TREI ÎNTREBĂRI. Istoria unui eşec politic: Amânarea sine die a şedinţei comune a guvernelor României şi Israelului (2018-2020)

1. Recunosc faptul că îmi place să fiu înconjurat de cărţi, reviste, ziare şi dosare care conţin copii ale unor documente din perioada Războiului Rece, atunci când analizez evenimentele internaţionale. Copil fiind, eram atent la imaginile şi comentariile difuzate de Televiziune Română despre războiul civil din Liban, răsfoiam revistele „Magazin istoric” (primite cadou) şi citeam ultima pagină a ziarului „Scânteia” (care conţinea ştiri externe) pentru a înţelege (fără a reuşi) de ce existau tabere de refugiaţi palestinieni în Liban şi de ce armata israeliană a invadat acel stat în anul 1982. Tot atunci se răspândea ştirea despre rolul decisiv pe care Nicolae Ceauşescu l-ar fi avut la încheierea păcii dintre Egipt şi Israel. Vârsta mică şi lipsa de experienţă nu îmi permiteau să înţeleg faptul că asistam la o campanie de propagandă, desfăşurată în România în două direcţii:

– răspândirea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu la nivelul maselor populare;

– răspândirea excepţionalismului românesc şi, fără a se dori acest lucru, dezvăluirea complexului de inferioritate şi a tupeului pe care liderii comunişti de la Bucureşti îl aveau în discuţiile cu omologii străini despre relaţiile României cu alte state şi despre problemele de pe plan mondial.

Deşi evoluţia noastră profesională nu a avut legătură cu conflictele militare din Orientul Mijlociu, evenimentele politice din acest spaţiu au rămas în atenţia noastră. În momentul în care a fost anunţată intenţia de a se organiza la Bucureşti o şedinţă a guvernelor României şi Israelului, am încercat să înţeleg de ce era planificat în anul 2018 acel eveniment politic internaţional de nişte reprezentanţi ai statului român interesaţi să atingă anumite obiective personale şi care nu ţineau cont de principiile politicii internaţionale a României existente în acel moment. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi guvernul condus de Vasilica-Viorica Dăncilă au semnalat în aprilie 2018, public, faptul că treceau cu arme şi bagaje de partea celor care doresc (şi în prezent) recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a actualului Stat Israel şi mutarea Ambasadei României de la Tel Aviv în Oraşul Sfânt.

Ce anume s-a întâmplat în cursul vizitei efectuate în Israel de prim-ministrul României se cunoaşte deja: Vasilica-Viorica Dăncilă s-a întâlnit la 25 aprilie 2018 cu prim-ministrul israelian, Benjamin Netanyahu, şi a abordat subiectul mutării ambasadei fără a avea vreun mandat din partea preşedintelui României. Acţiunea respectivă a fost sprijinită şi, probabil, iniţiată de Liviu Nicolae Dragnea – în acel moment preşedinte al Camerei Deputaţilor şi, în prezent, deţinut de drept comun.

Ceea ce au obţinut atunci Vasilica-Viorica Dăncilă şi Liviu Nicolae Dragnea a fost „interesul ambelor părți (română şi israeliană – nota P. Opriş) de a organiza cea de a treia ședință comună de guvern la nivel înalt (G2G) în cursul anului 2018, fiind subliniată necesitatea organizarii unor contacte la nivel de oameni de afaceri”. Cu această frază propagandistică s-a încercat să se ascundă la Bucureşti eşecul înregistrat la Tel Aviv de Vasilica-Viorica Dăncilă şi Liviu Nicolae Dragnea.

A urmat operaţiunea iresponsabilă din 10 august 2018. Intervenţia Jandarmeriei Române împotriva cetăţenilor români care au demonstrat paşnic în Piaţa Victoriei din Bucureşti împotriva guvernului condus de Vasilica-Viorica Dăncilă s-a soldat, printre altele, şi cu lovirea repetată a patru cetăţeni israelieni – care se deplasau cu un taxi în zona respectivă. Când cetăţenii părţii invitate la Bucureşti sunt bătuţi pe stradă de nişte brute îmbrăcate în uniformele Jandarmeriei Române, orice fel de întâlnire comună la nivel guvernamental, româno-israeliană, devine o utopie.

Fără a preciza dacă prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu i-a solicitat mutarea de la Tel Aviv la Ierusalim a Ambasadei României, înainte de alegerile parlamentare care urmau să aibă loc în Israel în luna aprilie 2019, prim-ministrul Vasilica-Viorica Dăncilă a revenit la tema ambasadei într-o vizită privată pe care a efectuat-o în luna martie 2019 în S.U.A. Oare participanţii la Conferinţa Comitetului Americano-Israelian pentru Politici Publice – unde a luat cuvântul doamna Viorica Dăncilă – ştiau ceva despre internaţionalismul şi solidaritatea proletară sau despre exportul de revoluţie peste hotare (trei obiective promovate intens de Ana Pauker în România până în 1952)? Nu cunoaştem răspunsul la întrebare, însă nu ne-ar mira ca, într-o zi, să aflăm mai multe detalii despre modul neprofesionist în care au acţionat atunci prim-ministrul Viorica Dăncilă şi Liviu Dragnea, în relaţiile României cu Israelul, inclusiv despre intenţia lor de a influenţa alegerile parlamentare de la Tel Aviv în favoarea lui Benjamin Netanyahu, în luna aprilie 2019.

Punerea la răcoare a lui Liviu Nicolae Dragnea în penitenciarul Rahova din Bucureşti, în luna mai 2019, nu a reuşit să repare pagubele create de jocul de imagine al preşedintelui Camerei Deputaţilor cu prim-ministrul israelian, iar capacitatea limitată de gândire şi de reacţie logică a doamnei Viorica Dăncilă şi-a spus cuvântul. În momentul în care s-a supus la vot propunerea ca o ţară din Europa de Est să devină membră nepermanent a Consiliului de Securitate al O.N.U. de la 1 ianuarie 2020, Estonia a obţinut 132 de voturi în al doilea tur al alegerilor, iar România 58 de voturi (iunie 2019). Declaraţiile doamnei prim-ministru, referitoare la aşa-zisul sediu nou al Ambasadei României din Israel, a provocat, printre altele, retragerea sprijinului diplomatic pe care mai multe state îl acordau în mod tradiţional autorităţilor de la Bucureşti.

Deoarece am fost întrebat care este evenimentul anului 2020, trecut cu vederea de mass-media şi de opinia publică din România, răspunsul nostru este simplu: numirea, la 27 februarie 2020, de către preşedintele României, a istoricului Radu Ioanid, în funcţia de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Israel. Presupunem că printre obiectivele domniei sale se află repararea daunelor provocate în perioada 2017-2019 de un infractor recidivist, în relaţiile dintre România şi Israel, precum şi rezolvarea cazului în care cetăţenii israelieni Tal Silberstein şi Benyamin Steinmetz au fost condamnaţi definitiv în România la 5 ani de închisoare (17 decembrie 2020). Din grupul infracţional organizat care a efectuat trafic de influenţă şi spălare de bani, în scopul retrocedării ilegale a fostei ferme regale de la Băneasa, fac parte şi mai mulţi cetăţeni români.

Pandemia care a afectat întreaga planetă ne-a dezvăluit faptul că şedinţele comune de guvern, româno-israeliene – planificate ca la colhoz de nişte caricaturi din Partidul Social Democrat – nu erau necesare nici în anul 2018, nici în 2019 şi nici după pierderea alegerilor prezidenţiale de către doamna Vasilica-Viorica Dăncilă în luna noiembrie a anului trecut. Se poate coopera fără asemenea reuniuni şi un exemplu în acest sens ne este oferit de conducerea companiei „Elbit Systems”. Conform unui anunţ făcut public la 14 decembrie 2020, firma israeliană a obţinut aprobarea autorităţilor de la Bucureşti pentru a moderniza aparatele de şcoală şi antrenament IAR-99 din dotarea Forţelor Aeriene Române. Contractul respectiv este în valoare de circa 27 de milioane de dolari şi va permite societăţii „Avioane Craiova SA” să coopereze cu firma israeliană pentru a se asigura piloţilor români avioanele necesare trecerii mai uşoare la F-16, noul model de avion de vânătoare aflat în înzestrarea armatei române.

2. Pe plan personal, în acest an am aflat cu stupoare faptul că părţile componente şi piesele primelor calculatoare electronice româneşti au fost importate din Uniunea Sovietică. Am avut nevoie de trei luni de cercetări pentru a ajunge la această concluzie. Sperăm ca proiectul la care lucrăm în prezent, privind programul nuclear românesc din perioada Războiului Rece, să îl încheiem până la jumătatea anului viitor şi să îl publicăm după un alt proiect, pe care l-am finalizat la sfârşitul anului trecut: „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)”.

3. Deşi mă aflu de mulţi ani în străinătate, consider că sunt aproape de România – la un clic de mouse, distanţă. Pandemia cu care ne confruntăm a schimbat şi va continua să genereze modificări la nivelul cetăţenilor şi în structurile umane organizate. Continui să sper că este doar o situaţie trecătoare şi folosesc momentele de carantină pentru a cerceta cât mai mult posibil trecutul istoric al României cu ajutorul cărţilor şi a copiilor documentelor adunate în anii precedenţi. Din păcate, în condiţiile actuale este foarte dificil pentru mine să fac predicţii pozitive sau negative, care să fie confirmate de evenimentele ulterioare, însă sper că anul care va veni o să aducă liniştea sufletească pe care o doreşte fiecare dintre noi.

La mulţi ani cu sănătate!