joi, iulie 18, 2024

Teatrul înseamnă spațiu!

Numai o viață teatrală capricioasă ca a noastră ar putea să explice de ce în ultima vreme nu mai sunt la mare căutare nici literatura dramatică a italianului Carlo Goldoni, și nici piesa lui, Gâlcevile din Chioggia.

Să se fi prăfuit oare și dramaturgul și piesa dintr-o dată, să își fi pierdut și farmecul, și interesul, și veselia care le garantau omniprezența în anii 70-80 ai veacului trecut? Să fie rata de înlocuire și de împrospătare a repertoriului nostru teatral chiar atât de mare încât să nu mai fie loc pe scenele noastre pentru scrierea pe care Francesco de Sanctis o califica a fi “o caricatură veselă și fără răutate ”și despre care G. Călinescu scria, în studiul lui despre Goldoni, că “limbajul inefabil și intemperanța verbală traduc candoarea eroilor” și “fac unul din farmecele acestei comedii”? N-aș crede de vreme ce pe scenele românești continuă să se joace și o scriere precum Într-un parc, pe o bancă ce a făcut furori în Uniunea Sovietică de dinaintea lui Gorbaciov, și Audiția relevantă mai degrabă pentru Rusia din perioada Elțin (și nu pentru anii 2000, cum eronat se susține într-o revistă clujeană cu pretenții de o cronicară improvizată), și obositul Anonim venețian. Piese care încă mai interesează nu neapărat prin actualitatea temelor, ci prin faptul că ofere partituri generoase actorilor. Așa cum fac și astăzi textele lui Goldoni.

Nu am, așadar, de reproșat nimic conducerii Teatrului Regina Maria din Oradea că a reintrodus în repertoriu piesa goldoniană. Certuri între fete și băieți pe teme amoroase sunt și azi, foarte adesea ele se încheie vesel, la Starea civilă. Corupția oficialităților și ale celor chemați să facă dreptate este departe de a fi fost eradicată, personaje asemenea lui Vicenzo care recurg la mită și în fața cărora comunitățile locale stau drepți s-au metamorfozat în așa-numiții baroni locali.

Nu voi pierde vremea, nici a mea, nici a cititorilor acestei cronici reluând mai vechea problemă a regizorului- actor,  că tot degeaba. Acesta evoluează în voie. Mai abitir decât odinioară. Pe vremea când încă era o reală criză de directori de scenă calificați. Ba chiar o directoare ce a parazitat viața teatrală bucureșteană preț de vreo zece ani, în fine trimisă la mantinelă, și-a făcut din promovarea lui un obiectiv trecut în planul managerial. Voi spune doar că debutul în regie, fiindcă debut este căci nu pun la socoteală spectacolele lui cu și pentru copii, al actorului orădean Șerban Borda este departe de a însemna un eveniment. Nici vorbă.

În afară de faptul că Șerban Borda a rezumat într-un spectacol de vreo două ore textul lui Goldoni, că s-a mulțumit să îl modernizeze timid, că a arătat, fără prea multă convingere și nici cu prea multă inventivitate, că originile Mafiei se pierd departe în istoria italiană nu am prea observat contribuții personale. Pe șleau spus, inovațiile majore au lipsit cu desăvârșire. Fiindcă numai inovație nu poate fi socotit transferul pe o scenă de teatru a ceva ce am văzut cu zeci de ani în urmă la televizor într-un moment vesel cu o dactilografă și cu Stela Popescu. Umor puțin, râsete anemice și rare, aplauze convenționale deși îndelungi că așa e la modă astăzi cam asta a fost tot ce se poate spune despre premiera orădeană.

Există pentru toate astea o explicație? Indiscutabil, da! Funcționează explicația drept scuză? Nu, nici vorbă fiindcă e vorba despre un spectacol profesionist. Sau care se dorește a fi astfel.  Pe românește spus, marea problemă a montării de la Teatrul Regina Maria din Oradea o reprezintă spațiul. Pe scena mică, minusculă a Arcadiei era teribil de greu să evolueze și să realizeze creații majore, de palmares, 14 actori plus 4 figuranți. Gâlcevile din Chioggia era din start destinat să fie nu mai mult decât un spectacol de serviciu. Așa s-a și întâmplat. Oricât de inventiv ar fi fost scenograful care, în cazul de față, și-a redus prezența la minimul posibil (Răzvan Chendrean a realizat mai degrabă ceea ce se cheamă decor marcat), tot nu s-ar fi putut ca nervul, voioșia personajelor, unele dintre ele bine interpretate de Gabriela Codrea, Anca Sigmirean, Răzvan Vicoveanu (ce mai, un bun actor care “se scoate”), Lucia Rogoz, Mihaela Gherdan, versatilul Eugen Neag, George Dometi să zburde în voie. Nu că ceilalți nu și-ar face datoria.

Așa că s-a mai dovedit o dată câtă dreptate avea Peter Brook atunci când susținea că teatrul înseamnă înainte de toate spațiu. Iar acest înainte de toate a fost uitat, nefericit trecut în plan secund în spectacolul de la Oradea. Unul banal. De serviciu. La normă și pentru norme. Atât și nimic mai mult. Din păcate.  

Teatrul Regina Maria din Oradea

GÂLCEVILE DIN CHIOGGIA de Carlo Goldoni

Regia artistică: Șerban Borda
Decor: Răzvan Chendrean
Costume: Mădălina Baciu

Toni: Andrian Locovei
Pasqua: Gabriela Codrea
Lucietta: Anca Sigmirean
Titta Nane: Răzvan Vicoveanu
Beppe: David Constantinescu
Fortunato: Petre Ghimbășan
Libera: Mirela Niță Lupu
Orsetta: Lucia Rogoz
Checca: Mihaela Gherdan
Vicenzo: Ciprian Ciuciu
Toffolo: Eugen Neag
Isidoro: Alexandru Rusu
Portărelul: George Dometi
Canocchia: Șerban Borda 

Figurație: Kiss-Roth Samuel, Ștefana Dușe, Gyori Isabela, Crișan Ștefania-Riana

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. Intr-adevar, pentru a crea efectele dorite si pentru a transpune spectatorul in povestea respectiva, in spatiul in care se desfasoara actiunea este nevoie de spatiu pe scena. Unele efecte nu se pot realiza pe o scena mica, mai ales atunci cand exista multe personaje. Totul conteaza in teatru, de la sunete, la lumini, iar unele au un efect deosebit atunci cand exista spatiu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro