiridon tipic, da parintii mai bogati nu-l baga baiat la pravalie , ci-l dau la liceu unde se dovedeste la fel de loaza ca si bunic’su Spiridon.
In Steaua fara nume apare singurul personaj cu certa filiatie in Caragiale: domnisoara Cucu. Dar locuieste intr- un orasel de provincie in care ruralul e foarte prezent, plus varsta si temperamentul explica caracterul caragialesc.
Scrisoarea pierduta continua cu Editie Speciala. Aici il intalnim pe Bucsan – porti costum din stofa Bucsan, cusut cu ata Bucsan si spui ca nu ai auzit de mine!?- care reuneste in persoana sa si pe Catavencu si pe Trahanache, dar scena lui nu mai e un judet de munte, ci Romania Mare. In fata lui apare un Catavencu la fel de inocent precum cetateanu afumat (profesorul) care e sprijinit de-o Zoe pe cat de juna la fel de vicleana, dar mai emancipata , deloc inocenta (moral cel putin). Daca stau si ma gandesc bine studenta noastra poate fi de varsta Zoei Trahanache- stiti Zoe era a doua nevasta-,.

Caragiale si Sebastian sunt punctele extreme ale unei evolutii sociale. Caragiale e la inceputul unei civilizatii de tip urban de abia desprinsa de rural si targul balcanic, care a scimbat giubeaua si islicul pe frac si joben, ramasa inca in vechile tipare si care cauta sa ascunda asta cu disperarea unor contemporani de-ai mei care vor sa fie luati drept veche intelectualitate si de aici provine comicul lor – al personajelor caragialesti!!! Sebastian este la apogeul procesului: este reprezentantul unei civilizatii urbane care incepe sa-si construiasca propria cultura – dar daca va duceti la unele texte din/despre epoca veti vedea cate naivitati induiosetoare colorau aceasta societate!
Dar in 1938 in Romania 80% din populatie era rurala. Asa ca societatea lui Sebastian e decat o pojghita subtire. Mai pe alaturi subzista vechile reflexe caragialesti. Sa luam de pilda Visul unei noti de iarna. Aici lumea urbanizata cotoiaza* – la propriu (en francais) si la figurat (in maidaneza) cu o lume inca sfertorurala – Doruletz si ai sai. Mai vreti? Tache, Ianche si Cadar unde societatea e inca apasat caragialesca. Omul cu martoaga –idem. Mitica Popescu – pai e fiul lui Mitica (Liber birjar? Pai du-te acasa!) – in toate cele fiul lu’ tat’su! Escu, Titanic vals, Gaitele sunt mai aproape de Scrisoarea pierduta decat de Steaua fara nume sau Editie speciala.
Si in sfarsit, Micul infern unde coana mare e de-a dreptul Lulutza ot Barzoi, fiica Chiritei de dinaintea lui Caragiale!
Dupa cum vedeti,, de la Caragiale la Sebastian este prezentata o evolutie pe 3 generatii a societatii romanesti, de la targul balcanic la orasul modern.

Si acum sa previn o intrebare absolut normala: de ce si astazi predomina formele caragialesti?!

Pai, in primul rand personajele sale sunt personaje de tranzitie – tranzitia catre o societate citadina, dupa modelul tarilor industriale din occident.
Este un contrast dintre fond si forma. Forma s-a schimbat, au imbracat fracul dar nu stiu sa-l poarte!
De aici comicul lor. Credeati ca degaba am scris de Gaitele? Societatea romaneasca de la 1848 incoace (chiar nitel dinainte) este in tranzitie spre alte forme (daca va face neaparat placere, occidentale). Si situatia s-a perpetuat. Mai mult, dupa razboi procesul de urbanizare s-a intetit , introducand in joc tot mai multe persoane, de obicei tineri. Nu va grabiti, procesul de urbanizare a fost global si prezent si-n tari in care comunistii erau pastrati la racoare. Si faptul ca in general erau tineri , inseamna ca erau mai putin impregnati de cultura traditional-rurala si odata intrati in orase se descurcau cum puteau- ca si eroii lui Caragiale. Acu doar o vorba sa spui, e drept ca prin 50-60 au fost ceva preocupari pentru acomodarea lor culturala – cluburi de întreprindere, etc – si iar nu va grabiti ca nu dau tatarii, aceste preocupari puteau fi prelungiri firesti ale perioadei interbelice – v Gusti & comp. Dar, prin 1970 aceste preocupari , mai degraba firave , dispar.

In al doilea rand, gloria formelor caragialesti a fost asigurata de regimul socialist care a vazut in Caragiale un mod eficace si amuzant de a critica Romania interbelica. Plus programa scolara. Hai sa fim seriosi si sa ne amintim: toti stim Conu Leonida, da Napasta? Toti stim de Momente si Mitica, dar o Faclie de pasti? A fost anul Caragiale, dar s-a vorbit de nuvelistica lui Caragiale ? (si caragialeste au zis unii : daca n-am auzit, e proasta! Deci si Mouton Rotschild e borsh ca nu l-am baut!)

Si in treilea rand mediul caragialesc este nucleul dur si profund al culturii noastre urbane. Supuse socurilor istorice – si au fost, intre 1945-1954 si din 89 pina azi, doua!! – straturile mai noi, mai „elaborate” se „volatilizeaza”.Dispare Sebastian. Ramane doar Caragiale. Dincolo de el alunecam in Coana Chirita si Aventurile unui slujnicar si discutii despre teoria si tehnica postului si cat de important e sa ai un duhovnic daca vrei sa castigi la loto….

Reflectez. Oricum multumesc ca ai stat in 3 pagini :)

Poate că răspunsul e mai aproape decât vă închipuiți, ca-n briciul lui Occam: în aceste perioade de „dezvoltare și propășire” (ca-n Scânteia de pe vremuri.. ), societatea, prin diverși actori, pun intended, își manifestă efervescența plenar – vin și eu c-un termen de anii ’80 – critică excesele formelor fără fond și tinde să echilibreze avântul stupid al copierii și al imitației. Regulile corporatiste, pe care mulți le-am aplicat și observat în diverse etape ale carierei, nu sunt în sine niște absurdități, ci norme de funcționare a unei organizații. Oamenii și caracterele lor le strică sau le aplică înțelept.
Sigur că mai departe e și mai important pasul doi – ce facem după ce criticăm; eu asta înțeleg din îngrijorarea dvs – distrugem tot acest efort înnoitor, doar pentru că excesele sunt aberante sau le îndreptăm și îndreptăm apoi corabia spre drumul cel bun?
Greu de crezut că putem face ajustările necesare cu mase de oameni care se hlizesc entuziasmați la o comedie populară subțire, sigur, cu câteva replici excelente ale lui Cosmin Nedelcu. Expunerea sistematică la cultură, cinematografică în cazul ăsta, lărgește orizonturile și te face să cauți și să te bucuri de expresii mai de calitate ale culturii filmului; e clar că oamenii nu sunt prea expuși la filme bune, dacă laudă cu atâta patos Teambuilding, ca să închei cu premisa de la care ați plecat.

Diferența este că la Caragiale ceea ce iese (sau ar trebui să iasă în evidență, în absența moftofiliei publicului) este valorile, abordările și abilitățile oamenilor nu se schimbă la fel de repede ca regulile și modele. Caragiale vorbește despre inerția inevitabilă oricărei tranziții sociale.

Că publicul său a preferat și preferă în număr mare să rîdă de nefirescul noului în loc să identifice cauza inadecvării în preluarea unor ambiții și revendicări fără a îmbrățișa baza care le poate face realizabile este într-adevăr o problemă națională care rămîne actuală. Să nu uităm că și Caragiale, ca mulți dintre românii care au refuzat corporatismul, a preferat să se mute Occidentul bășcăliei („mofturilor”) locului său de baștină.

De ce se întîmplă? Poate că pentru tine, Sorin Ioniță, ca și pentru junimiștii care l-au propulsat pe Caragiale, este mai greu de înțeles, pentru că nu suferiți de aceeași tară. Dar eu aș pune la bază dificultatea românilor de a se concerta în jurul unor scopuri și interese comune, rămînînd de aceea tributari unei (altminteri laxe) asocieri pe bază de identitate (neamuri, neam, religie, corp profesional etc.). Muți dintre cei care supraviețuiesc cu succes și relativă onestitate în mediul nostru național, ajung denevoie creativi și descurcăreți („problem-solving skills”, „thinking out of the (regulatory) box”) pe „persoană fizică” (olimpici, politicieni-locomotivă, artiști, precum Sebastian sau Caragiale etc.).

Personajele.
(Nu prea înțeleg ce treabă are Caragiale pe aici, dar da bine la scris și titlu, înțeleg).

Personajele sunt cele care fac filmul.
1. Tânărul „șef” de 30+ de ani, care inca vb cu mama la telefon zilnic, cu rate pentru mașina și casa, care nu își permite să își supere șeful din cauza ratelor. Învațăcel, cuminte, într-o zbatere identitara. Fix managerul clasic din corporații. :|

2. Șeful cel mare, sictirit, impersonal, care se folosește de oameni (de toți oamenii), chiar și atunci când pare empatic. O face pentru el, nu pentru ceilalti. Atât de blazat încât se hrănește din umilirea celorlalți. Clasicul manager corporatist „înșurubat” acu’ 10-15 ani in funcție.

3. Secretarica. Clasica.

4. Ceilalți non-manageri, bine ancorați în viața reală, sictiriți sau dispuși să își „pupe in c**” seful pentru bani, confidenți pe ei înșiși cand tin evidența banilor sau sunt conștienți de puterea fizicului lor.

5. Adulții plecați de acasă la băut și speranța unui f**** fără obligații.

Caragiale pentru millenials? No, sa nu exageram! Doar o radiografie actuala a psihologiei corporațiilor.

eu zic că e o oareș’ce dialectică aici. Ironizați de Caragiale sau Eminescu, pașoptiștii au ajuns în final la putere și au modernizat România. Dar în elanul ăsta revoluționar e nevoie și de o contrapondere ca să separi grâul de neghină. Cam așa e și acum ( pe multe paliere). Am avut o perioadă în care cine a fost mai tare în gură a fost cel mai reformator. După care a ajuns la putere și am văzut că era de fapt un profitor și o lichea (dacă nu cumva un „fost” reșapat sau în misiune) . Corporațiile au tarele lor, care îi afectează pe cei din interior (și pe cei din exterior) , și evident că un film care să le pună în lumină nu face decât să ajute la îndreptarea păcătosului. Iar reacția publică e pe măsură, oamenii merg la film, recunosc personajele și râd. După care se întorc la job și răspund la telefoane ( acolo unde nu s-au desființat deja și au fost înlocuiți de Cristina, George etc :) ). Poate că fără Caragiale la putere nu ar fi ajuns Brătianu ci Coriolan Drăgănescu :)

Nu vad unde ar fi o problema ? mistocareala ne-a fost caracteristica mai tot timpul, in vremuri bune cat si vremuri mai „ne-bune”.
Personal nu am nici o problema si consider necesara persiflarea unor obicieuiri/moravuri fie in stilul imbatabil a lui Caragiale si altii a timpurilor trecute fie in stilul de astazi, mai direct, de multe ori „necioplit” si mai putin versat.
Sa poti face comedy de calitate este nevoie de inteligenta, de stapanirea pana la perfectiunine a limbii vorbite si scrise, sa ai cunostiinte din multe domenii, mai ales a celor pe care le persiflezi si le supui criticii
fie acide fie mai blande garniste cu umorul necesar.
Cabaretul politic prea putin practicat in Romania cu toate ca subiecte ar fi indestulatoare se datoreaza tocmai lipsei fie a actorilor care ar putea s-o faca, n-o fac pt ca nu doresc sa ajunga in focusul mass media care probabil le-ar stirbi seriozitatea si reputatia, fie din lipsa acelor personaje cu un intelect corespunzator insa fara o pregatire actoriceasca pe masura.
Actualmente probabil singurul capabil s-o faca ar fi Dan Puric sau Horatiu Malaiele care in stilurile lor inconfundabile impreunate cu inteligenta necesara ar putea fi un puncte de reper pt cei tineri care incearca sa fie autentici si originali, de multe sunt doar penibili.
Critica societatii actuale capitaliste poate intradevar produce reactii adverse din partea celor care nu inteleg, care se simt personal lezati intr-un fel sau altul insa cel mai periculos ar fi daca s-ar renunta la acesta forma de expresie necesara pt „corectia” unor stari de fapt printr-o formula artistica chiar daca este considerata de unii nepotrivita.
Un sistem democratic functional trebui sa fie capabil sa suporte fara probleme aceste forme de expresie artisitica chiar daca unii le considera „trash”.

Cum necum facem ce facem si ne întoarcem mereu la Caragiale. Am uitat de coana Chiriță și frantuzismele ei, am uitat de Mitica Popescu și mofturile sale oferite votanților, am uitat și de Pacala și Tindala ca și fauritori ai neamului romanesc și fără sa băgăm de seama, am uitat și de tragedia din Moara cu Noroc a tot atit de celebrului ei fauritor Acum ne ținem, brat la brat, lingă laas fierbinți sau stam și cascam gura pe ProTV Internațional la aia de încă mai stau” la bloc „. Ce mai tura ce mai vura suntem ce am fost ba chiar mai mult de atit. Opinca ne este încă draga ca doară nu o sa citim acuma Gargantua și Pantagruel sau fabulele atribuite lui Esop. Numărăm încă steagurile doua cite doua aidoma lui Caragiale și ne prapadim de atita ris atunci cind ne întrebam vesnic:eu cu cine votez? Pacala încă, mai saltă sacul sa nu se ude evenghelia iar pirdalnicul Tindala ii tine înca companie. O națiune tinara cu bucuriile ei ce încă nu a putut scăpa de tarele și gogoșile, cele cu naftalina date, ale lui Papaiani din tot atit de mereu vizionatul”Un suris în Ina vara”. Încă vedem cu placere Liceenii sau pe Toma Caragiu aruncind cu undita undeva prin cotloanele patriei. Am uitat și de „Lada cu zestre” și de Fefeleaga și parca minati mereu doar de aduceri aminte tresarim și noi în noapte aidoma conului Leonida fata în fata cu reacțiunea. O sa mai treacă olecuță de apa pe Dimbovita pina sa întram și noi în rindul lumii ca doar lumea ne vrea asa cum suntem. Tot rominu-i fruncea, ar spune cineva parafrazând.

Haios articol, de moda veche, cu legaturi inutile spre greii din timpurile vechi. Ati fi mers poate si mai in adancime; sigur aveati referinte. Dar na, nu le are prostimea cititoare.

Prea grabit sa va cititi propriul articol ati uitat de ce se fac filmele de genul acesta. De aceea intrebarea de final este pe cat de complicata pe atat de inutila. Daca facem filosofie pe orice subiect si cu oricine, atunci de aveti pretentii de la clasele sociale? Nu cumva sunteti in acelasi tipar dar imbracat cu haina omului de carte?

Am văzut „Mirciuluică” a vloggerului Mircea Bravo, am văzut și „Teambuilding” cu vloggerul Matei Dima în rol principal și, recunosc, mi s-a părut că asist la un anume proces democratic prin care postariada amorfă din rețelele sociale, cu ajutorul unor băieți cu talent peste media celor care se produc de obicei în social media, au făcut pasul următor spre lumea filmului, care este altceva, un mediu diferit.
Probabil că, la fel ca peste tot în lume, lumea filmului va fi ușor, ușor cucerită de acest nou tip de adresare culturală, cu mare priză la baza societății și care, iată, nu lasă indiferentă nici intelectualitatea.
70% din timp m-am plictisit la cele două filme, dar am și râs copios la câteva poante sau scene. Acești băieți ar avea mult de lucrat ca să performeze stilistic, dar mă îndoiesc că-și propun așa ceva. Ce au urmărit, au obținut: săli pline, încasări.
Și cum le-au obținut? Simplu: au umplut sala cu cei care se regăsesc în personajele lor. Restul contează mai puțin sau, dimpotrivă, foarte, foarte mult! Depinde cum privești chestiunea.

Atat Caragiale in comediile scrise cat si Teambuilding sunt satire despre romani.
Traduse in alta limba isi pierd farmecul, pentru ca problemele societatii romanesti sunt specifice si tendinta de universalizare a acestora se pierde in nuante. Cel mai clar exemplu este la final: A.I. de PLM o gluma rafinata venita din chat-ul utilizat de toti, cum o poti traduce atata timp cat tot se invarte in jurul corportatiei PLM.

Ar putea cineva sa-mi exlice de ce doar femeile din R.Moldova sunt prezentate in tanga in acest film? N-am vazut filmul, ci doar trailerul. Adica un barbat in team building poate fi sedus doar in acest mod? Cred ca se repeta un cliseu mai vechi si nu este chiar ok. Apoi, Serban Pavlu joaca magistral rolul unui sef (scuze, CEO) psihopat, la fel cum sunt toti sefii de companii care se trezesc in acele posturi. In final, este o imagine trista care arata ce este dispus sa faca un sef pentru a-si satisface actionarii, pentru ca despre asta este vorba: satisfacerea actionarilor care viseaza la castigurile din dividende. Bine naibii ca nu mai lucrez in corporatii!

Adam Smith pe felie:)) Fă-ti firmă, tată!

Citind ce a scris domnul Ghiță Bizonu’ mă gândesc la studiul filosofului român Alexandru Dragomir în volumul ” Crase Banalități Metafizice” despre piesa lui I.L. Caragiale ” O Scrisoare Pierdută”.
În acel text filosoful Alexandru Dragomir argumenta că această piesă caragialiană este doar în aparenâă o comedie și că de fapt este o dramă a încă inadecvării societății românești( din vremea sa) la adevăratele valori ale unei societăți democratice.
Din nefericire, în vremea noastră, suntem martorii, de multe ori stupefiați, la demersuri iliberale și neomarxixte care vor să ne dea înapoi cu decenii și secole.
Mulțumiri „gazdei” domnul Sorin Ioniță și domnului Bizonu’ pentru acest material.

Imi place sa compar Ge cu Ro. Unii spun ca ar fi incomparabile, dar nu sunt. Doar ca nemtii nu l-au avut pe Caragiale, poate ca iau totul prea in serios si nu prea stau prea bine cu umorul.

Vreo dojdeani am fost corporatist, fu cam cum imi imaginez ca arata filmu, da viata bate filmu. Firma fusese un fel de potcovaria unui sat de provincie, cum spunea un coleg, d-aia si m-au angajat :) si devenise peste noapte parte de concern. Au aparut multi tineri cu laptop si mobile, care se plimbau printre ciocanari si sudori. Si multe muieruste cu gura mare, intr-o firma unde traditional existau doar citeva femei-secretare.

Si totusi, din ce vad ca se scrie pe aici intre corporatiile romanesti si cele nemtesti e o mare diferenta. Eu nu am intilnit sefi aroganti, ar fi zburat imediat sub presiunea sindicatului. Odata pe an chiar se punea in discutie modul in care si-a indeplinit seful sarcina, criticile erau extrem de dure, exista si o parte „anonima”, Pe baza acestor analize zbura sefu de nu se vedea daca facea pe smecherul. Au fost multe cazuri. Mai mult, nici macar profesional nu avea o mare autoritate. Nici un sef nu putea trece peste hotarirea unui specialist expert pe o anumita felie.

„Avem curajul să judecăm la rece, cu cărţile pe masă, cum libertatea democratică şi de întreprindere prin care marea masă de sfertodocţi români îşi urmăresc egoist interesele economice mărunte a fost de fapt o cale viabilă către bunăstare data trecută, deci poate fi şi acum?”.
Ce intrebare-i asta( poate retorica)? Adica, numa’ cei de la semidocti in sus ar trebui sa-si poata „urmari egoist interesele economice marunte…”? Capitalismu’ nu-i pentru tot omu’?

Orice efort constructivist pe scară largă, de lungă durată (corporatist sau individual) generează efecte secundare în spiritul uman; înstrăinare, individuație, deviație moral-etică, nihilism, absolutism, depresie, manie, tot felul. Când aceste fenomene devin vizibile, sesizabile, cu efecte devastatoare pentru psihicul și functionarea omului, a creierului în fond, individul sau corporația încearcă să le corecteze prin adoptarea de asocieri asimetrice sau exagerate ( omul = dumnezeu, realția = dragoste, corporația = familie, rațiunea ca un joc, colegul ca un prieten, etc.). Așa s-au născut religiile, spiritualitățile, cultura. Omul în efort constructivist, în drumul său către moarte, are nevoie de cârje de susținere. De pe margine, observatori neangajați rațional în ceva constructivist, critici la ceea ce fac alții, găsesc tot felul de aspecte marginale pentru a-și menține propria funcționare internă dar fără să participe la fenomene. De aici umorul, critica, injosirea celor care sunt angajați în procese complicate de lungă durată. Pornografia are roul ei pozitiv la vârstă adolescentină dar a te angaja în proces e cu totul altceva. Un adult se angajează în procese complexe, un adolescent stă pe margine și critică, observă, scrie.

Cum marea majoritate a corporațiilor din România sunt născute, crescute, în altă cultură, nu putem avea o congruență culturală dar prin prin universalismul problemelor psihicului uman educat, românii sunt obligați să facă față la fenomele psihice universale. Librăriile sunt pline de cărți de ”self-development”, sute de mișcări spirituale moderne, de la NLP la Mind Engineering, sunt gata să ajute omul en-gage-at în România. Cei neangajați sau cei care trăiesc din expendiente nu văd decât pojghița, nu pot trăi subteranul, pro-fundul, nu pot înțelege, nu vor devenii niciodată adulți. Cred că onanismul e starea maximă a celui ne-en-gage-at și creația a celui en-gage-at. ”E ușor să vezi departe, mult mai greu să ajungi acolo”-C. Brâncuși.

Explicația e simplă: poporului român și elitelor sale NU le place capitalismul și nu îl înțeleg. Sufletul românilor va fi în vecii-vecilor oriental, adică mioritic, ortodox și manelist….
Iar chestia cu libertatea și democrația este…un moft. Popor de moftangii, mon cher….

Parerea mea este ca explicatia e mult mai simpla. Cred ca si atunci si acum cei mai numerosi spectatori apartineau/apartin exact acestei clase. In cazul de acum: sunt oameni care au lucrat in corporatie sau in locuri similare in ultimii 10-20 de ani. Acesti oameni se uita la film si rad nu pentru ca dispretuiesc corporatiile ci pentru ca intotdeauna este cel mai amuzant sa razi de tine insuti. Ei stiu ca ce se prezinta in film este fals dar este amuzant sa iti vezi propria caricatura. Similar, cred ca pe timpul lui Caragiale cei mai multi spectatori proveneau exact din patura care construia Romania moderna si, se pare, cei mai multi dintre ei erau capabili sa rada putin de ei insisi. Plus ca pentru a imbunatati ceva e nevoie si de un pic de critica, uneori si de un pic de sarcasm.

Am comentat “contra”, aparent, și comentariul meu a fost șters. Dreptate să fie, dar nu pentru… Arivederci, monșer! :)

Domnilor cred ca va duceti prea usor dupa fenta.
Societatea romaneasca a avut reactii sanatoase la aceasta inutilitate de film, mult prea sanatoase pentru acest kitsch
O sa folosesc in argumentatie celebrul eseu Piramida răsturnată de Mattei DOGAN ( care de altfel nu este deloc popularizat cu intreaga opera a autorului ) si ideaa filosofica ca ceea ce nu se vede este mai important decat ceea ce nu se vede :

filmul nu poate aduce ceva nou pentru ca de fapt este vorba de prea plinul cu care suntem intoxicati in fiecare zi : manele si joburi bune la corporatiesau joburi cu titlul englez etc . Prin urmare primamida este acum pusa corect si nu e nevoie de filme comerciale sa ne intoxice la nesfarsit cu ceea ce traim zi de zi in Romania.
Ce este mai interesant si vad ca unii comentatori s-au suparat pe Caragiale este ceea ce nu se vede (inca ),
ce se vede am stabilit deja ca apare in film, in muzica, in standup oriunde pana la surmenare.
Ce nu se vede sunt tabuurile care sunt bine mascate prin confuzia inoculata in societate. Nu societatea este esuata, poate este in criza identitara dar nu este esuata ci statul. In cultura romana ceea ce nu se vede este ajutata de tabuuri sau transformata in tabuu,nu este niciodata prezentat sau transparentizat si aici revenim la Caragiale, de fapt geniul lui Caragiale a fost sa prezeinte ce nu se vede si anume politicul in forme incipiente sau in constructia sa. Daca nu va place Caragiale mergeti la emisiunea lui Tuca Show : 23.02.1998 – Despre guvernarea ostila si restructurarea politicii romanesti ( pentru cei ofensati de Caragiale )
Alin Teodorescu in dialog de idei cu Vladimir Pasti . ( desi voia piata Alin a trecut la PSd ) Iar Vladimir Pasti a ghicit corect ca se va ajunge la economie de monopol sau stat care ne sufoca pe toti.
De sa nu ne uitam la Directorul Nostru 1955 film comunist de demascare? de ce sa ma uit la teambuidling?
Societatea vrea filme si acte culturale care sa ne transparentizeze ceea ce intuim sau ce ni se refuza mereu prin urmare Teambuilding nu are nicio valoare culturala, nu are si nu transpune clivaje sociologice cum va ca se incearca, nu are idei.. si nu reda un fenom pe care ni-l dorim cu totii intr-o economie de piata : crestere economica de unde chipurile o socitate care nu tine pasul se refuleaza in prezenta la cinema.

Mult zgomot pentru nimic. Eu sugera sa fie intrebati autorii ce au vrut sa zica (desi e tardiv, intrebarea ar fi trebuit pusa imediat dupa premiera, sa nu fie timp de citit recenzii si pregatit raspunsuri). Eu cred ca oamenii au fructificat o nisa ramasa libera de mult timp in cinematografia de pe la noi: aia dintre comediile gen „Leana si Coatel” si, respectov filmele alea grele de festival („4, 3, 2, 1”, „Politist adjectiv” etc.). Baietii au incercat initial apa cu degetul („Miami Bici”) si au vazut ca pot da lovitura marind publicul tinta. Cam asta a fost.

Mi se pare o calitate deosebita a romanilor de a fi autoironici, de a se automistoca.
Cultura multinationalelor oricum nu prea se potriveste spiritului romanesc, asa ca anumite proceduri, reguli specifice devin, imbracate in ie si itari, hilare. Adaptarea acestora la traditie da nastere la multe situatii haioase, imi amintesc de un coleg care vorbea o engleza civilizata, dar cu un puternic accent moldovenesc.

Am încercat să încep vizionarea filmului și nu am putut să depășesc primele minute. Mi-a provocat dezgust. Una din diferențele dintre contextul socio-economic actual și cel din vremea lui Caragiale se poate caracteriza, din punctul meu de vedere, prin faptul că superficialitatea, ignoranța, mitocănia, oportunismul, vulgaritatea, incultura, par azi mai degrabă virtuți decât defecte. Maneaua este reprezentativă din perspectiva aceasta. Cât privește corporația: Joel Bakan în ”The Pathological Pursuit of Profit and Power” ne arată multe din realitățile intime ale ei. Fiecare in funcție de poziția ce o ocupă, adică de interesul și statutul personal, poate nega sau întări spusele lui Bakan. Deci nu ieșim din subiectiv. Vincent de Gaulejac s-a aplecat la rândul lui asupra subiectului, a făcut cercetare chiar la cererea ”corporației” și a ajuns la concluzii dureroase, similare cu ale lui Bakan pe anumite segmente esențiale (Le Capitalisme paradoxant. Un système qui rend fou, sau ”La Recherche malade du management”) Din perspectiva mea corporația trebuie criticată. A spune că ea ne îmbogățește și ar trebui să fim mai rezervați în critică nu este un argument valabil pentru mine. Răul corporativ nu vine doar de la cei ce aplică regulile ei ci de la însăși structura sa. Cumva ca și despre comunism: ar fi greu de acceptat acum, după atâtea eșecuri ale acestei plăgi social-politice să acceptăm că de fapt de vină ar fi doar cei ce conduc, Ceaușescu, Stalin, etc. Concluzia mea este că nu reușim să ieșim din paradigma alb-negru, și îmbrățișăm cu ușurință idealuri la fel de utopice: cel capitalist, al creșterii economice infinite, sau cel comunist al egalității depline, societatea fără clase.

Cum se explică faptul că bonjurismul bombastic şi copierea neruşinată şi rapidă de modele occidentale, la limita ridicolului, de care face băşcălie Teambuilding şi pe care a veştejit-o şi Caragiale odinioară (…) sunt de fapt cel mai reuşit model de propăşire a societăţii româneşti?

E o coincidenţă că scurtele episoade de capitalism democratic şi vehementă autocritică socială, ca la sfârşitul de secol XIX sau începutul secolului XXI, se suprapun în România pe cele mai autentice momente de propăşire socială şi prosperitate?

Probabil ca milioanele alea de romani (4? 5? 6?) care si-au luat lumea in cap tocmai in aceste „autentice momente de…” or fi fugit de atita propasire & prosperitate.

Cind ai iesit, dupa zeci de ani de teroare, dintr-o dictatura in care se murea de foame, sa poti sa pui o piine si niste parizer pe masa poate parea raiul pe pamint. Propasire & prosperitate. Te simti zglobiu si vesel ca dupa o saptamina de gripa cu tuse magareasca, dureri de oase, de muschi si energie zero.

Ia un german din Hamburg si adu-l de pe o zi pe alta la nivelul de propăşire socială şi prosperitate din Romania, sa vedem cum apreciaza omul schimbarea.

Imi amintesc de anii „buni” din vremea lui Ceausescu (aprox. 1975-1980), cind alimentarele erau pline cu de toate, multe produse din import, cind, daca aveai 5-6000 de lei, puteai sa faci revelionul la Viena prin ONT, cind cel mai bun schnitzel (dublu, cu cartofi prajiti) pe care l-am mincat vreodata costa 22 de lei la braseria Athenee Palace (datorita preturilor amicii numeau locul „cantina”), berea Tuborg curgea in valuri prin Bucuresti, in restaurantul hotelului Athenee Palace era aer conditionat, o sticla de cabernet costa 8 lei in alimentara, salariul mediu fiind in jur de 2000 lei/luna. Tin minte ca un coleg a zis o data, in acei ani de „prosperitate”, dupa ce, ajuns in cimpul muncii, a vazut dezastrul din industria socialista: „ceva e bizar aici: traim mult peste posibilitatile noastre; asta n-o sa mearga prea mult asa.”. Ceea ce era „bizar” erau miliardele imprumutate de Ceausescu de la FMI, de care am aflat mult mai tirziu, de la Europa Libera. Traiam pe datorie. Apoi, a venit nota de plata.

Ce datorii are Romania in momentul asta?

Ma tem ca traiam, iarasi, pe datorie.

Mai întâi, vorba lucidului, satiricului Caragiale, o gluma n-are de ce sa provoace polemici rurale între oameni culti și de spirit; la o gluma proastă se răspunde cu o alta mai buna, pentru că cine nu știe de gluma…nu înțelege că o generație este un derivat istoric, care a moștenit păcate și va lăsa păcate de moștenire. Doar știți bine, romanului, milos cum este, ii place să facă mișto de ai săi, in așa măsură încât să devină din civilizat…necivilizat. Pentru că, nu-i așa, fericiți sunt doar cei săraci cu duhul, și-a lor va fi împărăția cer(t)urior. Un film „prost da bun” care „reabilitează” prostia dintr-o perspectivă românească, scoțând în evidență toate finele nuanțe care incap in banalul cuvânt „batjocură”: injurie, ofensa, dezmăț, obscenitati. Etc. Si-apoi, hai sa zicem că chiar ar fi așa cum e filmul. Că filmul asta bate viața. Că după el, nu se-ntelege deloc la ce bun toată mardeală asta. In fine, cumplit sentiment! Cine e bătut în cap? Cine ar trebui sa fie bătut în Consiliul Europei, ca să nu ne mai facă de ras? Să fie asta imaginea României în lume, de râd până și fiarele cele mai atroce din îndepărtata jungla? Asta nu pot sa cred! Dar opinia „creatorului” este absolutamente ferma. Ea nu poate fi contrazisă, pentru că ea exprimă sigurisssim adevărul, pardon, opinia…libera-libertina. Dar nu și obligatorie…Dar, stupoare! Și noi (ne ) uităm. Și noi suntem fericiți. Și râdem. Rade și iapa in grajd, râd și ratele mute, rade și mucul de pe deget. Și viața pe aceste meleaguri este cum este. De ras! Rasul a fost, este și va fi, cu siguranță, unul dintre obsesiile fundamentale ale romanului.

N-am vazut filmul ,dar problema de final a dlui Ionita „cine are dreptate în marea dispută a civilizaţiei române moderne: intelectualii care satirizează societatea capitalistă, ori ea când nu ascultă de ei?” ,este ill-posed cum se spune in matematica. De ce ? Fiindca intelectualii sunt marii castigatori ai capitalismului,si iata cateva exemple.Daniel Dines absovent al fac.de Matematica-Informatica al Uni. Bucuresti,este cel mai bogat roman,cu firme listate pe Wall Street. Avocatii ,judecatorii si procurorii nu sunt de fel saraci, desigur plus pensii speciale . Medicii la fel…un medic de valoare medie castiga usor 3000-4000 Euro pe luna…la fel si arhitectii,softistii. Un inginer experimentat si el ajunge la 4000 de Euro pe luna si chiar mai mult. Sa nu il uitam pe dl.Liiceanu, directorul si proprietarul unei edituri de mare succes. Si lista poate continua pe pagini intregi…..
Pe scurt intelectualii sunt marii castigatori ai democratiei si capitalismului de aici.De ce? Pentru un intelectual libertatea e la fel de scumpa ca aerul pe care il respira. Nu exista creatie autendica fara libertate.
Faptul ca cel mai bogat roman e un matematician,spune ceva. In plus, este un om extrem de modest si care munceste minim 10 ore pe zi si nu face caz de bogatia sa,fiidca stie ca cea mai mare bogatie este mintea lui. .

Caragiale NU este un critic al „orânduirii” capitalist-democratice. De film nu știu, că nu l-am văzut. Mi se pare că viziunea autorului e din categoria ‘simț enorm și văz monstruos’, probabil o spaimă alimentată de vreo muscă de pe căciulă luată in tărbacă de comedianții momentului. Nu-i bai, de obicei trece iute cu oleacă de lichior. Filozofteala zic.

1/ Care dispută? Intelectualii, dacă satirizează ceva, o fac pe limba lor. Abia se înțeleg ei între ei, poporul n-are nici timp, nici chef, nici resurse intelectuale să-i asculte – or, fără un schimb de idei, nu prea există dispută. E ca și cum ai asculta radio în limba chineză, la drum lung. Nu înțelegi nimic, din când în când mai bagă câte o melodie veselă dar în nici un caz nu suni pentru o dedicație.
2/ Am văzut filmul, mi-a plăcut moderat, a ieșit o varză cu paintball, dar am râs de vreo 2-3 ori. Dar am și ajuns la concluzia că noi, românii, trebuie că suntem un popor de oameni extraordinar de cinstiți din moment ce nu știm să jucăm teatru. Adică îl jucăm, dar forțat, teatral, cabotin. Cu excepția lu’ Micuțu, care probabil era pe cox.

O nouă dezamăgire. Un alt film prost. Un banc lung și fără poantă. E ceea ce i-a ieșit mereu cel mai bine cinematografiei române. De aia marile „succese” adună câteva mii de spectatori și eventual vre-un premiu sau două pe la tot soiul de festivale de film psihedelic.

Nevastă-mea s-a împăcat cu ideea că limba româna e extraordinar de dificilă și că n-o să-i prindă niciodată. Are despre noi o părere mult mai bună decât am eu. Românii din America pe care-i cunoaște sunt în general oameni peste medie veseli și civilizați. Vreo trei vizite relativ scurte la Cluj la părinții mei nu i-au permis să cunoască țara în profunzime, așa că are o imagine mai mult decât idilică despre ea, pe care a trasmis-o și copiilor.

Mă rugase după ce ne-am căsătorit să-i traduc niște filme românești. E convinsă că niște oameni atât de faini ce se distrează cu atâta vervă pe la party-uri trebuie să facă niște filme fenomenale.

M-am gândit să-i subtitrez vreo 8-10 filme românești bune. Ei bine aici am avut o problemă imensă: Pur și simplu n-am găsit nicicum 8-10 filme care să nu fie penibile. Am subtitrat „Telegrame” (cenzurând secvențele „ideologice” cu țărani obidiți), „O scrisoare pierdută” din 1953, „Titanic Vals” și Moromeții. Dacă cineva are și alte sugestii îi voi fi recunoscător. Am găsit o grămadă de filme cehești, ungurești, poloneze sau sârbești bune, dar nu și românești

În vremea Cizmarului se plângeau că nu puteau face filme bune din cauza cenzurii. După ce ăsta a fost împușcat au continuat să facă filme tot mai proaste pentru că bag seama asta e singua chestie la care de fapt se pricep…

Ia uite cine comentează! Sorin Ioniță – unul care râde de numele cuiva (Tit-Liv), închipuindu-și că acel cineva e responsabil de alegerea făcută de familie. Te respect pentru ceea ce faci in domeniul respectării drepturilor politice cetățenești, dar vezi că și dumneata, depășindu-ți domeniul de expertiză, devii un personaj penibil al tragi-comediei actuale.
P.S. Noroc că ai explicat ce înseamnă „paleo-liberal” în descrierea dumitale, că altfel nu înțelegeam.

N-am vazut filmul, dar articolul nu puteam sa-l ratez. O sa vad si filmul, dar mai incolo – inteleg ca nu e graba. Si neaparat o sa-l vad piratat, ca sa fiu si eu anti-corporatist si anti-capitalist, in ton cu vremurile.

Scuze , mai am ceva de zis.

Mi se pare curios cum, pe un site „de tinuta intelectuala” nu se face nici o legatura cu observatiile dlui Maci … Cum am ajus să împingem în universități tineri ale căror cunoștințe și deprinderi de învățare (nu am nici un drept să mă pronunț asupra celorlalte abilități ale lor) sunt la limita de jos a gimnaziului? La limoita de jos a gimnaziului? Asta ar insemna ca in 1966 nu ar fi intrat nici intr-o scoala profesionala ptr strungari, electricieni .. Ca azi, elevii / studenții citesc silabisind și nu știu să scrie în limba română (adică nu au cunoștințe de clasa a II-a)…
Si nu pot sa uit „Catastrofa învățământului universitar scrisa de Dan Ungutreanu. Care , prin 2010 afirma „Problema universităţilor noastre e să ajungă din urmă nivelul liceelor româneşti din 1988. (88, nivel relatv scazut…)

Dupa 50 de ani, in special intelectualii mai putin realizati isi justifica starea de mediocritate dand vina pe sefi, politica , greutatile vietii, copiii, sotia, fosta sotie, plagiatori, smecheri, mafioti, sri, si lista este foarte lunga. Ei nu sunt niciodata vinovati. Aceasta ipocrizie o vad zilnic si spun doar atat: totul depinde de tine, de fiecare zi din viata ta, de nimeni altcineva.

Am vizionat filmul. Chiar de la început a început cumva sa ma zgârie la urechi acele înjurături, expresii uzitate in aceste vremuri de multă lume. Încet-încet m- am obișnuit și cu aceste lucruri. Din punctul meu de vedere îl consider un pamflet, o satira caricaturala la adresa societății românești din acest moment. A avut și părți bune, cu umor . Bineînțeles ca umor la nivelul la care trebuia sa se situeze satira in sine. Una peste alta, fiecare înțelege ce vrea, dar totusi in spatele acestui film se poate citi un aspect amar a ceea ce dat naștere societatea romaneasca a ultimilor 32 de ani. Și filmul a cuprins doar o felie mica a structurii mioritice care a înțeles in felul ei democrația, care a înțeles in felul ei ce sa importe din occident, care a înțeles in felul ei cum sa se occidentalizeze, sa se democratizeze.

Salut prima săgeată (mititică) țintită spre icoana lui Caragiale, cea sfințită de comuniștii care l-au decretat geniu pencă ”… satiriza tarele societății putrede burghezo-moșierești”. Geniu, ai? Contemporan cu Cehov (1860-1904) și la fel de genial ca el, nu? Doar toată Europa a jucat și joacă comediile lui bulevardiere, cu un comic de limbaj și de situație sub nivelul unor scheciuri bune dinainte de 89. Și proza lui scremută. Și minunatele lui Momente și schițe, desigur mult peste cele ale bietului Cehov, care ataca cam aceleași teme, dar cu rezultate modeste, domle, modeste, palide! Un model de succes și virtute, Caragiale! Prunc de Haimanale, școler neterminat, studinte nefinalizat, amic viclean, amorez profitor, tată denaturat, berar cu hibe. Și modeeeest! Și ce bășcălie, ce caterincă făcea el, onorabilul, incoruptibilul, onestul și cultivatul de mahalagiii agramați și parveniți, pe care îi ura pentru că prea îi cunoștea și prea îi semănau! Și pe care îi echivala cam abuziv cu RRRomânul în efigie, moșit literar cu resentimentul fanariotului pripășit, dar cu nasul înfipt sus, în slava de altădată a Eladei. Iar după ce a ridiculizat fanfaronada patriotardă rrromânească, cine s-a oferit să livreze Ministerului Instrucțiunii Publice – contra cost, desigur – un manual școlar de istorie a României, pe bune, cu un ridicol, grandilocvent program cațavencian? Onorabilul Caragiale, care a umflat bănetul, nu a livrat manualul și a spălat putina în Germania! Ha? Sigur, nu pot să-l acuz, poate căuta acolo, moftangiul, ce i-a lipsit lui întotdeauna: seriozitatea, onoarea, onestitatea. Poate spera să scape acolo de ura de sine și de alții. Poate. Dar nu pot să-l iert pentru moștenirea putredă pe care ne-a lăsat-o: bășcălia cu orice preț, ieftină, caterinca sclivisită intelectual, preluată rapid de mahalalele bucureștene, răspândită, cu viteza ciumei, în întreaga Valahie urbană și semi, ca substitut de umor, și pulverizată în întreaga țară – sub eticheta ”miștocăreală” – prin școlarizarea obligatorie și industrializarea la grămadă, pentru a ecloza șerpește o groază de subspecii: miștoul de CAP, de cazarmă, de pușcărie, de studenție, de TV, de politichie, de…. Și gata, răul a fost făcut, fraților! Ne mai răzbună doar porumbeii, când îl găinățează – întemeiat și optim localizat – între două uguieli.

Guys, prea multa filozofie pentru un film de comedie.
Chill!

revin cu un comentariu după vizionarea filmului (poate autorul are un contract cu Netflix că doar m-a intrigat suficient cât să trec peste aversiunea față de producțiile autohtone? …și nu că ar fi ceva rău in asta) ca să updatez cotația articolului: nu e doar ‘simț enorm și văz monstruos’, ci de-a dreptul ‘bullshit’. comedioara asta pe rețetă, vulgară dar oareșcum haioasă pentru un film românesc (ultimul film băștinaș văzut a fost…Nunta mută), NU e deloc o critică a capitalismului (de altfel se termină optimistic, cu un mesaj penibil de încurajare pentru tinerii antreprenori). poate vag o răsteală timidă la corporatismul mimetic și inept conectat la ‘problematica socială’. mă speriasem gândind că băieții noștri veseli, dar cu ochii albaștri, au tocmit niște băieți triști și fomiști dar bufoni ca să distrugă imaginea de cleștar a capitalismului ca să saboteze relația noastră cu US, UE, nato și alte trăsnăi politichioase. nu e cazul, rețeta astalaltă -roș-verde, a anticonsumismului și anti corporatismului financiar de tip TBTF- rămâne in ograda hollywoodului.

dnul Ionita face clasica analiza nepartinitoare a outsiderului. asa cum intelectualii stangisti vorbesc de socialism fara sa l fi trait asa si cu dnul Ionita care vede prosperitatea actuala si nu poate decat sa o atribuie acestui rau necesar care e corporatia. corporatiile de tip consacrat cu ierarhii stufoase si cu linii de comanda ca in armata o sa si dea si ele duhul. e misiunea noilor generatii sa gaseasca o solutie la aceste monstruozitati anihilatoare de creativitate si personalitate.

In primul rând, cred că ați luat-o pe aratura, daca se poate să mă exprim asa…nu autorul articolului, față de care am tot respectul, ci la modul genereral cu referire la cei care critică filmul pe unde îl „prind”….
E doar o satiră, cu tușe foarte groase…băieții nu cred că și-au propus să rămână în istoria cinematografiei …cu toate că încasările cred că îi poziționează foarte sus pt un film românesc.
Subiect cu priză la cei ce merg la cinema sau consuma film, încasările au depășit bugetul, bine primit deci…și acum publicitate negativă, dar tot publicitate.
Sunt tineri, au timp să producă și altceva,sper cu același succes pt ei.
În al doilea rând, au rulat ani de zile „creațiile artistice” seriale gen inimă de țigan, și nu am citit atâtea comentarii negative…să înțeleg ca au fost pe placul audienței și al criticilor de film…
În al treilea rând, am fost la „Dirijorul tacerilor” lansat cu puțin înaintea „Teambuildind”…acceptabil, dar să vad condensat în 2 ore mizeria din ultimii 30 de ani, pe care am trait-o cu toții, și încă o trăim, nu m-a entuziasmat deloc…
Apropo, ceva pareri despre „Dirijorul tacerilor”? Am fost 4 persoane in sala în săptămâna de lansare, printre altele.

Las fierbinți si Teambilding, satire în tușe groase despre noi…
Așa că mai lăsați-ne să „ne” râdem, că de încruntat în fiecare zi suntem sătui!

Zic și io….

Nu știu dacă prima comparație ar fi Caragiale (deși fiecare are dreptul la comparațiile sale), dar mă gândesc că, dată fiind premisa filmului, te duci cu gândul mai întâi la “Croaziera” (Daneliuc) și “Concurs” (Pița) – unde tot un fel de teambuildinguri se făceau…

Iată un dialog foarte vulgar, aproape sindicalist, mă și mir că l-au lăsat (spre deosebire de alte chestii, care au căzut la montaj):
– De ce facem asta?
– Bă… Ăștia vor să ne ducă în teambuilding ca să ne facă mai fericiți…
– Nu mai bine ne măresc salariile?
– Hm… Păi cum ai mai fi motivată după aia?
– De bani, de bani aș fi mai motivată…

Eu i-aș da în judecată că au inconștiența să pervertească tineretul cu asemenea idei… pe cuvânt.

@andrew _ „dnul Ionita face clasica analiza nepartinitoare a outsiderului….”

Desigur, precum o parte dintre colegii comentatori, „analizează” relațiile din corporații, fără să fi făcut parte dintr-o corporație, fără a fi participat la o mizerie de „teambuilding” precum cea ilustrată în film, ori să fi luat în seamă declarațiile realizatorilor care explică de ce și cum au făcut filmul în acest fel.

Adică, se raportează la o parodie ușoară, de felul celor pe care le făceau americanii cu 20 de ani în urmă, ca și cum ar analiza „Solaris” al lui Tarkovsky.

Și, totuși, atât de „imperfectă” pe cât e, este cea mai bună comedie cinematografică românească de după 1989.

O compane ca o injuratura-PLM. Restul, pierdere de vreme.
Si de ce Contributors promoveaza un asa articol? Si de ce autorul scrie o cronica pentru asa mizerie?

Am trecut timp de aproape doua decenii prin doua corporații în trei tari și pot spune ca team building-ul poate fi o experienta productiva sau o mizerie maxima (sau cum spunea soția mea: a thousand way to feel inadequate). Depinde cine-l organizeaza, de cele mai multe ori este expresia sefilor de department și nu a corporatiei. Cele mai neplăcute și neproductive mi s-au parut cele in care se pune accent pe competitie și atunci poți descoperi adevărată fata a colegilor de birou. Dacă pentru a câștiga o noapte la un hotel sau un bon de restaurant oamenii se comporta mizerabil îți poți imagina ce fac când vor sa fie promovați în funcție.

Câtă prețiozitate și suficiență stârnește articolul d-lui Ioniță, care, nu mai puțin prețios și comic, face paralela Coteț – Caragiale. (Coteț fiind scriitorul textului vorbit în film.)

„Criticilor mei” eu nu am atacat cele scrise de autot. Doar am facut unele completari.