În urmă cu vreo trei ani, oricum înainte de pandemie, atunci când a pus în scenă Richard III la Teatrul L.S. Bulandra (o făcuse mai înainte și la Budapesta), Andrei Șerban dorea să sublinieze ideea că există câte un Richard în fiecare dintre noi. E nevoie doar de ceva, de un mic impuls, de o ocazie, de un accident istoric ca acest Richard să se activeze și până și cea mai timidă ființă ajunge să nutrească visuri de putere și să încerce să își transforme visurile în realitate. Cel mai ușor, cel mai frecvent, o fac oamenii simpli, oameni mărunți, indivizii fără profiluri și personalități puternice. Inșii care, până la un moment dat, îi serviseră credincios sau numai fals credincios pe alții.
Un astfel de om este Macbett. Cel al cărui nume dă titlul piesei lui Eugène Ionesco și al spectacolului lui Silviu Purcărete. Macbett pe care îl vedem în primele secvențe strigând cât mai puternic posibil cât îl venerează el pe Duncan. Cel căruia nu mai prididește să îi aducă omagii. Numai o întâmplare, poate chiar o profeție bizară face ca unii să fie servanți și alții conspiratori și să vrea, la un moment dat, să schimbe rolurile. De aceea, cred, că în primele momente, dar și în altele, repetițiile intervenind periodic, cu o frecvență bine reglată, ale sus-menționatului spectacol și Macbett, și conspiratorii Glamiss și Candor poartă același fel de costume.
Celebrele pardesie lungi care, cu mici variații, apar în mai toate spectacolele lui Purcărete. Cu sau fără bastoane, cu sau fără valize. Costumele din spectacolul de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca sunt create de Lia Manțoc, iar decorul, în formula stilizată mise en abyme (în primul plan vedem o clădire veche, ziduri scorojite, în cel de-al doilea o cortină gen roșu și aur care atunci când se deschide ne îngăduie vederea unui portret imens, acela al dictatorului) de neobositul Helmut Stürmer.
Macbett a fost, este, va fi până în clipa evacuării sale de pe scena istoriei, o ființă banală. La fel, cum pesemne au fost și Glamiss, și Candor. Adică exact în felul în care îi vedea pe agenții răului și pe dușmanii omenirii Hannah Arendt, atunci când a lansat sintagma banalitatea răului.
Macbett, piesă în care toată lumea omoară pe toată lumea, cum o caracteriza autorul, și o face cu spada, cu drujba, tăind capete sau suprimând semne ale bărbăției,este și nu este o replică a lui Ionesco la celebrul Macbeth al lui Shakespeare. Greșesc acele manuale de literatură franceză sau de istoria teatrului care susțin sus și tare că Ionesco ar fi scris o piesă în care i-ar fi fost total fidel, necondiționat lui Shakespeare. Și că doar ar fi pus în piesă un pic de absurd. Știți povestea. Cea cu hipotextul și hipertextul. Nu doar titlul cu ale lui mici variații ortografice mă determină să spun asta. Și anume că Macbett– ul lui Ionesco este cu totul altceva decât Macbeth-ul lui Shakespeare. Duncan înseamnă o prezență mult mai puternică în piesa lui Ionesco, prilej pentru dramaturg să îi amplifice aparițiile și să schimbe ceva, un ceva mult, în structura și natura obsesiilor protagonistului.
Macbett nu mai este singurul doritor de putere atunci când Duncan dispare. De fapt, Duncan dispare, revine, se metamorfozează în excelenta interpretare a lui Bács Miklós. La fel de tare s-ar dori plasat în vârful piramidei Banco, situat de Ionesco pe o poziție de egalitate cu Macbett. Fapt cu atente nuanțe subliniat de Purcărete, dar și de actorii Bogdán Zsolt și Viola Gábor. În două roluri de antologie. Lady Duncan, apăsat, inspirat, atunci când trebuie cabaretistic adusă în scenă de Vindis Andrea, devine, odată crima înfăptuită, Lady Macbett (să fie oare aici o referință ionesciană la Hamlet, la Claudius și la Gertruda?) ca pe urmă tot ea să se alieze cu conspiratorii ce îl vor înlătura pe Macbett făcându-i astfel loc lui Macol. Insul banal, diform (replică la Richard) care ține un interminabil discurs de întronizare. Un tango de vorbe, replică la tema muzicală fundamentală a spectacolului, tot mai repetată pe măsură ce numărul morții se amplifică, ei devenind milioane, creată de Vasile Șirli. În scena asta și scurtă, și supra-dilatată, ce transformă definitiv spectacolul într-o bufonadă cinic-grotesc, Biró József reconfirmă ce mare actor este. Sigur, Macol este un accident, un nou accident al istoriei, iar lui îi va putea lua oricând locul ofițerul interpretat cu totul remarcabil de Balázs Bodolai. Sau poate clovnul, vânzătorul de limonadă militară. O găselniță purcăretiană pe care o plămădește scenic la modul exemplar Kántor Melinda.
Ionesco a scris Macbett în anul 1972. Se gândise poate să întărească protestul său împotriva dictaturilor de orice fel din Rinocerii, piesă datând din anul 1959. Deja în Notes et contre-notes, dramaturgul atrăsese deja atenția asupra operațiunii de instrumentalizare ideologică a piesei. Așa cum se întâmplau lucurile în țările comuniste. Nu știu cum a fost primită piesa în Franța. O Franță încă nedezvrăjită și în care de abia puțin mai târziu avea să apară Arhipelagul Gulag, mai întâi în limba rusă. Știu doar, grație unui articol al Monicăi Lovinescu, că intelligentsia franceză nu primise chiar cu din cale afară de mult entuziasm editarea Carnetelor lui Camus. Cel ce demisionase încă din 1936 din Partidul Comunist, iar, mai apoi, în articolele sale de presă ca și în cele două discursuri de la Stockholm denunțase deja natura criminală a comunismului.
În România anului 1972, liberul la Ionesco se cam…oprise. Veniseră devastatoarele Teze din iulie. Întărite în noiembrie. Or, chiar dacă acest liber conjunctural ar fi continuat să mai existe, am toate îndoielile să cred că Macbett ar fi putut primi totuși drept de reprezentare. La București se pregătea deja cultul personalității. Care, culmea!, se va manifesta pentru prima oară la modul agresiv în 1973, cu ocazia inaugurării noii clădiri a Teatrului Național din București. Cât de mare a fost intuiția lui Ionescu și ce bine o transpune în spectacolul său de la finele anului 2021 Silviu Purcărete! Va urma sanctificarea Geniului Carpaților și imortalizarea lui în tot felul de tablouri. Semnate de Sabin Bălașa, încă și mai abitir de Dan Hatmanu. Mania aceasta a iconografiei specifică banalilor dictatori, adepți ai cifrelor mari (Macbett vrea să audă că au fost mii, milioane de victime) avea și ea să fie intuită de Ionesco. Secvența aceea a portretului, a confuziei, a halucinației, când Macbett crede că tabloul lui a fost înlocuit cu cel al lui Duncan, secvență genial jucată în montarea de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj de Bogdán Zsolt, mi se pare absolut fenomenală. În 1974, Nicolae Ceaușescu va deveni întâiul României președinteI, cum se spunea în epocă. Un președinte cu sceptru. În spectacolul lui Purcărete, vedem un Duncan sau un Macbett cu coroană și în chiloți. Mai exact spus, în izmene. Excepțional, grotesc remember. Un remember derizoriu deopotrivă.
Am văzut Macbett la Craiova, cu ocazia celei de-a XIII a ediții a Festivalului Shakespeare. Opțiune firească a selecționerilor. Pentru România teatrală, Purcărete înseamnă un mare, un inconfundabil, un inegalabil, un imens regizor. Pentru Craiova și spectatorii de acolo, Purcărete are valoarea unui mit fondator. Cel ce a montat acolo Danaidele, Titus Andronicus, Fedra, Ubu Rex cu scene din Macbett, Furtuna, Orestia. Era nevoie de un spectacol al lui în oferta de anul acesta a Festivalului Shakespeare. Cu atât mai mult cu cât sunt numeroase indicii că Teatrul Național Marin Sorescu va fi Teatrul românesc al anului 2022.
Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca
MACBETT de Eugène Ionesco
Regia: Silviu Purcărete
Decorul: Helmut Stürmer
Costumele: Lia Manţoc
Muzica: Vasile Şirli
Dramaturgia: András Visky
Asistent de dramaturgie: Kata Demeter
Asistent de regie: Alpár Fogarasi, Ádám Nyári
Corepetitor: Péter Kolcsár
Asistent costume: Bogdan Dobre
Regia tehnică: Enikő Albert, Pál Böjthe
Distribuţia:
Macbett – Zsolt Bogdán; Banco – Gábor Viola; Duncan – Miklós Bács; Lady Duncan / Lady Macbett – Andrea Vindis; Glamiss – Áron Dimény; Candor – Lóránd Váta; Macol – József Bíró; Clown – Melinda Kántor; Cameristă – Anikó Pethő; Cameristă – Eszter Román; Soldat – Szabolcs Balla; Ofiţer – Balázs Bodolai; Ordonanţe / Valeţi: András Buzási, Zsolt Gedő, Tamás Kiss, Csaba Marosán.