sâmbătă, octombrie 16, 2021

Teoria capitalului uman: analiza economică a educației

            Rolul capitalului uman în dezvoltarea economică și socială este o temă veche, deși economiștii nu sunt încă de acord cu privire la importanța sa exactă. Lucrarea relevă valoarea cognitivă a acestui concept, răspunzând astfel criticilor care consideră că această terminologie devalorizează demnitatea umană, deoarece asimilează oamenii cu purtătorii de cunoștiințe și de competențe asemănători cu piesele unei mașini. Dimpotrivă, conceptul relevă importanța factorului uman în economiile moderne, bazate pe cunoaștere și competență.

1. Bazele teoretice ale conceptului de capital uman

1.1. Capitalul uman în teoria creșterii economice

Conceptul de capital uman a fost fundamentat teoretic în anii 1960 de către economiștii americani Th. Schultz și G. Becker (laureați ai premiului Nobel pentru economie: primul în 1979, al doilea în 1992). Aceștia au demonstrat că cheltuielile de natură să ducă la creșterea gradului de pregătire al unui individ augmentează productivitatea sa și, deci, îi majorează veniturile viitoare – de unde denumirea de „capital uman”.

În literatura actuală, există numeroase definiții ale acestui concept.[1] Conform definiției din publicațiile oficiale ale OCDE, capitalul uman este „ansamblul cunoștiințelor, calificărilor, competențelor și caracteristicilor individuale, care facilitează crearea bunăstării personale, sociale și economice.”[2]

O aplicație importantă a conceptului de capital uman este aprofundarea analizei creșterii economice. Astfel, teoria creșterii economice s-a bazat inițial pe o abordare cantitativă a rolului factorului muncă. De exemplu, în modelele de creștere economică bazate pe funcția de producție Cobb-Duglas, factorii capital și muncă au o elasticitate de substituție egală cu 1 (pentru a obține același volum al producției, reducerea capitalului cu 1% trebuie compensată prin creșterea cu 1% a muncii).[3] În aceste modele, munca este considerată un factor de producție omogen; el depinde de numărul populației active și de comportamentul oamenilor (creativitate, performanță etc.), însă influențează rata creșterii economice doar marginal, deorece muncitorii sunt cel mai adesea necalificați și, deci, nu au decât un rol de forță de muncă nediferențiată.

Utilizarea funcției Cobb-Douglas în investigațiile empirice cu privire la creșterea economică a permis măsurarea acțiunii relative a capitalului și a muncii asupra volumului producției totale. Acest instrument s-a dovedit însă insuficient pentru explicarea ritmului înalt de creștere economică înregistrat în țările occidentale în primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial și continuată apoi în anii 1950. Ca urmare, unii economiști au început să sublinieze limitele acestei abordări. De exemplu, R. Solow (premiul Nobel pentru economie în 1987) a introdus în funcția Cobb-Douglas un al treilea factor, și anume „factorul rezidual”, determinat de progresul tehnic, de cunoștiințele științifice, capacitatea de creație a oamenilor etc.[4] Este vorba, deci, despre un factor „endogen” în raport cu procesul creșterii economice, dar care încorporează o serie de elemente „exogene” susceptibile să augmenteze eficacitatea poceselor de producție. În modul acesta, s-a prefigurat o abordare calitativă a factorului muncă.

În prezent, această abordare calitativă este predominantă în literatură, deoarece permite evidențierea rolului condițiilor interne ale creșterii economice.[5] Numit adesea și „progres tehnic”, factorul rezidual reflectă importanța pe care o au – în economiile contemporane – cunoștiințelor științifice și inovațiile tehnice și organizatorice, care măresc eficacitatea folosirii celorlalți factori de producție, în primul rând productivitatea muncii. Astfel, analizele teoretice și studiile empirice cu privire la progresul tehnic au contribuit la clarificarea rolului capitalului uman în creșterea economică.

Concluzia care se degajă din aceste cercetări este că accelerarea progresului tehnic și creșterea complexității proceselor de producție crează în economiile contemporane o nouă necesitate, și anume aceea de a avea un număr cât mai mare de muncitori calificați. Iar singura modalitate de a realiza această calificare și, deci, de a crește productivitatea muncii și bunăstarea socială, este pregătirea pe scară largă a forței de muncă. Rezultă că pricipala implicație practică a teoriei capitalului uman este impusă de realitățile economice și sociale ale lumii secolului XXI.

1.2. Principalele contribuții la elaborarea teoriei capitalului uman

După cum am menționat, unul dintre inițiatorii teoriei moderne a capitalului uman a fost economistul american Th. Schultz, care, la sfârșitul anilor 1950, a publicat un articol ce va influența toate cercetările ulterioare cu privire la acest subiect.[6] În acest articol, el își propune să îmbunătățească modul de cuantificare a contribuției capitalului uman la creșterea economică prin luarea în considerare  a dimensiunii calitative a acestui factor, dimensiune determinată de deprinderile, cunoștiințele și toate celelalte însușiri personale ale muncitorilor, care permit creșterea productivității muncii. Autorul observă că pentru exprimarea cantitativă a amintitei dimensiuni calitative nu se poate proceda la fel ca în cazul capitalului fizic, unde se pornește de la evaluarea cheltuielilor de investiții necesare pentru  achiziționarea sau construirea de clădiri, mașini, utilaje echipamente etc. Explicația rezidă în faptul că este foarte dificilă, dacă nu imposibilă, separarea cheltuielilor de consum, al căror scop este satisfacerea nevoilor indivizilor, pe de o parte, de cheltuielile ce pot fi considerate cheltuieli de investiții în capital uman, în sensul că augmentează volumul și calitatea acestuia, pe de altă parte. Ca urmare, Schultz propune o modalitate de măsurare a capitalului uman care ține seama de variabilele de natură să îmbunătățească acele însușiri ale indivizilor ce sunt susceptibile să ducă la creșterea salariilor obținute pe piața muncii: 1) infrastructura și serviciile de sănătate, care influențează speranța de viață și vitalitatea indivizilor; 2) pregătirea profesională (inclusiv ucenicia la locul de muncă), organizată de întreprinderi; 3) sistemul de învățământ (de la școlile elementare la universități); 4) programele de studii și de formare pentru adulți organizate în afara întreprinderilor; 5) migrația indivizilor și a familiilor în scopul găsirii de locuri de muncă. Concluzia lui Schultz este că această resursă rară, care este capitalul uman, trebuie dezvoltată prin mijloace adecvate. Veritabil precursor, el a înțeles că, în secolul XX, factorii esențiali de care depinde dezvoltarea economică sunt educația și sănătatea.

O contribuție importantă la dezvoltarea teoriei capitalului uman a avut, de asemenea, economistul american G. Becker.[7] Acesta a fost unul dintre primii economiști care a analizat comportamentele umane studiate tradițional de sociologie, cum ar fi, de exemplu, educația și pregătirea profesională, discriminarea rasială, organizarea familială, infracționalitatea, comportamentele deviante etc. În lucrarea citată, el demonstrează că sănătatea și cunoștiințele acumulate de un om sunt investiții la fel ca oricare altele. Becker se ocupă însă în principal de educație și de producerea de cunoștiințe noi, deoarece aceste două domenii ale vieții sociale au cel mai mare impact asupra creșterii economice. După părerea sa, capitalul uman este un activ, în sensul financiar-contabil al termenului, adică un element de patrimoniu, un stoc susceptibil să aducă un anumit venit. Ca urmare, capitalul uman este o formă particulară a capitalului. Mai precis, capitalul uman este un stoc de cunoștiințe și de experiențe acumulate de deținătorul său în timpul vieții prin investițiile pe care le face în educația și pregătirea sa.

În general, investiția este o operațiune financiară realizată de un agent economic pentru achziționarea de mijloace de producție. În cazul particular al capitalului uman, individul face o serie de cheltuieli pentru creșterea potențialului său productiv, a productivității sale viitoare și, deci, a salariului său. Cu alte cuvinte, salariul este remunerația pentru investiția în educație, adică randamentul capitalului uman.

Analiza lui Becker presupune că agenții economici care investesc în capital uman se comportă rațional. Într-adevăr, orice investiție implică o alegere și, deci, generează ceea ce se numește „costul renunțării” (opportunity cost).[8] Decizia de a investi sau nu în capital uman rezultă dintr-un calcul cost/beneficiu al agentului economic, presupunând că acesta dispune de toate informațiile necesare și că face anticipații corecte. Cu alte cuvinte, agentul economic se comportă inclusiv în domeniul educației ca un adevărat homo œconomicus.[9]

Majoritatea studiilor empirice cu privire la capitalul uman se înscriu în direcția de cercetare deschisă de Becker. Ele arată că există o strânsă corelație între statutul socio-economic al părinților și nivelul școlar atins de copiii lor. Efectele directe ale nivelului venitului familiei asupra deciziei de a continua studiile este totuși redus comparativ cu efectele altor factori, mai greu de cuantificat, cum ar fi calitatea instituțiilor școlare sau exemplul părinților.[10]

O contribuție importantă a lui Becker este disticția pe care el o face între pregătirea generală (general human capital) și pregătirea de specialitate (firm-specific capital). Pregătirea generală, realizată în sistemul de învățământ public, determină nivelul productivității indivizilor în toate întreprinderile în care aceștia vor lucra, deoarece este strâns legată de persoana fiecărui lucrător, iar acesta o poate valorifica pe întreaga piață a muncii – internă sau internațională. Întreprinderile sunt, deci, puțin interesate să suporte costurile implicate de pregătirea generală a unei persoane, deoarece persoana respectivă poate foarte bine să-și folosească cunoștiințele într-o altă întreprindere, care se arată dispusă să o plătească mai bine. Spre deosebire de aceasta, pregătirea de specialitate augmentează productivitatea muncitorului exclusiv în cadrul întreprinderii care îl califică și nu poate fi folosită în afara ei. Întreprinderea în cauză poate fi interesată să finanțeze o asemenea pregătire de specialitate, deoarece conducătorii săi estimează că au șanse rezonabile să-și rentabilizeze investiția: salariul pe care îl vor plăti muncitorului, după terminarea perioadei sale de pregătire, va fi mai mare decât salariul muncitorilor din alte întreprinderi, ceea ce stimulează muncitorul respectiv să rămână în întreprinderea care l-a pregătit. Însă, acest salariu va fi totuși mai mic decât valoarea sporului de producție obținut de întreprindere ca urmare a creșterii gradului de calificare a muncitorului în cauză. Diferența dintre valoarea producției suplimentare realizate de acest muncitor, pe de o parte, și salariul plătit acestuia, pe de altă parte, reprezintă remunerația (randamentul) investiției făcute de întreprindere în pregătirea sa de specialitate.

În modul acesta, teoria capitalului uman introduce ideea că educația este un bun public.[11] De aceea, Becker consideră că pregătirea generală poate fi realizată atât în mod gratuit, în învățământul de stat finanțat de la bugetul public, cât și în schimbul unor taxe plătite de cei interesați. Spre deosebire de aceasta, pregătirea profesională (specifică) poate fi suportată financiar și/sau de către întreprinderile interesate.

2. Dezvoltarea teoriei capitalului uman

2.1. Educația: o investiție creatoare de externalități pozitive

Din cele arătate, rezultă că teoria capitalului uman se situează pe linia de gândire a școlii economice neoclasice, care pornește de la premisa că indivizii sunt perfect informați și se comportă rațional. În esență, această abordare consideră că, fără educație, forța de muncă este nediferențiată; în situația de echilibru, salariul este egal cu productivitatea marginală a muncii.

Teoria capitalului uman a permis aprofundarea analizei procesului de repartiție, deoarece a demonstrat că diferențele dintre venituri sunt determinate în principal de gradele de calificare diferite. Ea a contribuit, de asemenea, la înțelegerea importanței pregătirii muncitorilor și, în general, a politicilor statului în domeniul educației, chiar dacă acestea au urmărit mai degrabă cultivarea spiritului civic, ori promovarea și integrarea socială a cetățenilor, decât creșterea veniturilor din muncă.

Teoria capitalului uman consideră educația o investiție ca „oricare alta”, în sensul că, la fel ca orice investiție, creează externalități.[12] Totuși, suportarea de către societate a sarcinii financiare implicate de educație nu stimulează întreprinderile să facă efortul financiar în scop educativ pe care l-ar putea face. Problema nivelului optim de educație din punctul de vedere al societății rămâne, deci, deschisă.

Externalitățile rezultate din investiția socială în educație sunt foarte numeroase și diverse. De exemplu, ele pot favoriza promovarea și integrarea socială a indivizilor, ori pot spori valoarea avuției sociale prin „efectul de rețea”: un anumuit volum de cunoștiințe își sporește valoarea, dacă alte persoane pot împărtăși sau dobândi cunoștiințele respective ș.a.m.d.[13]

2.2. Teoria semnalului sau filtrului

Ideea că educația nu este o investiție pentru sporirea capitalului uman, ci un mijloc de a crea externalități pozitive la nivelul societății, a fost enunțată de M. Spence, care este unul dintre pricipalii promotori a aplicării în studiul educației a ceea ce se numește „teoria semnalului”.[14] Conform acestei teorii, educația nu are doar rolul de a mări productivitatea indivizilor, ci, în primul rând, are rolul de a-i selecta pe indivizii cei mai productivi. Se poate, deci,  pune sub semnul întrebării utilitatea socială a unui sistem educativ care, deși comportă costuri mari, nu augmentează productivitatea muncii.

În această abordare, diploma unui individ nu este o dovadă irefutabilă a pregătirii sale, ci un simplu semnal pentru angajator, un indiciu că posesorul acestei hârtii este mai bun decât alții care îi solicită un loc de muncă. Prin natura lucrurilor, angajatorii se află într-o situație de asimetrie informațională în raport cu candidații la angajare. Deși dispun de unele date certe cu privire la postulanți, cum ar fi, de exemplu, sexul, alte aspecte importante, cum ar fi nivelul de calificare, motivația, caracterul etc., pot fi oculatate de solicitanți. În aceste condiții, diploma constituie un semnal transmis angajatorilor potențiali. Astfel, parcugerea unei anumite forme de pregătire și obținerea diplomei de absolvire aferente, care permite transmiterea unui semnal favorabil pe piața muncii, sunt sarcini ce incumbă fiecărui individ, deoarece documentul respectiv îi crează acestuia mai multe posibilități de a găsi un loc de muncă bine plătit.

Teoria semnalului constituie o aplicare la studiul pieței muncii a „teoriei filtrului” elaborate de K. Arrow (laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1972).[15] Conform acestei teorii, formarea profesională și în primul rând diploma servesc pentru a oferi informații cu privire la calitățile prezumtive ale indivizilor respectivi: inteligență, capacitate de muncă, perseverență etc. Educația nu servește, deci, pentru dezvoltarea capacităților indivizilor, ci pentru identificarea lor în scopul recrutării pentru încadrare în câmpul muncii. Sistemele economice performante „filtrează” indivizii în funcție de calitățile umane de care au nevoie, iar amintitul economist american (de origine română) analizează pe larg costurile și beneficiile acestui proces.

În contextul multiplicării analizelor teoretice și cercetărilor empirice, teoria capitalului uman se dovedește pertinentă pentru analiza cererii de educație, precum și pentru explicarea relațiilor între educație, salarii și șomaj.[16] Ca urmare, se poate afirma că teoria capitalului uman și teoria semnalului/filtrului sunt complementare.

Cu toate acestea, este greu de admis că rolul educației se limitează exclusiv la funcția de semnalizare, deoarece aceasta ar însemna că, de fapt, sistemul educativ are o contribuție redusă la creșterea economică. Însă, după cum am arătat, teoria capitalului uman admite existența unei anumite relații între educație și salariu; în modul acesta, ea este compatibilă cu teoria selecției (screening/signalling theory), care consideră că școala selectează și nu neapărat formează calitățile apreciate pe piața muncii. Din punct de vedere empiric, aceste aspecte sunt totuși greu de delimitat, deoarece un individ foarte titrat poate câștiga mai mult din cauză că a obținut realmente cunoștiințe și aptitudini suplimentare, nu doar pentru că a „semnalat” acest lucru potențialilor săi angajatori.

3. Educația și creșterea economică

3.1. Teoria creșterii endogene

O caracteristică importantă a economiilor avansate este caracterul autoîntreținut al creșterii economice. Acest fenomen derutant poate fi mai bine înțeles cu ajutorul aparatului conceptual și analitic pus la dispoziție de teoria capitalului uman, care, după cum am arătat, permite tratarea progresului tehnic ca un factor de creștere economică endogen. Într-adevăr, progresul tehnic și inovațiile (măsurate prin productivitatea globală a factorilor de producție) sunt creații ale oamenilor de știință, cercetătorilor, inginerilor etc., pregătiți prin investiții în capital uman.

Teoria creșterii economice endogene a fost elaborată în principal de P. Romer și R. Lucas (ultimul, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1995).[17] Această teorie se bazează pe principiul autoîntreținerii creșterii economice, spre deosebire de teoriile anterioare, cum ar fi amintita teorie a lui R. Solow, care explică creșterea economică prin factori „exogeni”: rata economisirii, rata de amortizare a capitalului fizic și rata de creștere a populației active. Conform acestei noi abordări, resursele investite în educația oamenilor constituie un important accelerator al creșterii economice, ceea ce permite eliminarea așa numitului „paradox Solow”.[18]

În acest cadru, dezvoltările recente ale teoriei creșterii economice au contribuit la perfecționarea modului de măsurare a stocului de capital uman, la clarificarea rolului acestui factor în producerea bunăstării și la găsirea unor mijloace adecvate pentru rezolvarea problemei sărăciei endemice din țările în curs de dezvoltare. Bazate pe modelele construite de N. Mankiw, D. Romer și D. Weil, aceste teorii arată că creșteri relativ mici ale resurselor alocate pentru acumularea de capital uman pot antrena ameliorări importante ale productivității muncii și, deci, creșteri semnificative ale volumului producției.[19]

Cu toate acestea, în modelele respective, rata creșterii economice depinde foarte mult de condițiile inițiale. Ca urmare, în cazul în care o țară are un nivel al capitalului fizic și, respectiv un nivel al capitalului uman sub un anumit prag, externalitățile pozitive ale educației nu sunt suficient de puternice pentru a declanșa și întreține creșterea economică. Astfel, capitalul uman apare ca un factor complementar față de alți factori ai creșterii economice, în primul rând față de capitalul fizic. Implicația este că un anumit stoc de capital uman trebuie „absorbit” de un sistem de producție capabil să utilizeze capacitățile indivizilor. Se confirmă astfel teza lui D. Acemoglu și J. Robinson că ţările ies din sărăcie, dacă și numai dacă au instituţii economice adecvate.[20] În aceiași perspectivă, unii autori susțin că amploarea externalităților pozitive create de capitalul uman depinde de posibilitatea comunicării și interacționării cu alte persoane care au același volum de cunoștiințe și împărtășesc aceleași valori, fenomen numit, după cum am mai menționat, „efect de rețea”.

3.2. Teoria capacităților (capability approach)

Una dintre numeroasele direcții de cercetare deschise de teoria capitalului uman este „abordarea prin capacități” (capability approach).[21] Această abordare constituie o altă aplicație a teoriei capitalului uman, care nu se limitează însă la o tratare a problemei exclusiv prin prisma pieței muncii, ci include analiza posibilităților de acces ale indivizilor și pe alte piețe, cum ar fi, de exemplu, piața locuințelor și piața serviciilor de sănătate. Ea este adecvată în primul rând în cazul economiei emergente/în dezvoltare, unde alte teorii ale creșterii economice – focalizate asupra investițiilor în capital uman, funcționării pieței muncii sau gestionării sistemului educativ – sunt mai puțin pertinente. Astfel, în numeroase țări cu economie emergentă/în dezvoltare, există o serie de restricții în ceea ce privește mobilitatea socială și libertățile individuale, ceea ce determină diminuarea randamentului capitalului uman. Or, introducerea în analiza economică a libertății de alegere permite înțelegerea mai nuanțată a situației fiecărei țări și găsirea unor soluții adecvate condițiilor concrete respective, ceea ce constituie o contribuție importantă la soluționarea problemei subdezvoltării.

Într-adevăr, A. Sen explorează o direcție de cercetare nouă, care relevă creșterea bunăstării și celelalte avantaje pe care o persoană le poate obține prin exercitarea capacității sale de a efectua anumite acte de punere în valoare a propriei personalități. Conform filozofului și economistului indian, este vorba despre o combinație între simpla existență a persoanei respective și ceea ce aceasta poate face (capacitatea de a acționa) – adică diverse funcții pe care ea le poate îndeplini.[22]

 În acest cadru, „abordarea prin capacități” constituie un demers științific realizat în primul rând în termeni de avantaje individuale. Aceste avantaje se manifestă prin capacitatea ființei umane de a face o mulțime de lucruri considerate importante pentru viață. Astfel, lucrarea lui Sen pune în centrul procesului de dezvoltare economică creșterea capacităților individului: un ansamblu de libertăți reale care îi permit să-și folosească înzestrările personale și să-și controleze viața. În acest sens, savantul (premiul Nobel pentru economie în 1998) ia în considerare, pe lângă averea pecuniară, toate posibilitățile – economice, sociale și politice –

oferite individului de către societatea în care trăiește, oportunități legate în mod direct de starea lui de sănătate, de nivelul său de educație, speranța sa de viață, precum și de posibilitatea de a-și face auzită vocea în dezbaterile locale și naționale. În acest cadru, esențială este democrația: problema nu este de a ști dacă acest regim politic favorizează sau nu dezvoltarea economică, ci de a înțelege că democrația face parte din însăși definiția unei dezvoltări care ține seama de aspirațiile ființei umane.

Prin această prismă, educația nu este doar un mijloc de a atinge alte scopuri (venit, plăcere, prestigiu etc.), ci un scop în sine, ale cărui multiple dimensiuni etice și sociale provin din faptul că permite ființelor umane să fie libere.

NOTE_______________________


[1]-De ex., P.Samuelson, W. Nordhaus, Economie politică, Teora, București, 2000, p. 276; J. Stiglitz, C. Walsh, Economics, W. W. Norton & Company, New York, 2006, p. 592.

[2]-OCDE, L’investissement dans le capital humain, 1998, p. 9; OCDE, Du bien-être des nations, le rôle du capital humain et social, 2001, p. 18.

[3]-Funcția de producție Cobb-Duglas are forma: , unde: Y-producția, K-capitalul, L-munca, a>0, α>0, β>0.

[4]-R. Solow, A Contribution to the Theory of Economic Growth, Quaterly Journal of Economics, vol.70, No. 1, 1956, p. 65-94.

[5]-D. Acemoglu, Introduction to economic growth, Journal of Economic Theory, Volume 147, Issue 2, March 2012 p. 545-550.

[6]-Th. Schultz, Investment in Man: an Economist’s View, Social Service Review, vol.33, 1959.

[7]-G. Becker, Human Capital. A Theoretical and Empirical Analysis, New York,  Columbia University Press for the National Bureau of Economic Research, 1964.

[8]-„Costul renunțării” (traducerea noastră liberă a anglicismului opportunity cost) este pierderea, egală cu valoarea bunurilor la care se renunță, atunci când se face o anumită alegere, adică atunci când resursele existente sunt alocate pentru o anumită utilizare în detrimentul alteia. Acest tip de cost se exprimă, deci, în termeni de oportunități nerealizate sau, altfel spus, de valoare a altor alternative nerealizate.

[9]-Sintagma homo œconomicus este atribuită lui V. Pareto (1906), însă unii autori consideră că este mai veche. (de ex., J. Persky, Retrospectives: The Ethology of Homo Economicus, The Journal of Economic Perspectives, Vol. 9, No. 2, Spring, 1995, p. 221–231). Pentru o analiză a rolului acestui concept în știința economică, a se vedea și lucrarea autorului: Noua revoluție din știința economică și identitatea morală a lui homo œconomicus (aici).

[10]-De ex., O. Monso, De la décision rationnelle d’investissement en capital humain aux inégalités de revenus: motivations et fondements du modèle de Becker, Idées, 134, 2003.

[11]-„Bunurile publice” sunt bunuri (sau servicii) care respectă două principii de bază: 1) imposibilitatea excluderii – nu se pot institui restricții cu privire la consumul acestor bunuri odată ce au fost produse; 2) nonrivalitatea – aceste bunuri nu se epuizează pe măsură ce sunt consumate.

[12]-”Externalitățile” sunt efectele indirecte ale unei activități economice (producție, comerț, consum etc.), exercitate asupra altor agenți economici (indivizi, comunități sau întreprinderi) decât cel care desfășoară activitatea ințială.

[13]- P.Y. Hénin, P. Ralle, Les nouvelles théories de la croissance : quelques apports pour la politique économique, Revue économique, Vol. 44, n° hors série, 1994.

[14]-„Teoria semnalului” arată că procesul de formare a prețurilor este echivalent cu transmiterea unei informații de către un emitent care îl ajută pe receptor să ia o decizie. (M. Spence, Market Signaling: Informational Transfer in Hiring and Related Screening Process, Harvard University Press, 1974).

[15]-„Teoria filtrului” afirmă că sistemul educativ, departe de a dezvolta productivitatea individuală, se limitează la selectarea indivizilor în funcție de capacitățile pe care le-au avut deja înainte de a intra în școală. (K. Arrow, Higher education as a Filter, Journal of Public Economics, 2, 1973).

[16]-De ex., J. Mincer, Schooling, Experience and Earnings, New York, National Bureau of Economic Research, 1974.

[17]-P. Romer, Increasing Returns and Long-Run Growth, Journal of Political Economy, Vol. 94, N°. 5, 1986, p. 1002-1037; R. Lucas, On the Mechanisms of Economic Growth, Journal of Monetary Economics, Vol. 22, N°. 1, 1988, p. 3-42.

[18]-„Paradoxul Solow” desemenează discrepanța dintre evoluția volumului investițiilor în tehnologia informațiilor și evoluția PIB.

[19]-G. Mankiw, D. Romer, D. Weil, A contribution to the empirics of economic growth, quarterly, Journal of Economics, vol.107, 2, 1992.

[20]-D. Acemoglu, J. Robinson, De ce eșueaza națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, București, Litera, 2019.

[21]-La modul fundamental, „abordarea prin capacități” tratează educația pornind de la puterea individului de a-și controla propria sa viață. (A. Sen, Development as Capability Expansion, în: S. Fukuda-Parr, A.K. Shiva., Readings in Human Development: Concepts, Measures and Policies for a Development Paradigm, New York, Oxford University Press, 2005).

[22]-A. Sen folosește termenul de functionings, care desemnează aici toate felurile de a fi și de a acționa ale indivizilor: a se hrăni bine, a dispune de cunoștiințe și deprinderi, ai ajuta pe alții, a participa la viața colectivă etc. Functionings caracterizează, deci, situația unei persoane – în primul rând ceea ce este sau ceea ce poate face ea pentru a-și trăi viața.

Distribuie acest articol

25 COMENTARII

  1. Teoria ca teoria… dar practica…, eu as fi bucuros daca educatia ar strica cit mai putin, nu as avea pretentia sa scoata genii, nici nu ar putea, dar se-ntimpla prea des sa faca din brinza buna niste gunoaie.

  2. Cu o singura exceptie, lucrarile citate sunt anterioare anului 2010. Cele mai multe sunt chiar mult mai vechi.

    Prin urmare, nu aveau cum sa ia in seama:
    a) gig-economia
    b) cresterea ponderii educatiei non-formale si a celei informale in mixul educativ
    c) teoria educatiei conective
    d) impactul economiei digitale
    … si multe altele de acest fel.

    Paradoxul Solow, una din putinele conceptii in legatura cu tehnologia informatiei citate, a fost enuntat in 1987.
    Development as a Freedom (care ar avea o oarecare legatura cu educatia), al lui A Sen a aparut in 1999.

    De altel, si cele descrise par desprinse dintr-un manual de istorie antica. :-)

    ====
    Desi relevanta economica a educatiei se pastreaza, a devenit chestionabila relevanta sistemului de educatie. Pentru ca educatia si sistemul educational nu sunt superpozabile in prezent.

    Timid, dar sigur, este pusa in discutie guvernanta educatiei in care statul joaca un rol privilegiat, prin exprimarea puterii de stat in obligatiile impuse individului in procesul educativ.

    Printre altele, statul isi pastreaza inca (nemeritat) puterea exclusiva a confirmarii studiilor. Societatea a inceput sa riposteze prin refuzul acestor confirmari. Anume, in din ce in ce mai multe situatii, diploma recunoscuta de stat apare doar ca o dovada a platii unor taxe si nicidecum ca o dovada a cunoasterii.

    Un numar destul de restrans (inca) de specialisti in sisteme de educatie analizeaza acest proces, este probabil prea devreme pentru a ne astepta la teorii inchegate. Dar e clar ca teoriile expuse in articol sunt depasite (discutia ar depasi spatiul unei postari, fie ea si enervant de lunga).

    Certa este insa reactia sistemelor educative – adica a celor care depind de ele pentru un venit care a capatat deja forma unei rente – de ascundere a acestei realitati.

  3. „…importanța factorului uman în economiile moderne, bazate pe cunoaștere și competență”

    Textul publicat de domnul profesor Silviu Cerna este un veritabil curs de economie, la care puține s-ar putea adăuga. Remarcabilă este, cred eu, referirea la economia modernă, bazată pe cunoaștere și competență, spre deosebire de „economia de cumetrie”, bazată pe relații de prietenie și clan, pentru care milita fostul ministru Daniel Funeriu, în al său „Manifest pentru politizare”.

    Dacă aș vrea musai să fac o observație, aceasta ar fi legată de un detaliu, asupra căruia, de altfel, dl S. Cerna a revenit în finalul articolului, anume „teza lui D. Acemoglu și J. Robinson că ţările ies din sărăcie, dacă și numai dacă au instituţii economice adecvate”. De fapt, cei doi autori arată că statele [eșuate] se pot redresa dacă și numai dacă au instituții politice adecvate, ceea ce dl S. Cerna formulează drept concluzie a textului domniei-sale.

  4. Conceptul de educatie ca parte a ,,teoriei dezvoltarii economice” (denumita de autor,,teoria cresterii economice”) este inseparabil de domeniul institutional prin determinarile si conexiunile acestuia cu ,,capitalului uman”, considerat ca principala ,,resursa a dezvoltarii”.
    Asa cum arata articolul, cunostintele stiintifice, inovatiile tehnice si organizatorice maresc eficacitatea celorlalti factori de productie, ele insele neifiind posibile fara ,,pregatirea pe scara larga” a fortei de munca.
    Daca Bekcer introduce notiunea de ,,bun public” in catalogarea educatiei, eu am considerat drept ,,bunuri publice” tot ceeace ,,produc” institutiile executive: Parlamentul, partidele politice, administratia, guvernul, societatile comerciale, institutiile stiintifice, etc.pentru a identifica si construi instrumente de a le ,,stimula si constringe”, spre a ,,livra” bunuri publice de inalta valoare.
    Teoria capitalului uman este articulata organic cu tehnicile si instrumentele de constringere institutionala care asigura buna pregatire a indivizilor pentru piata muncii.
    Teoria ,,semnalului sau filtrului” enuntata de M. Spence afirma ca educatia nu este o investitie pentru sporirea capitalului uman ci un mijloc de a forma externalitati.Diploma unui individ nu dovedeste pregatirea lui, ci doar ca posesorul ei este mai bun decit cei ce n-o au.
    Desi poseda anumite informatii, date, angajatorul nu poate cunoaste capacitatea reala a solicitantului locului de munca, diploma fiind un indiciu prezumtiv al inteligentei, perseverentei, capacitatii de munca.
    Sistemele economice performante ,,filtreaza” indivizii in functie de calitatile umane de care are nevoie fiecare loc de munca din rindul celor calificati.Aceste calitati tin mai putin de scoala si diploma si mai mult de efortul personal de a-si dezvolta aptitudini si insusi cunostinte care-i departajeaza pozitiv in procesul ocuparii si ierarhiei locului de munca.Fara a teoretiza, problematica educatiei, este limpede ca educatia generala si scolara cu diploma care o evidentiaza si pe de alta parte efortul personal constant de pregatire profesionala, sint atuurile succesului personal si al societatii economice nationale.
    Acest scurt (si partial) comentariu este destinat intelegerii faptului ca teoria ,,capitalului uman” nu poate exista singulara in ,,teoria dezvoltarii economice”, fara a fi conexata cu ,,teoria institutionalismului executiv”, care constringe atit institutiile la o buna educatie, cit si indivizii pentru a se pregati continuu, maximal pentru piata muncii.
    In acest mod, forta de munca nationala poate atinge nivelul minimal de a face fata cerintelor domeniilor economice si bugetare nationale.Acesta este sensul viziunii si scopul metodelor, tehnicilor si instrumentelor institutionale de ,,stimulare si constringere” (institutionala) atit asupra institutiilor cit si a indivizilor.Asa cum spune Acemoglu si J. Robinson, ,,tarile ies din saracie numai daca au institutii economice adecvate”.In lipsa lor solutia este proiectul de tara care sa construiasca institutii economice si educative active si performante, prin mijloacele aratate.
    Nu ma refer la problema locuintelor, a servicior de sanatate si altele ca sustinatoare ale dezvoltarii, deoarece ele n-au solutii punctuale sau inafara dezvoltarii conomice si industriale rapide, care sa le sustina material si financiar.
    In ce privete ,,abordarea prin capacitate” care creaza avantaje competitive individuale, ea nu are teren si solutii in Romania inapoiata economic si industrial, zona de ,,alegere si desfasurare” existind doar in Vestul dezvoltat economic.Fara ca o tara sa-si construiasca proiectul unei dezvoltari economice si industriale rapide (de ajungere din urma a tarilor dezvoltate), inalta educatie asociata ,,diplomei” si ,,autoeducatia continua” pentru ,,abordarea prin capacitate” a unor pozitii profesionale si sociale inalte n-au locul de desfasurare nationala.Acest articol documentat si instructiv prin prezentarea educatiei ca facind parte din ,,ecuatia dezvoltarii”, m-a determinat sa conexez aceasta ,,ecuatie” cu ,,institutionalismul executiv”, ale carui metode, tehnici si instrumentar pot inversa trendul continuei degradarii a educatiei, care pare de neoprit…

  5. Un articol f bun, lipsit de amprenta ideologică s altor articole ale autorului.
    Din experienta personala exista o oarece discrepanță între intentii declarate (talking the wal si walking the talk). In marile corporații se da o mai mare importanta proceselor decât indivizilor. Cu alte cuvinte daca ai creat mașinăria bine însă nu conteaza ce indivizi o populează. De aceea cu unele exceptii marile companii nu sunt inventive decat intr-o faza timpurie și de multe ori își împrospătează panoplia de creativitate prim achiziții. Exista si exceptii (Google, Apple, și încă câteva) dar și acestea sau dovada de oboseala cand ajung in pozitii dominante

  6. În ultima pagină a cărții sale, „Despre libertate” (Humanitas, București, 2005), John Stuart Mill scrie următoarele:

    „Pe termen lung, valoarea unui stat este valoarea indivizilor ce-l compun; şi un stat care lasă pe planul al doilea interesul dezvoltării şi înălţării lor spirituale, preferându-i un grad mai mare de competenţă administrativă sau acel simulacru de competenţă pe care îl dă practica în chestiuni de amănunt; un stat care face din cetăţenii săi nişte pitici, pentru ca ei să fie instrumente mai docile în mâinile sale, chiar dacă o face în scopuri benefice – un asemenea stat va constata că nici un lucru realmente mare nu se poate realiza cu oameni mici; şi că perfecţiunea maşinăriei, perfecţiune căreia el i-a sacrificat totul, nu va aduce până la urmă nici un folos, datorită lipsei de forţă vitală, forţă pe care a preferat s-o pună sub obroc, pentru ca Maşinăria să meargă mai lin.” (p. 207).

  7. Acum copii invata pana la 18 ani, dupa care unii mai fac facultate, studii pana pe la 25 de ani. Dupa care lucrezi, mai faci ceva eventual printre servici.

    – dupa 14 ani sunt deja plictisiti, nu le sta gandul la invatatura, invata materii pe care nu le inteleg si nu le vor aplica vreodata
    – nu vad partea practica, e o gramada de teorie inutila, fara legatura cu practica
    – majoritatea nu stiu ce vor sa faca dupa scoala unde sa o ia
    – arata cifrele bine la somaj ca sunt mai putini someri daca ii tii pana la 25 de ai pe spinarea parintilor
    – odata terminate studiile sunt oameni cat de cat formati, dar nu sunt formati sa lucreze, la multi le e foarte greu sa se integreze dupa studii
    – sunt in responsabilitatea parintilor
    – multi nu mai invata din principiu sau oroare dupa 25
    – cresc consumatori

    Dupa parerea si observatiile mele, ar fi mai bine sa inceapa o viata individuala si sa lucreze de pe la 14 ani. Si sa fie 1 luna de studii pe an pe tot parcursul vietii.
    – e bine cat mai devreme sa lucreze ca sa vada partea practica si teoretica in acelasi timp
    – ar educa oameni independenti si mai motivati, mai responsabili
    – ar fi un invatamant continuu
    – ar fi mai motivati fiindca stiu ce e lucru cum se fac banii, cum se cheltuie

    lucru bineinteles trebuie sa fie pe masura varstei, dar sa fie lucru real nu teorii inutile si petreceri.

    • De fapt cam asta e tedinta in lume: cursuri puternic modulate si invatare de-a lungul vietii, de tip non-formal.

      Chiar ideea de „”materie”” adica disciplina de studiu este una depasita. Anii nu mai inseamna numar de zile neaparat, ci numar de credite. Se elaboreaza parcursuri, cu trecerea de la o materie la alta conditionata.

      ===

      Sunt multe de spus. Dar subliniez doar 2 idei:

      a) invatamantul actual in lume se transforma rapid, nu mai are nicio legatura cu cele expuse in articol; am descris in alte postari cum stau lucrurile
      b) nu va luati dupa Romania – Romania este un Dino-Park al Europei in materie de educatie, Romania e pur si simplu pierduta in timpul lui Stalin, cu un invatamant catastrofal ce nu merita nici macar numele de invatamant.

  8. Stimate
    Dedalus,
    Articolul nu poate fi evaluat functie de ,,vechimea” lucrarilor care fixeaza conceptul de educatie cita vreme ele dezbat esenta si bazele teoretice ale acestuia.Sau cel putin, nu prin enumerarea modalitatilor tehnice noi prin care se realizeaza educatia.Oricit de putin ar fi angrenat cineva in cercetarea unor fenomene politice, economice ori sociale trebuie sa stie ca modalitatile noi, tehnice de manifestare sau realizare nu se contrapun studiului bazelor teoretice ale acestuia, mai ales cind este vorba de raporturile de esenta si determinare dintre fenomenul educatie si rezultatele ei asupra dezvoltarii economice…

    • Nu e vorba despre vechimea surselor, ci despre faptul ca nu mai sunt de actualitate, deoarece au avut in vedere structuri si relatii socio-economice care nu mai exista.

      Nu poti sa iti funamentezi o analiza a politicilor educationale pe o baza teoretica perimata. Mai bine deloc.

  9. Într-o carte f buna, The West and the Rest, Niall Ferguson arata cum cea mai mare putere a lumii islamice din evul mediu a decăzut datorita abandonului educației stiintifice. Mai precis este vorba de otomani care dupa Solomon Magnificul au închis observatorul astronomic din Istanbul. Ce a urmat stim.
    Ce am vrut să spun cu asta? Nu orice fel de educație împinge o societate înainte, dar o educație științifică riguroasă, și nu doar in scoli dedicate elitelor, intrăm în fundaturile istoriei. Romania aloca educației cam 3.1% din GDP, mai puțin decât multe țări din lumea a III-a (inclusiv Afganistan) și rezultatele se vad.

    • In fotbal se spune ca banii nu bag goluri, s-ar putea spune si in cazul educatiei e la fel, mai importanta ar fi calitatea educatiei. De fapt te contrazici, pe de o parte arati cit de catastrofala a fost eliminarea educatiei stiintifice si pe de alta parte vorbesti de bani!

      • Banii nu baga goluri! S-o spuneti arată celor din English Premiership, din campionatele Spaniei, Italiei sau Bundesliga (ba și la Cluj sau Vaslui) unde jucătorii sunt cumpărați cu multe zeci de milioane de lire, dolari sau euro.
        Fotbalul contemporan este cel mai nefericit exemplu pe care l-ai fi putut gasi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Silviu Cerna
Silviu Cerna este profesor emerit de ‘’Economie monetară’’ la Facultatea de Economie şi de Adminstrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a numeroase lucrări în care tratează rolul băncilor centrale în economiile contemporane, obiectivele şi instrumentele politicii monetare, factorii determinanţi ai cursurilor valutare, uniunile monetare etc. Cartea Teoria zonelor monetare optime a primit premiul Academiei Române „Victor Slăvescu” (2006), iar, mai recent (2015), cartea Politica monetară a fost distinsă cu premiul ’’Eugeniu Carada’’ al Academiei Române şi Marii Loje Naţionale a României. În perioada 1992-2009, a fost membru al Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Va ieși sau nu Polonia din Uniunea Europeană? Ultima decizie a Tribunalul Constituțional din Polonia reanimă această dezbatere

,,Nu există o tiranie mai crudă decât cea care se exercită la umbra legilor și cu culorile dreptății” Montesquieu

Cum tac universitățile din România despre vaccinare

Vaccinarea anti-COVID reduce de ~5 ori riscul de a transmite boala și de ~10 ori riscul de simptome grave sau de deces....

Suntem un stat laic?

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt...

Ce înseamnă AUKUS?

Pentru a înţelege contextul semnării pactului AUKUS, este necesar a înţelege contextul relaţiilor dintre Australia şi China. În 2020 relaţiile dintre cele...

Interviu cu soprana Angela Gheorghiu. „În România am învățat o falsă istorie a muzicii, fabricată și comandată.”

Angela Gheorghiu este acum cel mai cunoscut artist român din lume. Notorietate cuantificabilă, clară, neîndoielnică. Prestigiul ei...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.