Interesul electoral pentru formațiunile populiste de (extremă) dreapta reprezintă astăzi o realitate politică incontestabilă. Indiferent dacă ne uităm spre vestul continentului, unde Chega s-a clasat pe locul al treilea la alegerile din 2025 într-o țară cu ceea ce am putea numi o tradiție de stânga, în timp ce Alternativa pentru Germania a depășit Partidul Social-Democrat, una dintre cele mai vechi formațiuni politice ale statului, sau spre centrul Europei, unde în Polonia Partidul Lege și Justiție, deși aflat în opoziție, a obținut cele mai multe voturi la ultimele alegeri, ori spre nordul continentului, unde Democrații Suedezi reprezintă astăzi al doilea partid ca număr de reprezentanți în Riksdag, putem observa ascensiunea acestor formațiuni și capacitatea lor de a se menține ca actori politici relevanți. Evident, pe plan național avem și noi de-a face cu AUR, care este astăzi al doilea partid din Parlamentul României, iar majoritatea sondajelor de opinie îl situează pe primul loc în intenția de vot în eventualitatea organizării unor alegeri anticipate.
Lucrurile nu stau mai bine nici în cazul Parlamentului European: trei grupuri parlamentare pot fi incluse în categoria formațiunilor populiste sau de extremă dreapta, însumând un total de 193 de locuri în legislativ.
Nu este așadar o surpriză că atât cercetătorii din domeniul științelor politice, cât și cetățenii care înclină spre formațiuni moderate, fie ele de stânga sau de dreapta (sau, în fine, cei care nu se identifică cu mesajele populiste), se întreabă ce a făcut posibilă o asemenea evoluție. Evident, caracteristicile politico-sociale care facilitează emergența și ascensiunea unor astfel de partide diferă de la o țară la alta. Același lucru este valabil și în ceea ce privește strategiile electorale adoptate de populiști, acestea fiind adaptate la ceea ce am putea numi specificul electoral local. Și totuși, există câteva tipare recurente care transcend particularitățile fiecărui stat și se mulează pe realitățile locale, putând explica fenomenul la nivel global. Iar tocmai identificarea acestor elemente generale permite o mai bună înțelegere a factorilor care facilitează valul populist inclusiv la noi în țară, precum și a ceea ce actorii naționali (referindu-ne aici la guvern și la instituțiile din subordinea acestuia, precum și la partidele mainstream) NU fac pentru a-l opri.
De aceea, propun să ne oprim asupra a trei autori ale căror idei ne oferă o perspectivă de ansamblu asupra a ce determină ascensiunea populismului în Europa, pentru ca ulterior să putem înțelege deficitul macro-politic atunci când vine vorba de formularea unui răspuns la nivel sistemic:
Primul autor asupra căruia trebuie să ne oprim este Cass Mudde, cercetător olandez a cărui lucrare Populism: A Very Short Introduction reprezintă probabil cel mai bun punct de pornire pentru inițierea în subiect. Conform lui Mudde, o caracteristică de bază a partidelor populiste de dreapta este viziunea maniheistă și segregaționistă asupra societății și a sferei politice sau, mai simplu spus, abordarea de tipul „noi versus ei”. Prin „noi” se înțelege națiunea, adică persoanele care se identifică cu reperele identitare dominante din societate, în timp ce „ei” reprezintă elitele și grupurile percepute ca amenințând interesele acesteia. Practic, este vorba despre un nativism reinterpretat în cheie populistă (de dreapta), prin care „noi”, adică nativii, sunt prezentați ca fiind amenințați de „ei”, categorie care îi include, de cele mai multe ori, pe imigranți, dar și pe reprezentanții politici care îi susțin sau, cel puțin, sunt acuzați că le favorizează interesele. Iar acest tip de abordare se reflectă mai ales în discursul politic, permițând construirea unui mesaj extrem de simplist, ușor de receptat și care, în consecință, ajunge să creeze percepția că liderii populiști se află în fruntea unei cruciade împotriva a ceea ce amenință unitatea, bunăstarea și identitatea națiunii. În același timp, acel „ei” împotriva căruia se plasează reprezentanții partidelor populiste este, de asemenea, extrem de important în construirea unei campanii de succes (evident, una de tip negativ, în care accentul cade pe amenințarea reprezentată de acel „ei”), întrucât devine un obiect concret al temerilor create în rândul maselor.
Mudde aduce în discuție și importanța liderului de partid în configurarea percepției alegătorilor. Practic, un aspect pe care populiștii pun un accent deosebit este corelarea imaginii partidului cu cea a președintelui formațiunii, întrucât acesta este principala persoană care transmite mesajul partidului către electorat. Implicit, liderul trebuie să fie perceput drept parte a poporului, capabil să îi reprezinte și să le protejeze interesele, un astfel de mesaj putând fi transmis doar prin comunicarea constantă dintre lider și alegători, în cadrul căreia discursurile cu tentă maniheistă, explicate anterior, necesită să fie prezente în mod constant.
Pentru a simplifica cele susținute de Mudde, putem să ne uităm la un exemplu autohton concret: avem partidul AUR, care se poziționează de partea națiunii, adică a vorbitorilor de limbă română, a creștinilor și a promotorilor tradițiilor (mai ales a susținătorilor familiei tradiționale). Aceștia sunt prezentați drept acel „noi” pe care partidul încearcă să îl contureze. În opoziție sunt definiți „ei”: imigranții, din cauza cărora românii ar rămâne fără locuri de muncă, musulmanii, despre care se sugerează că încearcă să își impună agenda religioasă, asemenea celor din Occident, și persoanele din comunitatea LGBT, prezentate drept principalul pericol la adresa celulei de bază a societății. Și nu în ultimul rând îl avem pe George Simion, liderul înconjurat de mase în cadrul evenimentelor la care participă (mai ales al celor cu caracter religios), susținând în cadrul acestora sau în mediul online teorii conspiraționiste care alimentează teama față de „ei”.
În orice caz, dacă Mudde urmărește strategiile electorale și influențarea opiniei alegătorilor cu privire la anumite teme sociale și politice, cel de-al doilea autor asupra căruia ne vom opri, anume Vicente Valentim, mută accentul asupra ideilor deja existente în societate și asupra normelor sociale ca factori favorabili ascensiunii populismului. În introducerea cărții sale, publicată acum doi ani, The Normalization of the Radical Right: A Norms Theory of Political Supply and Demand, cercetătorul analizează situația politică a Portugaliei înainte de 2019, făcând câteva observații importante. Excepționalismul portughez, caracterizat prin lipsa unui partid populist (sau, în fine, radical de dreapta) reprezentat în legislativ, a fost explicat de mulți cercetători prin prisma situației socio-economice din țară. Mai exact, statul a avut o economie relativ stabilă pe parcursul deceniului trecut, fiind în același timp ferit de valurile de imigranți din perioada 2014–2015. Cu alte cuvinte, nu exista contextul favorabil apariției acelui „ei”, reprezentat de străinii care „fură” locurile de muncă. Exact din cauza conjuncturii descrise, afirmarea partidului Chega pe scena politică în 2019 și, implicit, sfârșitul perioadei de excepționalism portughez au venit ca o surpriză pentru mulți.
Totuși, Valentim identifică un indiciu al posibilității unei astfel de evoluții încă din 2007: postul public de televiziune RTP a realizat un sondaj cu privire la personalitatea istorică pe care telespectatorii o considerau cea mai importantă din toate timpurile. Câștigătorul a fost António de Oliveira Salazar, fostul lider al regimului autoritar portughez ce a instituit una dintre cele mai longevive dictaturi din Europa. De aici pornește ipoteza lui Valentim: anume că preferințele pentru politici radicale de dreapta (și populiste) există de mult timp în societate, reprezentând însă o dimensiune mai puțin analizată atunci când vine vorba de explicarea succesului populismului.
Autorul consideră însă că, pe fondul existenței unor norme sociale democratice, aceste preferințe nu sunt exprimate în spațiul public sau la vot, de teama stigmatizării sociale, aflându-se într-o stare de latență (lathency). Expunerea lor însă, cel puțin la nivel de vot, poate fi declanșată de un antreprenor politic abil, capabil să construiască un discurs radical prin care să atragă interesul segmentului electoral ale cărui viziuni coincid cu temele populiste. Tendințele radicale de dreapta continuă să fie sancționate în societate, însă, așa cum menționam, ele se manifestă electoral, într-un stadiu descris de autor drept activare (activation). Lucrurile devin cu atât mai grave cu cât, odată intrați pe scena legislativă, politicienii populiști primesc o nouă portavoce prin care își pot promova narațiunile, chestiune ce are două efecte majore. În primul rând, fostele idei considerate indezirabile devin acum mainstream social; în al doilea rând, observând succesul partidelor populiste, alți politicieni se simt încurajați să pătrundă în spațiul politic prin aceleași mijloace. Manifestarea celor două marchează intrarea în ultimul stadiu al evoluției dreptei radicale, adică cel de expunere (surfacing), în care aceasta devine noua normă sau, pentru a folosi termenul din titlul lucrării lui Valentim, se normalizează.
În cazul României, perioada de latență a fost cea a legislaturii 2008–2012, când niciun partid radical de dreapta nu a intrat în Parlament. De asemenea, până în anul 2020, în ciuda rezultatelor semnificative obținute de unele formațiuni, precum PPDD, partidele populiste nu au reușit să își asigure o poziție stabilă în legislativ. Și totuși, indicii existenței unor preferințe pentru mișcări radicale au fost prezenți, indiferent dacă ne uităm la manifestațiile cu caracter fascist organizate anual în memoria lui Corneliu Zelea Codreanu sau la perioada anterioară anului 2008, când PRM, probabil cel mai important actor extremist din primele decenii postdecembriste, se afla în topurile intențiilor de vot.
Activarea a avut loc odată cu alegerile din 2020, când George Simion a apelat la o retorică ce poate fi asemănată cu cea legionară, prin trimiteri la teme precum presupusul furt al resurselor naționale și criticile la adresa capitalului străin. Totodată, acesta a adoptat o poziționare mesianică, prezentând AUR drept o forță din afara sistemului corupt, venită să răstoarne o clasă politică descrisă ca fiind rău-voitoare și aservită intereselor externe. Nu întâmplător copreședintele partidului din acea perioadă era Claudiu Târziu, care nu și-a ascuns și nici nu s-a ferit să își exprime public admirația față de Mișcarea Legionară.
În orice caz, perioada legislaturii 2020–2024 a fost una favorabilă continuării promovării narațiunilor populiste de către AUR, ultimele alegeri parlamentare reprezentând momentul intrării în ultima fază, respectiv cea de expunere. Nu sunt necesare multe detalii aici, întrucât clasarea formațiunii conduse de George Simion pe locul al doilea, alături de intrarea în Parlament a altor două partide populiste, POT și SOS România, vorbește de la sine.
Ajungând la ultimul autor, trebuie menționat că lucrarea acestuia nu este neapărat la fel de accesibilă precum celelalte din perspectiva limbajului, fără a fi însă nici deosebit de dificil de parcurs, mai ales având în vedere dimensiunile sale relativ reduse. Este vorba despre articolul academic Populism and the Economics of Globalization, scris de Dani Rodrik. Economistul are, de altfel, numeroase cărți dedicate economiei globale și inechității economice, în care abordează și problema radicalismului de dreapta, însă lucrarea amintită are ca temă centrală chiar corelația dintre economie și populism.
În orice caz, autorul pleacă de la premisa conform căreia globalizarea economiei, manifestată prin diferite fenomene, precum apariția companiilor multinaționale, a redus capacitatea guvernelor de a proteja statul social. Acest lucru generează anxietate în rândul populației, a cărei putere de cumpărare scade, în timp ce viitorul locurilor de muncă devine din ce în ce mai incert, iar discrepanțele dintre cei bogați și cei săraci se accentuează. Pornind de la cele două observații, Rodrik consideră că emergența populismului poate fi privită prin prisma teoriei cererii și ofertei. Cererea electoratului este rezultatul acestor anxietăți, context în care alegătorii caută partide care se poziționează împotriva tendințelor globalizării și care promit soluții la problemele cu care perdanții economiei globale se confruntă. Problema este că răspunsul la astfel de provocări nu este unul la îndemână, iar dificultățile economice sistemice sunt extrem de complexe. Aici intervine oferta politică a partidelor populiste: acestea propun narațiuni simple pentru explicarea unor probleme complicate, transferând vina asupra acelui „ei”, reprezentat de persoane ale căror culturi și identități etnice diferă de cele ale majorității și care sunt prezentate drept factori ce afectează bunăstarea socială. Cele mai cunoscute teme ale acestui discurs sunt cele potrivit cărora străinii fură locurile de muncă sau exercită presiuni asupra sistemului de asistență socială. O mențiune importantă este că Rodrik nu susține în niciuna dintre lucrările sale politici izolaționiste. Dimpotrivă, el pledează pentru o economie globală responsabilă, bazată pe mecanisme de reglementare mai eficiente la nivel internațional, capabile să reducă efectele negative ale globalizării fără a renunța la beneficiile acesteia.
Asemeni celorlalți doi autori analizați, ideile lui Rodrik ne ajută să înțelegem problemele locale, corelația dintre economie și populism putând fi observată cel mai bine în perioada pandemică și postpandemică. Incapacitatea guvernului de a gestiona efectele supraangajării, care au fost urmate inevitabil de concedieri masive, dar și de a proteja grupurile cele mai vulnerabile, ale căror locuri de muncă au fost afectate în timpul stării de urgență, a creat (sau, mai bine spus, a accentuat) anxietatea despre care vorbeam. Pe acest fond, s-a intensificat și nevoia (sau cererea) de a identifica o ieșire din situația descrisă, răspunsul (sau oferta) propus de AUR reprezentând o exploatare a acestei anxietăți. Această strategie s-a reflectat în discursul electoral al lui George Simion, care a prezentat capitalul străin (de exemplu, marile lanțuri de supermarketuri) drept responsabil pentru dificultățile cu care se confruntă micii producători români și a reluat tema clasică potrivit căreia străinii „fură” locurile de muncă ale populației autohtone, pe fondul creșterii numărului de muncitori proveniți din Asia de pe teritoriul țării.
Câteva observații finale: studiile celor trei autori acoperă mult mai multe aspecte și merită citite în integralitatea lor, motiv pentru care cititorul nu ar trebui să se rezume la cele prezentate mai sus. Intenția acestui material a fost aceea de a arăta că astfel de lucrări depășesc statutul unor simple lucrări academice, reprezentând totodată surse care ne ajută să înțelegem lumea în care trăim sau, mai bine spus, situația în care ne aflăm. Iar înțelegerea acestei situații reprezintă, până la urmă, primul pas spre identificarea unor posibile soluții.
Mult zgomot pentru nimic,
Intotdeauna extremismul politic inseamna „clasa cotra clasa” sau „noi contra ei”. Nu asta e problema. Problema e de ce apare aceasta mentalitate la nivel social? In limite ce tind spre majoritate?
Si aici exista explicatii foarte simple:
1.coruptia; puterea corupe in mod absolut; cu cat sta mai mult la putere un partid, cu atit va ajunge mai corupt; masele inregistreaza asta; daca Justitia nu-si face datoria, masele se activeaza. Din acest punct de vedere, abandonarea luptei anticoruptie, la noi, a activat extremismul politic,
2. extremismul politic european se leaga de suveranism; ori suveranismul este sustinut cu bani grei de Moscova, care vrea sa rupa UE. Este mai usor sa manipuleze tari mici, decat sa se confrunte cu o super putere.
Las domniilor voastre placerea de a decela alte cauze.
Corect! Ar fi mai bine daca banii de la Moscova ar alimenta bugetul suferind.
S-ar impusca doi iepuri dintr-un foc: bugetul si UE.
„extremismul politic european se leaga de suveranism; ori suveranismul este sustinut cu bani grei de Moscova, care vrea sa rupa UE. ”
Suveranismul e extremism. „War is peace. Freedom is slavery. Ignorance is strength.”
Iar dacă întreabă cineva care e legătura cu Moscova, răspunsul a fost pregătit din timp în laboratoarele de specialitate și poate fi servit imediat. Fiindcă trebuia să poarte un nume, i-au zis Diana Șoșoacă. Au trims-o la cocktail-uri la Ambasada Rusiei, în Venezuela lui Maduro, în Rusia, să il firitisească pe Putin, în parlamentul UE să se dea în stambă și… fandacsia-i gata. Suveranism = extremism = putinism = orice altceva mai e nevoie.
Mai e vreun suveranist prin preajmă? Aceeași mizerie!
Eu sunt suveranista si imi repugna total Turnul Babel, guvernul mondial si tot arsenalul de asa-zise „valori europene” de tip woke. Well, … ?
Cred ca pina si din scurta descriere din articol a caracteristicilor unor „partide populiste de dreapta” (poate mai corect definite ca „partide anti-sistem”) e destul de evident ca problemele celor occidentale difera mult de cele ale AUR.
Probabil ca diferenta majora e cea de imigratie/emigratie, in cazul AUR imigratia muncitorilor asiatici fiind introdusa relativ recent si nu sistematic (fara a mai vorbi de faptul ca imigratia in Romania e mult diferita de cea din occident, gen Germania, Franta, Italia, UK, unde e vorba de refugiati).
In Romania s-ar parea ca motivul no. 1 al ascensiunii populismului ar fi coruptia (plus justitia disfunctionala si foarte selectiva) si in niciun caz problema imigratiei/refugiatilor.
Am cunoscut destui occidentali votanti de partide de dreapta si in general motivul principal era imigratia necontrolata. Ce nu mi-e clar e de ce exista atit de multi oameni cu diplome universitare in Romania care sustin AUR sau, mai rau, pe unul ca CG.
„Ce nu mi-e clar e de ce exista atit de multi oameni cu diplome universitare in Romania care sustin AUR sau, mai rau, pe unul ca CG.”
Pe cine vrei sa sustina?
Avea Micea Crisan un banc pe care il spunea peste tot. Cica era la Ierusalim, i se strica ceasul si cauta de jur imprejur o firma care sa-i indice un atelier de ceasornicarie. Vede una cu un ceas mare desenat pe usa, intra si isi spune necazul. Proprietarul zimbeste jenat si ii raspunde „stii, noi ne ocupam aici cu taierea rituala”. „Pai, si-atunci de ce puneti un ditamai ceasul pe usa?” „Ce vrei sa punem?”, se mira, pe buna dreptate, functionarul.
Acele diplome sunt hartii fara valoare ca gandire critica si pregatire. Dupa 1995, generatii intregi au facut facultati privatr ca sa detina o patalama. Exceptiile sunt f. putine.
Unii din cei pe care ii cunosc sint antreprenori care isi doresc un stat slab care sa le poata permite evaziunea fiscala. Altii sint insa emigranti care traiesc in strainatate de zeci de ani, sint integrati (adica nu someri ori capsunari, ci ingineri lucrind in domeniu) si care tot au o simpatie pentru ideile AURiste. Asta e mai greu de inteles. Poate ca prostia e o componenta a intelectului indiferent de scolile urmate.
Globalizarea n-a fost un fenomen care s-a întâmplat fără participarea activa a elitelor politice din democrațiile occidentale. A fost un fenomen de care au beneficiat elitele economice si politice din lumea dezvoltata.
Trump, cu toate păcatele lui (foarte mari) are meritul de a fi aprins lumina (ca a devenit o moda acum) cu 10 ani înainte asupra efectelor globalizării in lumea dezvoltata economic.
Nu doar pierderea locurilor de munca duce la avansul partidelor populiste, ci si imigrația necontrolată si impactul ei asupra culturii populației majoritare.
Aceste lucruri erau previzibile. Intr-un articol mai recent (din 2021) si mai dezvoltat Rodrik citează studii mai vechi care arata ca înainte de 1929 in localitățile cu imigrația masiva din USA s-a ajuns la alegerea de politicieni foarte conservatori (azi li s-ar spune extremiști).
Rodrik are dreptate, dar se ferește sa ofere o soluție realista. Pentru ca soluția este deja aplicată in unele tari pe care le luam de model.
Câteva întrebări pentru autor: cine stabilește care partid este de extrema dreapta si de ce nu exista in Europa o îngrijorare despre avansul partidelor de extrema stânga precum LFI? Încurajarea imigrației masive si ilegale este un curent democratic? Si de ce ar fi AfD de extrema dreapta si nu de extrema stânga. In fond partidele de stânga sunt cele care vor sa protejeze locurile de munca dintr-o tara.
Si încă una: ce califica partide corupte precum PSD si PNL de a fi pro-europene (sau mai nou pro-occidentale). Ideea ca PNL s-a reformat dându-se peste cap de trei ori este rizibilă. Trebuie doar sa ne uitam la liderii PNL din județe.
Fără a contrazice niciuna din tezele autorilor invocați, aș zice că articolul scapă să puncteze factorul care asigură saltul de la stadiul latent la cel de activare și ulterior expunere. Sistemele democratice au devenit vulnerabile la dezinformare odată cu proliferarea telefoniei mobile inteligente. Smartphone-urile sunt dispozitive ce înglobează tehnologii avansate nu doar de redare audio-video similare televiziunii digitale dar înglobează acces la rețele de socializare ce rulează algoritmi de targetare adaptate și dedicate profilului utilizatorului. Sunt terminale de centralizare a informațiilor biometrice și de geolocație ce permit servire de context explicit sau subliminal cu rol de manipulare a înțelegerii realității de către utilizatori. Scalabilitatea acestor platforme permite ridicarea tehnicilor de manipulare la un nivel industrializat. Uneltele bazate pe inteligență artificială au primit rapid suport și pe aceste platforme așa încât deepfake-ul a devenit perceptual o realitate alternativă. Device-ul smart este de facto o armă purtată de oricine dar controlată de stakeholderi tehnologici. Pentru o persoană mai puțin avizată, interacțiunea cu device-ul smart este o confruntare vădit disproporționată între un spirit scritic modest sau o educație generală și un conglomerat de tehnologii avansate în spatele cărora stau o puzderie de doctorate din cele mai diverse discipline. Sistemele democratice actuale provenite din modelul originar al antichității își dovedesc limitele arhaice. AI-ul promite o creștere a productivității fără precedent, un tsunami pe o piața muncii unde previziunile de astăzi se reevaluează luna viitoare, iar în aceste condiții să delegi responsabilitatea politicilor publice unor actori ce derivă dintr-o confruntare inegală organizată într-un cadru arhaic devine odată desuet dar ridică și probleme securitare. Chestiunea procedurală a delegării politicilor publice a devenit cea mai importantă provocare a contemporaneității devansând-o chiar pe cea demografică.
Cred că populismul nu este numai de dreapta, este și de stânga. Mai mult, în Europa populismul de dreapta este văzut dinspre stânga, ceva de felul populismul de stânga e bun, populismul de dreapta este rău. Adică vechea paradigmă europeană, respectiv fascism/nazismul este rău, socialism/comunismul e bun. Prin Europa de Est este invers….
Dar, da, există o bătălie ideologică în Occident, respectiv între:
– statele naționale formate în Capitalism
Vs
– globalismul actual provocat de noua Revoluție Tehnologică
Mai simplu, o luptă între national/ naționaliști( de dreapta) vs globaliști/progresiști(de stânga).
Ca urmare, ca întotdeauna, Europa este de partea stângii și contra dreptei. Paradoxal, fiindcă dreapta a creat statele națiune actuale!…
Așa că aștept să văd cum se va tranșa această dispută ideologică care mie îmi pare absurdă.
La modul teoretic globalism/progresismul va învinge, deși mișcările naționale iau amploare în tot Occidentul.
PS. Europa nu mai vrea să fie doar o UNIUNE de State suverane, vrea să fie o FEDERAȚIE cu conducere centralizată! De-abia aștept ca Franța, Germania, Italia, etc să renunțe la propria suveranitate și să fie conduse de la Bruxelles!…
Populiștii mioritici nu au nicio tangență cu suveranitatea, daramite cu aparatea interesului national. Problema e că politica mânjiților in suveranisti e domeniul gargarei. Fiind de o moralitate hidoasă, afișând un democratism, de fapt inexistent, innl scop electoral, nu au doctrină, nu au principii, nu au busolă, nu au drag de România, nu au nimic sfânt. In momentul in care un individ „de dreaptă” judecată își denigrează țara, nu putem vorbi despre patriotism sau nationalism benefic. Populistii promit vrute și nevrute prostului cu drept de vot. Totodată, spre deosebire de „omologii” lor, populiștii din spiritualitatea ce (nu mai) coboară pe albia dintre cele două balade populare, seamănă cu niste gunoaie ieșite la mal… Vântoaiele ridica la mari înălțimi aceste gunoaie și ele se simt personaje suveraniste importante…Si aruncă fumigene, gargare, fake. Minciuni poetice, minciuni patetice, minciuni sintetice, minciuni antiestetice, minciuji răsuflate, minciuni reciclate. Toate, pentru a reabilita prostia dintr-o perspectivă pur românească. Si asta pentru a produce prostie dupa prostie, caci prostia, se stie, nu cunoaște limite. Cunoaște o grămadă de oameni văduviti de ratiune. Bertrand Russell spunea: „Chiar dacă 50 de milioane de oameni susțin o ptostie, tot prostie rămâne”. La noi, nu e vorba de 50 de milioane de oameni, ci poate de trei-patru, ce se înghesuie să sugă din tatele populiștilor ptfuveronisti. Sau să-l atingă pe obscurul omulet sovieticus, mesia-2 in nadragi de culoare rosie, care face, astăzi, transhumanță cre(s)tina dintr-o piață in alta. Nici Semiom, nici Kelin Djardjescko, nici Sasoka nu se supun legilor, deoarece au Staborul lor. Și unul, si altul, si toți launloc, descriu țara ca o ruină in care nimic nu mai funcționează; UE ne jefuiește, NATO, Soros, Bolojan ne bagă in razboi. Pe acest fundal creste ignoranța. PSd si gAURa, legate exclusiv de sforile pungilot groase, sabotează România. Ignoranța devine Ciumă colectiva. Tunurile propagandei populiste tuneaza. Miscalii nici măcar nu trebuie sa ne invadeze cu omuleți verzi, tancuri, drone. Este mult mai placut să ne convingă să ne mâncăm între noi. Apăruți din smârcuri subterane, instruiți să clantane frumos hidos, populiștii mioritici nu au nimic de-a face cu imaginea țării și viitorul ei. Nu-i interesează decât obiectul concret și apetisant, creierii fierti cu care să transforme muntii Carpați intr-o vale a plangerii. Simion crede, probabil, că vortutile națiuni i majoritare s-au reincarnat in el și in „legiunea” sa, inngAURa abisală. Simion, dobă de necarte si incultură, nu si-a taiat o mana si un picior, înainte de a face cardasie funesta cu PSd, fiindcă sustine că detine cheile lui Nostradamius, ale babei Vanga, vrajitoarei Omida etc. Moscova monitorizează cu strasnicie creșterea și descresterea populismului scarbos. Semiom – o prezenta profind toxica- spera să se târască, intr-o zi, de-a bușilea în fața „suveranului” Fetidenatiei Ruse.
Articol slab,scris in grabă.
Situația este foarte complexă.E nevoie de o analiză profundă la nivel european,a numeroase instituții (academii naționale, istorice, sociologice, antropologice,etc)
De asemenea e foarte important contextul:
Sfârșitul colonialismului african și declarațiile de independență în anii 60, căderea comunismului, războaiele balcanice,Primăvara arabă, războiul din Siria,samd.
Oricine poate avea o opinie despre asta, inclusiv Trump și o are.
Eu,demn urmaș al filozofiei balcanice a lui nenea Iancu,cu o bere pe masã zic că e o ciocnire a civilizațiilor, că clasa politică de la Bruxelles e depășită de evenimente și că extrema dreaptă are câteva idei interesante,dar aceste idei sunt maltratate,manipulate și chinuite in interesul lor .
Ei fiind niște indivizi de o moralitate și educație nulă.
”zic că e o ciocnire a civilizațiilor, că clasa politică de la Bruxelles e depășită de evenimente”
Nu e nicio ciocnire a civilizațiilor, rușii și chinezii nu au niciun model social-politic de oferit E mai grav decât atât: cele două războaie mondiale au fost, de fapt, războaie civile în cadrul civilizației germanice. Englezii fac parte tot dintre civilizațiile germanice, iar americanii cu origini britanice sau germane fac parte din aceeași categorie.
Clasa politică de la Bruxelles nu e depășită, ea știe foarte bine ce misiune are. La nivelul ăsta nu poate fi vorba despre a nu înțelege ce se întâmplă, ci despre a determina ce se întâmplă. Extrema dreaptă e o falsă soluție, promovată de Rusia de azi, în timp ce stânga occidentală de azi a fost construită de URSS, în urmă cu o generație. Incapacitatea civilizației germanice de a-i pune pe ruși la locul lor a dus la actuala clasă politică de la Bruxelles.
” Incapacitatea civilizației germanice de a-i pune pe ruși la locul lor a dus la actuala clasă politică de la Bruxelles.”
Ai enuntat in aceasta fraza cel mai important adevar politic al (sec 20) + (26 ani sec 21). Adevar care are consecinte dramatice pentru o intreaga parte a lumii.
As avea totusi oarecare sperante( pentru viitorul apropiat) de la Meloni, Merz, Polonia, Finlanda, tarile baltice, ca lucrurile sa se miste in sensul necesar, sa se termine odata cu duplicitatea fata de Rusia. Poate ca o amenintare clara si directa a celui mai mare contributor la bugetul UE, Germania, ar putea determina schimbarea radicala( cu forta) a politicilor Comisiei europene , care au fot pur stangiste si impaciuitoriste cu Rusia de cel putin 27 de ani, incepand cu Romano Prodi.
Cum să explici ascensiunea „extremismului” de dreapta prin maniheism și populism in timp ce pe parcursul unui întreg material politic abuzezi de termenul de ‘extremism’ -fără nicio legătură cu definiția de dicționar- pentru a te distinge de „ei”, ‘radicalii”, „intoleranții” in fața unui public a cărui adorație sau măcar acceptare pare că o cauți? Așa se zbate orice intelectual public ce constată uluit că nu mai are publicul de odinioară.
Este maniheismul o caracteristică a dreptei? Este populismul ceva ce distinge dreapta de stânga politică? Fals. A susține așa-ceva nu este decât un reflex al propriei poziționări politice, deci, pe scurt, efectul unui bias idelogic profund. Pot înșira iute o duzină de populiști europeni de stânga ce au delirat notoriu in apărarea țărișoarei sau a poporului, dar îl pomenesc doar pe unul: Ilici.
Explicația pentru ascensiunea acestor noi populiști* este foarte simplă, nicidecum vreun savantlîc: 20 de ani de guvernare proastă a unor (blocuri de) partide europene de stânga și centru-dreapta (deraiate masiv spre stânga, precum CDU in Germania). 20 de ani in care intre elitele politice și cetățeni a apărut o fractură care treptat s-a transformat intr-o prăpastie numai și numai datorită faptului că elitele au guvernat in afara mandatului primit și au experimentat felurite politici așa-zis progresiste (chit că aplicarea lor ne trimite inapoi in comuna primitivă). De pildă, chiar și in prezentul marcat de falimentele in lanț din industria europeană, aceste elite nu vor nici in ruptul capului (și al posteriorului) să renunțe la Net Zero, adică la acea politică scornită de niște troglodiți speriați de tehnologie (și ceea ce consumă aceasta – petrol, gaze, uraniu) și de umbra lor ca să reducă pasămite amprenta noastră pe Pământ (ce aiureală ipocrită!).
Pentru că nu le vine să creadă cât de proști, incompetenți, corupți, rău-voitori și înapoiați s-au dovedit a fi in ochii oamenilor (cu toată cenzura și propaganda care le acoperă neghiobiile și și le impachetează frumos, științific minciunile), acești păuni elitiști pretind astăzi că oricine li se opune ar fi…extremist. Ba, in cel mai pur spirit maniheist, cer cordoane sanitare! Remarcați formula magică – SANITARE! Deci dușmanii lor politici sunt un soi de microbi deplorabili ce ar putea fi la o adică exterminați, nu-i așa? Pe lângă condescendența in care au fost crescuți, recte forjați ideologic, iată-i cum se dezlănțuie astăzi, când își simt puterea amenințată, in retorica ce imbracă oponenții in reductio ad hilerum. Este o slabă speranță că aceste specimene ar putea așadar ceda democratic puterea atunci când populația îi va concedia prin vot.
*din care mulți nici nu sunt de dreapta, iar alții, și mai mulți, sunt foști stângiști convertiți la demagogia suveranistă doar pentru a prinde pelicani in laț: aurul colcăie de pesediști, le pen și farage pescuiesc fix in bazinele muncitorești ale stângii, mai toți debitează teorii conspiraționiste despre ocultele iudeo-americano-imperialiste, carteluri bancare și petroliste inventate de guriști marxiști.
Așteptăm o analiză a populismelor de stânga, altfel rezultă că tot ce e rău e la dreapta, iar la stânga nu mai de bine.
Analizele nu arata realitatea, ele sunt pur ideologice. Realitatea arata ca sunt 2 tipuri de partide: sistem si anti-sistem, adica globaliste si nationaliste, sau progresiste si conservatoare, sau elitiste si populiste. Partidele sistem stau mult timp la guvernare si se transforma in timp in mafii politice, urmarind doar interesele gruparii lor, ceea ce atrage respingerea lor de catre populatia care nu beneficiza cu nimic de pe urma guvernarii acestor mafii politice. Nu mai exista stanga sau dreapta ideologica asa cum era pe vremuri. Exita doar partide Sistem sau AntiSistem, adica mafii politice globaliste sau partide nationale suveraniste. Atat, restul e bla bla ideologic.
Cred că atât autorii citați cât și majoritatea comentatorilor ignoră sau minimalizează faptul că Europa se află de câțiva ani sub asediu hibrid rusesc. Iar Putin nu a declanșat operațiunile de dezinformare și manipulare a rețelelor sociale în UE doar după invazia Ucrainei ci le-a pregătit din timp așteptându-se la reacția ostilă a Europei. Iar odată acceptat faptul că suntem în război (fie el și numai informațional deocamdată) ar trebui să realizăm că lucrurile nu mai pot fi analizate normal -ca pe timp de pace. Orice analogie cu situații anterioare este inexactă dacă omite contextul războiului hibrid. Iar din păcate acesta este atât de nou și de diferit de orice conflict interstatal contemporan (inclusiv față de Războiul Rece) încât nici măcar cercetătorii cei mai experimentați nu pot să estimeze impactul său asupra alegătorilor europeni.