The Romanian Conspiracy: Why We Prefer Complex Lies Over Simple Truths

December 6^th, Bucharest, Romania: „The election results are annulled.” With this announcement from the Constitutional Court, Romania plunged into a crisis that would expose not just the fragility of democratic institutions but the psychological vulnerabilities that make them brittle. The unprecedented nullification of a presidential election within the European Union triggered a cascade of conspiracy theories revealing how our minds process – and sometimes enable – democratic erosion.

As a psychiatrist, I understand the appeal of conspiracy theories. When faced with distressing events that challenge fundamental assumptions about how our world works, we often embrace elaborate explanations over simpler, more uncomfortable truths. While America’s experience with election denial and institutional distrust is well-documented, Romania’s December presidential election crisis offers a more troubling illustration of how psychological vulnerabilities can be weaponized against democracy itself.

The crisis centered on Mr. Georgescu, a populist, nationalist, independent candidate whose unexpected advance to the second electoral round sent shockwaves through Romania’s political establishment. His campaign had crafted a compelling narrative of outsider purity, with Mr. Georgescu prominently claiming to run without any campaign financing – a claim that would prove central to his downfall. Romania’s top Court’s decision cited evidence of a coordinated social media campaign, which the court decided manipulated the voters and corrupted the vote. Declassified documents later showed that about twenty-five thousand pro-Georgescu TikTok accounts had been created over the two weeks before the 1st round of elections, and a network of influencers were paid to promote his candidacy, though the funding sources remained conspicuously unclear. Russian inference was postulated; however, it was not proven.

Almost immediately, two competing conspiracy theories emerged, finding fertile ground in Romania’s complex relationship with institutional trust. Georgescu’s supporters, who already distrusted institutions, saw the cancellation as confirmation of a suspected plot against outsider candidates.  More revealing was the response from Georgescu’s opponents, traditionally skeptical of conspiracy thinking. They constructed an equally elaborate narrative: the extreme measure of canceling an election must reflect grave but classified intelligence about Georgescu’s ties to Moscow.

The unified silence from Western powers acted as a catalyst for both narratives. Not a single Western official or institution broke ranks to comment on this democratic crisis unfolding within NATO and the EU – a silence that spoke volumes to conspiracy believers on both sides. Georgescu’s opponents interpreted it not as tactical support but as confirmation of a grave security threat, while his supporters saw it as evidence of international collusion against political outsiders.

The finality of the election cancellation – with no pathway provided for a democratic resolution – created a psychological pressure cooker. Without a clear process for moving forward, both sides became more entrenched in their conspiratorial thinking. Georgescu’s supporters saw the lack of a remedial process as confirmation of institutional bias, while his opponents interpreted it as validation that the security threats were too severe to allow for normal democratic procedures. Further, the disconnect between Georgescu’s claim of running a zero-budget campaign and the evidence of coordinated social media promotion created a perfect storm for conspiratorial thinking. His supporters framed the revelations as fabricated evidence, while opponents used them to support darker theories about hidden foreign backing.

As a result, an unprecedented convergence of conspiratorial thinking gained remarkable traction despite requiring belief in an improbable sequence of events: that Romanian intelligence uncovered evidence so damning it warranted canceling an election rather than disclosure, that Western intelligence agencies and elected officials unanimously chose discretion over their usual pattern of publicizing Russian threats, and that faced with proof of a Russian operative nearly winning the presidency, Romanian institutions preferred electoral annulment over presenting their findings.

The psychological mechanisms at play here – cognitive dissonance and confirmation bias – explain why both sides embraced unlikely scenarios over simpler explanations. In essence, we are wired to seek solutions that decrease the discomfort associated with cognitive dissonance and use confirmation bias to preserve fundamental assumptions. When trusted democratic institutions behave undemocratically, both sides experienced intense psychological discomfort. The solution? For Georgescu’s supporters, the cancellation validated their existing worldview of institutional corruption. For their opponents, believing in a secret security threat felt less threatening than accepting that democratic institutions might abandon their principles for political convenience.

The interpretation of Western powers’ silence illustrates another cognitive distortion, confirmation bias: the tendency to interpret ambiguous evidence as supporting our preferred explanation. Rather than considering that the EU and NATO officials might simply be making a tactical choice to block an unfavored candidate – a common enough occurrence in geopolitics – both sides interpreted the silence through their preferred conspiratorial lens, whether about institutional bias or threat of Russian interference.

Yet both conspiracy theories conveniently ignore a simpler but more cognitively dissonant explanation: realpolitik, where practical considerations about political gain prevail over democratic ideals. Perhaps, the Romanian institutions’ actions and the Western powers’ support were not the results of secret threats and secret pacts but a result of rapid (and maybe too impulsive) political calculations justifying the rejection of a potentially problematic leader as a necessary trade-off for maintaining regional stability.

Whether driven by realpolitik or genuine security concerns, this course of events resulted in Romanian society experiencing a collective retreat into conspiracy thinking. In turn, attributing undemocratic actions to shadowy forces or external threats undermined the checks and balances of accountability essential for a healthy democracy and absolved those in power of responsibility.

The Romanian case suggests that, rather than confronting the uncomfortable reality that democratic institutions sometimes act undemocratically, potentially for reasons of simple political expediency or broader geopolitical strategy, entire societies can be persuaded to build complex narratives about grave but undisclosed threats.

A perfect illustration of a psychological reaction that offers immediate comfort but creates long-term vulnerability, this course of events has produced a dangerous precedent that extends far beyond Romania’s borders. Authoritarian leaders worldwide now have a template: cite concerns about social media manipulation, invoke national security, and let cognitive biases do the rest. A particularly potent playbook, as it emerged not from a fragile democracy but from within NATO and the European Union, with apparent Western acceptance.

In the end, avoiding cognitive dissonance tends to create pyrrhic victories of the most insidious kind. Seeking psychological comfort through elaborate justifications for undemocratic actions might erode the very democracy that those measures allegedly protect. Each rationalized violation lowers the threshold for future extraordinary measures. We convince ourselves we’re protecting democracy while actually accelerating its decay.

The path forward requires embracing cognitive discomfort. What happened in Romania likely reflects a complex interplay of factors, including political expediency and potentially realpolitik considerations, rather than solely grave external threats. This more nuanced explanation, while psychologically challenging as it requires accepting painful truths, is essential for preserving genuine democratic accountability.

We face a stark choice: embrace the cognitive discomfort of acknowledging realpolitik’s influence, with all its moral ambiguities, or accept the false comfort of elaborate conspiracies that erode democratic accountability. Until we learn to embrace the cognitive discomfort of simpler, more disturbing explanations, we risk continuing to justify democratic erosion through increasingly elaborate tales of necessity – providing authoritarian leaders everywhere with a psychologically-driven blueprint for how to exploit cognitive biases to dismantle democracy with our unwitting consent.

Conspirația Românească: De ce preferăm minciunile complexe în locul adevărurilor simple

6 decembrie, București, România: „Rezultatele alegerilor sunt anulate.” Cu acest anunț al Curții Constituționale, România a intrat într-o criză care a expus nu doar fragilitatea instituțiilor democratice, ci și vulnerabilitățile psihologice care le fac fragile. Anularea fără precedent a unei alegeri prezidențiale în cadrul Uniunii Europene a declanșat o cascadă de teorii ale conspirației, dezvăluind modul în care mintea noastră procesează – și uneori facilitează – erodarea democrației.

Ca psihiatru, înțeleg atracția teoriilor conspirației. Când ne confruntăm cu evenimente tulburătoare care pun la îndoială presupunerile fundamentale despre modul în care funcționează lumea noastră, adesea preferăm explicații elaborate în locul unor adevăruri mai simple, dar inconfortabile. În timp ce experiența Americii cu negarea alegerilor și lipsa de încredere în instituții este bine documentată, criza alegerilor prezidențiale din România din decembrie oferă o ilustrare mai îngrijorătoare a modului în care vulnerabilitățile psihologice pot fi folosite ca arme împotriva democrației însăși.

Criza s-a concentrat în jurul lui domnul Georgescu, un candidat populist, naționalist și independent, a cărui avansare neașteptată în turul doi al alegerilor a zguduit establishmentul politic din România. Campania sa a construit o poveste convingătoare despre puritatea unui outsider, domnul Georgescu susținând în mod apăsat că a candidat fără vreo finanțare pentru campanie – o afirmație care avea să devină centrală în căderea sa. Decizia Curții Constituționale a României a invocat probe ale unei campanii coordonate pe rețelele sociale, despre care Curtea a stabilit că a manipulat alegătorii și a corupt votul. Documentele declasificate au arătat ulterior că aproximativ douăzeci și cinci de mii de conturi TikTok pro-Georgescu fuseseră create în cele două săptămâni premergătoare primului tur al alegerilor, iar o rețea de influenceri a fost plătită pentru a-i promova candidatura, deși sursele de finanțare au rămas suspect de neclare. S-a speculat asupra unei interferențe rusești; cu toate acestea, interferența nu a fost dovedită.

Aproape imediat, au apărut două teorii ale conspirației concurente, găsind un teren fertil în relația complexă a României în ceea ce privește încrederea în instituții. Susținătorii lui Georgescu, care deja manifestau neîncredere față de instituții, au văzut anularea ca pe o confirmare a unui complot suspectat împotriva candidaților outsider. Mai revelatoare a fost reacția opozanților lui Georgescu, care, în mod tradițional, erau sceptici față de teoriile conspirației. Ei au construit o narațiune la fel de elaborată: măsura extremă de anulare a alegerilor trebuie să reflecte informații clasificate grave despre legăturile lui Georgescu cu Moscova.

Tăcerea generalizată a puterilor occidentale a acționat ca un catalizator pentru ambele narațiuni. Niciun oficial sau instituție occidentală nu a rupt rândurile pentru a comenta această criză democratică ce se desfășura în interiorul NATO și al UE – o tăcere semnificativă pentru adepții conspirațiilor de pe ambele părți. Oponenții lui Georgescu au interpretat această tăcere nu ca pe un sprijin tactic, ci ca o confirmare a unei amenințări grave la adresa securității, în timp ce susținătorii săi au văzut-o ca pe o dovadă a unei coluziuni internaționale împotriva candidaților politici outsider.

Definitivarea anulării alegerilor – fără a oferi o cale clară spre o rezoluție democratică – a creat o adevărată „oală sub presiune” psihologică. În lipsa unui proces clar de a merge mai departe, ambele tabere s-au înrădăcinat și mai adânc în gândirea conspiraționistă. Susținătorii lui Georgescu au văzut lipsa unui proces de remediere ca pe o confirmare a părtinirii instituționale, în timp ce oponenții săi au interpretat-o ca pe o validare a faptului că amenințările la adresa securității erau prea severe pentru a permite desfășurarea normală a procedurilor democratice. Mai mult, discrepanța dintre afirmația lui Georgescu că a candidat cu un buget zero și dovezile pentru promovări coordonate pe rețelele sociale a creat o furtună perfectă pentru gândirea conspiraționistă. Susținătorii săi au încadrat dezvăluirile ca dovezi fabricate, în timp ce oponenții le-au folosit pentru a susține teorii mai întunecate despre sprijinul ascuns din partea unor forțe străine.

Ca rezultat, o convergență fără precedent a gândirii conspiraționiste a câștigat o tracțiune remarcabilă, în ciuda faptului că presupunea credința într-o succesiune improbabilă de evenimente: că serviciile de informații românești au descoperit dovezi atât de incriminatoare încât să justifice anularea alegerilor în loc să facă dezvăluiri publice, că agențiile de informații occidentale și oficialii aleși au ales unanim discreția, contrar obiceiului lor de a face publice amenințările rusești, și că, în fața dovezilor că un agent rus era pe punctul de a câștiga președinția, instituțiile românești au preferat anularea alegerilor în loc să-și prezinte concluziile.

Mecanismele psihologice care au intrat în joc aici – disonanța cognitivă și biasul de confirmare – explică de ce ambele tabere au îmbrățișat scenarii improbabile în locul unor explicații mai simple. În esență, suntem programați să căutăm soluții care reduc disconfortul asociat cu disonanța cognitivă și folosim biasul de confirmare pentru a ne păstra presupunerile fundamentale. Când instituțiile democratice de încredere acționează nedemocratic, ambele părți au experimentat un disconfort psihologic intens. Soluția? Pentru susținătorii lui Georgescu, anularea a validat viziunea lor asupra lumii, conform căreia instituțiile sunt corupte. Pentru oponenții lui, a crede într-o amenințare secretă la adresa securității a fost mai puțin înfricoșător decât acceptarea faptului că instituțiile democratice ar putea renunța la principii pentru beneficii politice.

Interpretarea tăcerii puterilor occidentale ilustrează o altă distorsiune cognitivă, biasul de confirmare: tendința de a interpreta dovezile ambigue ca sprijinind explicația preferată. În loc să ia în considerare că oficialii UE și NATO ar putea pur și simplu să fi făcut o alegere tactică pentru a bloca un candidat nefavorabil – un fenomen destul de comun în geopolitică – ambele tabere au interpretat tăcerea prin lentila conspiraționistă preferată: fie despre părtinirea instituțională, fie despre amenințarea interferenței rusești.

O ilustrare perfectă a unei reacții psihologice care oferă confort imediat, dar creează vulnerabilități pe termen lung, acest curs al evenimentelor a produs un precedent periculos ce depășește cu mult granițele României. Liderii autoritari din întreaga lume au acum un șablon: invocă manipularea rețelelor sociale, citează preocupări privind securitatea națională și lasă biasurile cognitive să-și facă treaba. Un manual deosebit de eficient, având în vedere că a apărut nu dintr-o democrație fragilă, ci din interiorul NATO și al Uniunii Europene, cu o aparentă acceptare occidentală.

În final, evitarea disonanței cognitive tinde să creeze victorii à la Pyrrhus, dintre cele mai insidioase. Căutarea confortului psihologic prin justificări elaborate pentru acțiuni nedemocratice riscă să erodeze însăși democrația pe care acele măsuri pretind că o protejează. Fiecare încălcare raționalizată scade pragul pentru măsuri extraordinare viitoare. Ne convingem că apărăm democrația, dar, de fapt, accelerăm degradarea acesteia.

Drumul înainte necesită acceptarea disconfortului cognitiv. Ceea ce s-a întâmplat în România reflectă, cel mai probabil, o interacțiune complexă de factori, incluzând oportunismul politic și, posibil, considerente de realpolitik, mai degrabă decât doar amenințări externe grave. Această explicație mai nuanțată, deși psihologic provocatoare, deoarece necesită acceptarea unor adevăruri dureroase, este esențială pentru păstrarea responsabilității democratice autentice.

Ne confruntăm cu o alegere clară: să acceptăm disconfortul cognitiv de a recunoaște influența realpolitik-ului, cu toate ambiguitățile sale morale, sau să acceptăm confortul fals al conspirațiilor elaborate care erodează responsabilitatea democratică. Până când nu vom învăța să îmbrățișăm disconfortul cognitiv al unor explicații mai simple, dar mai deranjante, riscăm să continuăm justificarea erodării democrației prin povești tot mai elaborate despre necesitate – oferind liderilor autoritari din întreaga lume un manual psihologic despre cum să exploateze biasurile cognitive pentru a demonta democrația cu consimțământul nostru neintenționat.