A discuta regimurile autoritare de astăzi este o sarcină dificilă deoarece au luat forme din ce în ce mai complexe care, la rândul lor, determină o înmulțire a teoriilor explicativ-analitice. Rămâne valabilă viziunea lui Aristotel, care categoriza regimurile în funcție de cui serveau (conducătorii sau poporul) însă modurile de funcționare a regimurilor actuale impun aparate critice mult mai sofisticate. Așa s-a ajuns la un volum imens de literatură și conceptualizări care, de multe ori, par mai degrabă a mări confuzia decât să producă o imagine clară despre ceea ce numim astăzi generic „autoritarism”. O perspectivă teoretică este deci absolut necesară atunci când vrem să explicăm un astfel de regim, tocmai pentru ca cititorul să poată înțelege mai bine subiectul în relație cu contextul intelectual în care acesta este discutat.
Cursul istoriei politice a lumii a început să se schimbe ireversibil undeva pe la mijlocul secolului XIX, după apariția mijloacelor media moderne, prin tipărirea și distribuirea în masă a presei scrise și a literaturii populare. În secolul XX avea loc o revoluție în domeniu, odată cu inventarea și utilizarea pe scară largă a radioului, a cinematografiei iar apoi a televiziunii, acompaniate astăzi de internet și aplicațiile de socializare prin text, fotografie și film. Toate acestea sunt medii de propagare a informației iar statul modern a evoluat învățând să le controleze. În acest proces de învățare, s-a modelat ca stat național, beneficiind din plin de popularitatea crescândă a ideii de națiune și construindu-și mecanisme instituționale de propagare (presă, literatură, școală, religie) a unei identității colective, politico-culturală.
Extrema totalitară a marcat perioada de control maxim, în care statul, organizat pentru a servi interesele și ideologia unui lider și ale unui partid, instituise propriul discurs ca singura viziune acceptabilă despre problemele societății. Orice discurs alternativ era tratat ca potențial subversiv, dușman al regimului și al țării respective. Opoziția și, în general, democrația erau exilate undeva în afara granițelor fizice și intelectuale ale spațiului de suveranitate al statului totalitar. Istoria politică a lumii poate fi astfel descrisă pe scurt ca un proces de continuă transformare a relației dintre stat și societate, de la forme de guvernământ care au respectat libertățile cetățenilor, la forme care au impus controlul total al statului asupra societății.
Regimul autoritar nu este nici democratic dar nici totalitar, ci unul în care puterea este ferm controlată de către organele centrale de guvernământ iar libertățile cetățenești sunt limitate. Într-o carte esențială pe acest subiect, Juan Linz indica patru caracteristici ale regimului autoritar: pluralism politic limitat, legitimizarea regimului prin necesitatea ca acesta să conducă lupta întregii societăți pentru o cauză anume, mobilizare minimă din partea societății pentru a se opune regimului și configurarea foarte vagă a relațiilor de putere și autoritate între instituțiile statului. Astfel se face posibilă exercitarea autoritară a puterii în stat de către un un individ, de regulă prin intermediul unui grup de apropiați constituiți ca elită a unui partid.[1]
Regimuri autoritare au existat de-a lungul întregii istorii a umanității dar cele moderne au beneficiat de revoluția tehnologică, devenind mult mai sofisticate decât predecesoarele lor, spre exemplu cele din epoca absolutismelor monarhice. Aceasta a dus la o mare varietate și explică abundența perspectivelor teoretice. În ultimele decenii, însă, majoritatea cercetătorilor din domeniul vast al științelor politice tind să accepte ideea că mai toate regimurile autoritare sunt de fapt forme hibride de organizare a puterii. De aici și mulțimea de etichete aplicate celor autoritare, de la „semidemocrații”, „democrații virtuale” sau „democrații electorale”, la „pseudo-democrații”, „democrații iliberale”, „tutelare/tutelate” „parțial libere” sau „autoritare”. Mai recent, astfel de regimuri sunt catalogate drept „autoritarisme competitive” pentru că, deşi sunt organizate pentru a câştiga orice competiţie electorală prin obstrucţionarea şi limitarea la minimum a opoziţiei de orice fel, permit totuşi competiţia electorală tocmai pentru a păstra această formă esenţială de legitimizare, fie ea doar aparentă.[2]
Un aspect comun pentru majoritatea studiilor din acest domeniu este însă acela că suferă, de fapt, de prejudecata conform căreia democrația liberală este modelul pozitiv prin excelență, cu referire concretă la sistemele de guvernământ din vestul european și nordul american. Orice deviație de la normele democrației liberale (deminitari de stat aleşi prin alegeri libere, corecte şi inclusive, dreptul cetăţenilor de a fi aleşi în funcţii de putere în stat, separarea puterilor și un sistem de control asupra executivului, independența justiției, respect față de drepturile individuale și colective, inclusiv şi mai ales libertatea de exprimare, de informare, şi autonomia activităţilor asociative) este considerată un semn al degradării regimurilor respective și al alunecării spre o formă sau alta de autoritarism.[3] Orice reformă care instituie normele de mai sus este considerată ca parte dintr-un proces de „democratizare”.[4]
Însă nu trebuie trecut cu vederea că toate regimurile apar în contextele culturale, sociale, politice și istorice ale societăților respective. Atâta timp cât cetățenii acceptă, din diferite motive, să trăiască sub regimuri autoritare, ele își păstrează legitimitatea și pot rezista în timp, devenind vulnerabile doar când încetează a mai furniza prosperitate și stabilitate sau măcar impresia de prosperitate și stabilitate. Așa cum explica Guillermo O’Donnell, astfel de societăți acceptă ca puterea reală în stat să fie „delegată” unei elite care instituie un mecanism foarte centralizat de control, în care executivul nu este îngrădit de constrângeri serioase din partea legislativului și a puterii judecătorești, ceea ce favorizează întotdeauna un clientelism profund. Respectarea legii devine astfel opțională pentru birocrația înaltă și pentru elementele de securitate (poliție, armată, jandarmerie), prioritară fiind promovarea ideologiei oficiale de stat și a simbolisticii acestei ideologii, inclusiv cultul personalității unui lider care este aproape întotdeauna fondatorul sistemului respectiv.[5]
Având acum aceste repere teoretice, putem înțelege mai bine, poate, cazul concret al Turciei sub regimul lui Recep Tayyip Erdoğan. În cele ce urmează arăt pe scurt că, încă de la înființarea sa, acest stat a prezentat caracteristicile unei democrații tutelate de către elitele care au promovat ideologia fondatorului Mustafa Kemal Atatürk. În această scurtă analiză, conceptul de democrație tutelată se referă la un regim în care autoritatea executivă în stat este constituită prin alegeri relative libere dar unde, odată constituită democratic, autoritatea respectivă nu este controlată de către reprezentanții cetățenilor în legislativ sau de către puterea judecătorească în numele legii.[6] Nu putem deci vorbi despre un stat de drept, ci de un stat cu instituții aparent democratice dar controlate în realitate de elite în funcție de interesele lor.
După 2002, alegerile democratice au adus și menținut la putere un grup cu înclinații profund conservatoare care au modificat substanța ideologică a regimului dar nu și caracteristicile sale tehnice. Turcia rămâne o țară în care continuă să aibă loc alegeri democratice, dar autoritatea astfel constituită continuă și ea să controleze statul în mod nedemocratic, doar simbolistica oficială suferind o oarecare alterare: cultul personalității și ideologiei lui Atatürk începe a fi acompaniat de un cult al personalității și ideologiei lui Erdoğan, cu un accent mai mare pe identitatea religioasă a națiunii etno-culturale turce.
„Noua” Turcie, dincolo de Kemalism
Regimul republican a fost proclamat în Turcia la 29 octombrie 1923, în urma colapsării Imperiului Otoman în timpul Primului Război Mondial. Autorul acelui act, salutat de turci și de o lume întreagă ca părinte al Republicii, a fost Mustafa Kemal Pașa, comandantul armatei populare care a ieșit victorioasă din Războiul de Independență (19 mai 1919 – 11 octombrie 1922) purtat împotriva forțelor aliate ce invadaseră Anatolia. Titlul a fost oficializat de către Parlamentul la Ankara în 1934, când i-a acordat fondatorului numele de familie „Atatürk”, în contextul reformelor vaste care impuneau, printre altele, standardizarea limbii oficiale cu grafie latină, obligativitatea adoptării numelor de familie, egalitatea în drepturi a ambelor sexe sau obligativitatea educației laice elementare. Mustafa Kemal Atatürk a fost și primul Președinte al Republicii până la moartea sa, pe 10 noiembrie 1938 la ora 09.05, un moment comemorat în fiecare an de atunci în întreaga țară prin oprirea oricărei activități pentru un moment de reculegere.
Cele șase principii de guvernare ale fondatorului (republicanism, secularism, populism, reformism, naționalism, statism), simbolizate de cele șase săgeți din emblema Partidului Republican al Poporului (Cumhuriyet Halk Partisi, CHP), au constituit și esența ideologiei de stat pentru următoarele generații. Până în 2002, Turcia a fost condusă de o alianță relativ omogenă de elite militare, birocratice și politice educate în spiritul ideologiei kemaliste și având în comun o teamă obsesivă de islamismul reacționar, de separatismul kurd și de extrema stângă anarhistă și comunistă. Percepția acestor trei amenințări, împreună cu cea tradițională reprezentată de creștinătate în general, au determinat elitele să încredințeze armatei rolul de protector al statului kemalist. Această încredere s-a materializat prin sprijinul acordat regimurilor instituite prin loviturile de stat militare din 1960, 1971, 1980 și 1997, care toate au înlăturat regimuri ce manifestau tendințe politice fie pro-islamice, fie alunecând nepermis de mult spre stânga.[7]
Trebuie amintit că Turcia a devenit o democrație pluralistă abia odată cu primele alegeri libere din 1950, când regimul partidului unic CHP a fost înlocuit prin vot de către Partidul Democrat care a rezistat la putere până la lovitura de stat din 1960. Se poate astfel afirma că Turcia a fost guvernată timp de aproape opt decenii, de la fondarea ei și până în 2002, de un regim autoritar tutelar care a tolerat elemente democratice, precum alegerile libere și o presă relativ liberă, dar a impus asupra întregii societăți o ideologie radical transformativă prin care multe dintre drepturile cetățenești au fost practic anulate. Aici aș enumera dreptul la libera practică a religiei (inclusiv portul vălului islamic și dreptul la educație religioasă), dreptul de a critica statul și ideologia sa, dreptul la informare privind cheltuielile bugetare sau dreptul de opțiune liberă pentru o ideologie sau un crez laic sau religios. Nu se poate vorbi de vreo perioadă în care societatea turcă să fi fost liberă, în înțelegerea europeană a cuvântului, sub regimul republican. Iar comunitățile minoritare de milioane de cetățeni, precum kurzii sau musulmanii alevi, au suferit în plus represiunea statului în diferite forme, totul în numele construcției ideologice kemalist-naţionaliste.
Dintre cele șase principii ale acelei ideologii, secularismul este cel mai controversat, într-o societate predominant musulmană sunni hanefi. Responsabil pentru această situație a fost însuși Mustafa Kemal, care a manipulat religia atât în calitate de comandant al armatei populare în timpul Războiului de Independență, cât și ca primul Președinte al țării. În război, religia oferea liantul cultural al rezistenței față de puterile invadatoare creștine la un moment în care ideea de națiune era încă un produs intelectual nou în Anatolia. După proclamarea Republicii, Articolul 136 din Constituția adoptată în 1924 instituia Directoratul pentru Afaceri Religioase (Diyanet Ișleri Bașkanlığı, pe scurt Diyanet) care a rămas de atunci instrumentul prin care statul promovează ritul musulman sunni hanefi în detrimentul oricărei alte religii. Se continua de fapt o politică a Imperiului Otoman cu origini în secolul precedent și care pornea de la principiul că turcul este musulman iar un non-musulman nu este turc.[8] Pe baza Tratatului de la Lausanne, care punea capăt formal Războiului de Independență în 1923, doar creștinii și evreii sunt recunoscuți în Turcia drept minorități și nu beneficiază, printre altele, de asistența financiară masivă pe care Diyanet o asigură cultului majoritar. Comunitățile de musulmani non-sunni hanefi nu au nici măcar statut de minorități, fiind supuse până în zilele noastre unui proces acerb de asimilare, uneori punctat de violențe sângeroase din partea majorității, foarte rar pedepsite prin lege.
De-a lungul istoriei aproape centenare a Republicii Turce, cu rare excepții, Diyanet-ul a beneficiat de bugete consistente, având rolul de a subordona religia interesului național. Acest rol a devenit și mai evident după lovitura de stat din septembrie 1980, când regimul militar i-a încredințat misiunea de a promova așa-numita „sinteză turco-islamică” drept antidot la amenințările tradiționale, mai cu seamă kurdismul, comunismul și mișcările de stânga anarhiste. Numărul angajaților Diyanet-ului a crescut de la 43.197 în 1981 la 74.930 în 1989 iar bugetul s-a mărit și el substanțial.[9] Instituția este însă în primul rând una de propagandă naționalistă a statului atât în Turcia cât și în afara granițelor sale, printre milioanele de emigranți turci din lumea întreagă. Ea dă substanță formală stării de fapt din societatea musulmană în general, unde autoritatea religioasă este esențialmente autoritară față de comunitatea de credincioși.
Diyanet-ul doar adaugă etno-naționalismul la doctrina sunnită, construind un amestec ideologic menit să întrețină atmosfera de control centralizat asupra opiniei publice, în limitele doctrinare impuse de stat. Vorbim deci despre producerea și consumul public, de generații, a unei culturi a autoritarismului tutelar de stat care este în armonie logică cu celelalte principii ale kemalismului, mai ales statismul, naționalismul și populismul. Toate sunt concepute și instrumentalizate pentru a servi concepția statului despre ce înseamnă „poporul turc”, „națiunea turcă” și, mai ales, inamicii lor. Cu alte cuvinte, cetățenii acestei țări sunt educați de generații să accepte un stat profund iliberal, echipat cu instituțiile politice, culturale dar și economice și administrative necesare pentru a întreține această „acceptare” ca trăsătură esențială a condiției politice a cetățeanului turc.
Alegerile din anul 2002 promiteau să marcheze un moment de cotitură. Era pentru prima dată când un partid descendent dintr-o mișcare islamistă câștiga scrutinul electoral și forma un guvern fără a fi fost nevoit să intre în coaliție cu alte forțe politice. Primii ani de guvernare ai Partidului Justiției și Dezvoltării (Adelet ve Kalkınma Partisi, AKP) au adus reforme ce păreau să indice o schimbare fundamentală privind relația dintre stat și societate. Printre altele, s-a permis apariția unor publicații și programe media în limba kurdă și alte limbi minoritare, s-au adoptat legi care reformau administrația și sistemul judiciar în conformitate cu unele din detaliile tehnice cerute de criteriile pentru aderarea la Uniunea Europeană. S-au liberalizat activitățile politice și ale asociațiilor civice. Economia mergea și ea din bine în mai bine, chiar și după declanșarea crizei în Statele Unite și în Europa.
Nu s-a modificat însă Codul Penal care, prin coroborare cu prevederi constituționale încă în vigoare, continuă să conțină articole ce incriminează insultele la adresa statului și instituțiilor sale (inclusiv persoana Președintelui) sau la adresa națiunii turce. Pe baza acestei legislații, formulate atât de vag încât este ușor de interpretat în favoarea statului și nu a cetățenilor, zeci de procurori par a avea ca misiune doar aducerea în fața instanței și pedepsirea penală a oricărei persoane care formulează orice fel de critică la adresa autorităților.
Reformele în direcția democratizării și liberalizării statului s-au oprit apoi cu totul în anul 2010, când un pachet legislativ aprobat prin referendum începea procesul de subordonare a justiției de către executiv. Procesul respectiv s-a încheiat practic odată cu adoptarea sistemului de guvernământ prezidențial „original” turcesc, prin alegerile parlamentare și prezidențiale de la 24 iunie 2018. Acum, Turcia are în mod formal un sistem de guvernământ în care Președintele statului controlează atât instituțiile fundamentale, precum executivul, legislativul și justiția, cât și sistemul de educație, media, finanțele și economia.[10] Putem astfel vorbi cu oarecare nostalgie despre democrația tutelată de un stat autoritar în trecut și cu certă îngrijorare despre o „nouă Turcie” (Yeni Türkiye) condusă astăzi de un conducător cu puteri practic nelimitate: o democrație tutelată de un om, i.e. un regim autoritar personal.
Dacă din punct de vedere instituțional se pare că asistăm la un regres spre zona regimurilor totalitare, esența cultural-politică a noului sistem nu s-a schimbat foarte mult și continuă să se exprime în linia sa tradițională, chiar dacă nimeni nu mai vorbește de kemalism în cercurile puterii de la Ankara. Kemalismul, cu accentul său pe statism, naționalism și secularism, rămâne în substratul discursului public. Sub regimul Erdoğan, autoritățile pur și simplu evită discutarea secularismului și maximizează în schimb temele naționalismului și statismului, asociindu-le intens cu valorile islamului sunni hanefi. Strategia funcționează foarte bine în competiția electorală, unde AKP-ul și Erdoğan au monopolizat imaginația colectivă. Niciun rival, partid sau persoană, nu a reușit până acum să convingă o masă semnificativă de electori că sunt mai naționaliști sau mai conservatori decât cei ce conduc țara de 16 ani și care au grijă să schimbe și structura instituțională a statului în conformitate cu viziunea liderului.
Spre exemplu, sub regimul Erdoğan, forma și conținutul învățământului suferă modificări majore, facilitând acum școlilor religioase să se bucure de drepturi egale cu cele ale școlilor laice, efectul fiind că a scăzut dramatic calitatea educației în general. În schimb, Diyanet-ul a ajuns să aibă un buget de peste două miliarde de dolari SUA și aproape 120.000 de angajați iar numărul moscheelor patronate de această instituție în Turcia se apropie de 100.000.[11] La acestea se adaugă moschei construite în alte țări, inclusiv în Statele Unite, Germania sau Franța, unde muftii plătiți de Diyanet propaga ideologia naționalistă etno-religioasă a regimului actual.
Această politică nu este însă ceva nou. După cum am indicat mai sus, în spatele secularismului formal, statul turc a cultivat mereu identitatea sunni hanefi iar Diyanet-ul a fost instrumentul principal al acestei politici încă de la înfiinţarea sa. Minoritățile etnice sau sectele musulmane non-sunni hanefi continuă să nu fie recunoscute. Insist asupra faptului că aici vorbesc mai ales despre milioanele de kurzi și de musulmani alevi care nu beneficiază de drepturi egale cu majoritatea. Spre exemplu, cele aproape 20 de milioane de kurzi nu au dreptul să înființeze partide politice care să-i reprezinte în parlament ca minoritate cultural-lingvistică, adică ceea ce sunt ei de fapt. Statul nu permite nici înființarea de școli publice în limba kurdă, ci doar școli private, care nu pot asigura supraviețuirea respectivei identități în Turcia unde educația publică impune identitatea dominantă. Kurzii rezistă ca entitate culturală distinctă în Turcia doar prin numărul lor. Milioanele de musulmani alevi nu sunt nici ele recunoscute și, astfel, nu pot beneficia de sprijinul pe care Diyanet îl asigură cultului majoritar.[12]
Doar cu ajustări privind substanța ideologică, Turcia lui Erdoğan continuă deci politica regimului kemalist de dinainte de 2002, în contrast din ce în ce mai accentuat cu normele legislative și practica de implementare din majoritatea statelor UE. Vorbim de o îndepărtare de standarde pe care Turcia ar trebui să le abordeze cu maximă seriozitate în calitatea sa de stat (încă) candidat pentru a deveni membru UE și nu despre vreo modificare fundamentală în felul în care statul turc funcționează de aproape o sută de ani. Societatea de aici continuă să accepte un statism autoritar, necontrolat prin separarea puterilor, și un abuz sistematic de naționalism etno-religios care continuă să domine discursul oficial.
La ora actuală, doar procesul de integrare în UE pare a mai da speranțe că Turcia lui Erdoğan s-ar putea întoarce la o agenda reformistă în conformitate cu criteriile de aderare, cu condiția ca regimul să își dorească un astfel de parcurs. Din cauza aceasta este crucial, pentru viitorul cetățenilor turci, ca Uniunea să nu întrerupă relațiile cu Ankara. O reîncepere a procesului de aderare ar necesita o nouă aplicație care mai mult ca sigur ar fi blocată prin veto de unul sau mai multe din statele membre ale UE, ceea ce ar da mână liberă regimului actual pentru a-și întări sistemul autoritar de control, în continuarea tradiției republicane.
O reîntoarcere la agenda reformelor nu este însă posibilă fără sprijinul cetățenilor turci care ar trebui să înceapă măcar să înțeleagă sensul și substanța acelor reforme. Astfel, se prefigurează o competiție profundă în viitor, între tradiționalul discurs autoritar de stat al Ankarei, propagat de generații prin multiple mijloace și instituții, și cel reformist, liberal-democratic, care nu se mai aude în Turcia decât dinspre firava opoziţie politică şi dinspre societatea civilă. Ambele abia mai rezistă sub loviturile din ce în ce mai dure din partea autorităţilor şi ar putea să nu supravieţuiască prea mult fără sprijinul formal al UE în contextul procesului de aderare.
Va fi o luptă acerbă iar tabăra autoritarismului are de partea sa o tradiție seculară și controlul aproape total asupra mijloacelor media și educaționale. Într-un astfel de context, ridicol de dezavantajos, trebuie să apară un discurs public coerent despre drepturile individuale ale cetățenilor, despre nevoia de îngrădire instituțională a puterii executive, pentru ca să se poată vorbi, cândva, despre o societate turcă liberă. La ora actuală, din păcate, un astfel de obiectiv este mai îndepărtat ca oricând tocmai din cauza transformării Turciei dintr-o democrație tutelată de elite seculare kemaliste într-o democrație guvernată autoritar de un regim instituit, reprezentat, operat și controlat de un singur om.
___________________________
*NOTA CONTRIBUTORS.RO:
Acest articol este primul dintr-un dosar mai amplu, pe care l-am numit provizoriu, Declinul Democrației.
Comentatorii politici apreciază că de un deceniu încoace, mai precis de la izbucnirea crizei financiare, calitatea democrației s-a deteriorat în lume. Procesul n-a fost generat de criza economică, iar Putin și Erdogan au ajuns la putere în Rusia și respectiv Turcia, cu mult înainte de izbucnirea crizei. Însă, criza economică are cu certitudine o contribuție la extinderea zonelor în care exercițiul democratic are tot mai mult de suferit. O revoluție în comunicare, datorită în primul rând rețelelor sociale, a modificat dramatic regulile de funcționare ale spațiului public și felul de a face politică.
NOTE_____________________
[1] Juan J. Linz, 2000, Totalitarian and Authoritarian Regimes, Boulder și Londra: Lynne Rienner Publishers.
[2] Steven Levitsky și Lucan A Way, 2010, Competitive Authoritarianism: Hybrid Regimes after the Cold War.
Cambridge: Cambridge University Press, p. 5.
[3] Am detaliat aici lista simplificată de criterii democratice de bază propuse de Dahl în Robert Dahl, 1973 Poliarchy: Participation and Opposition, New Haven: Yale University Press.
[4] Steven Levitsky și Lucan A Way, 2002, „The Rise of Competitive Authoritarianism”, Journal of Democracy, vol. 13, nr. 2, pp. 51-65.
[5] Guillermo A. O’Donell, 1994, „Delegative Democracy”, Journal of Democracy, vol. 5, nr. 1, pp. 55-69. Pentru o analiză a sistemului politic din Turcia din perspectiva teoretică propusă de O’Donell, vezi Hakki Taș, 2015, „Turkey – from tutelary to delegative democracy”, Third World Quarterly, vol. 36, nr. 4, pp. 776-791.
[6] Pentru o analiză a acestui fenomen concentrată pe episoade electorale sub regimul Erdoğan, mai ales cele din 2015, vezi Berk Esen şi Sebnem Gumuscu, 2016, „Rising Competitive Authoritarianism in Turkey”, Third World Quarterly, vol. 37, nr. 9, pp. 1581-1606.
[7] Ahmet T. Kuru, 2012, „The Rise and Fall of Military Tutelage in Turkey: Fears of Islamism, Kurdism, and Communism”, Insight Turkey, vol. 14, nr. 2, pp. 38-39.
[8] Ihsan Yilmaz și James Barry, 2018, „Instrumentalizing Islam in a ‘Secular’ State: Turkey’s Diyanet and Interfaith Dialogue”, Journal of Balkan and Near Eastern Studies, DOI: 10.1080/19448953.2018.1506301
[9] İrfan Bozan, 2007, Devlet ile Toplum Arasında, Istanbul, TESEV Yayınları, p. 64; İştar B.
Tarhanlı, 1993, Müslüman Toplum Laik Devlet, Istanbul, AFA.
[10] Dragoș C. Mateescu, „A dispărut un stat: „noua Turcie” și provocările viitorului”, Contributors, 12 august 2018, https://www.contributors.ro/editorial/a-disparut-un-stat-„noua-turcie”-si-provocarile-viitorului/
[11] David Lepeska, „Turkey Casts the Diyanet: Ankara’s Religious Directorate Takes Off”, Foreign Affairs, 15 mai 2015; „Turkey’s religious directorate spends 97 percent of 4.37-billion lira budget in seven months”, Hürriyet Daily News, 4 septembrie 2017; „Turkey’s Religious Authority Surrenders to Political Islam”, The Economist, 18 ianuarie 2018.
[12] Vezi, de exemplu, Dragoș C. Mateescu, 2011, „Discoursing Stability: the Conception of Minorities in the Human Domain under Turkish Sovereignty”, Annals Of The University Of Bucharest: Political Science Series, vol. 13, nr. 2, pp. 91-135; Murat Borovali și Cemil Boyraz, 2015, „The Alevi Workshops: An Opening Without an Outcome?”, Turkish Studies, vol. 16, nr. 2, pp. 145–160; Dragoş C. Mateescu, 2016, “Instabilitatea Turciei etnocratice în context regional” în Faţa întunecată a globalizării: războaie civile, state eşuate şi radicalizare religioasă în lumea contemporană, editori Ş.F. Cioculescu, O. Manea și S. Petre. București: Rao pp. 163-191. ISBN: 606-8516-30-1; Ioannis N. Grigoriadis, 2016, „The Peoples Democratic Party (HDP) and the 2015 elections”, Turkish Studies, vol. 17, nr. 1, pp. 39-46.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
O singura speranta mai ramane, in cazul Turciei: ca economia sa-i loveasca atat de tare incat sa-i puna la pamant si, poate, sa-l dezvrajeasca pe alegatorul turc care prefera acest regim autoritat-islamic. Deja lira turceasca este in degringolada iar masurile autoritar-islamice (in Islam, dobanda este un pacat, de unde si aversiunea constant exprimata la adresa Bancii Centrale care pare ca va cadea si ea curand sub comanda tatucului) nu prea au legatura cu economia reala. Vom trai si vom vedea.
@Consonant
desigur, in final economia va face ordine. sa nu i uitam insa pe populistii ce maresc nejustificat pensii si salarii (astia s socialistii de rit vechi) si gunoaiele camataresti too big to fail (astia s neomarxistii). in final totul se reduce la morala si dreaptate. daca prima (morala) nu mai este semnificativa pentru trogloditii semi/analfabeti, pentru cea de a doua (legea dreapta) ar merita luptat
Chiar daca economia ii va pune la pamant, RTE va fi bine merci.
A avut grija sa-si puna rubedeniile si cronies in posturi cheie, sa traga de partea lui toate institutiile. Poporul e suficient de spalat pe creier sa accepte povestile cu Gulen, agenturili straine, extraterestii, comploturi etc, iar cei care au un neuron in plus sunt speriati si stau cat mai low profile.
Am vorbit de curand cu un econmist turc care mi-a atras atentia ca, in general, regimurile autoritare functioneaza pe un timp mai indelungat in tarile care au resurse naturale (petrol, gaze, aur, diamante, minerale, etc.) Turcia nu are niciuna dintre astea si din cauza asta economia trebuie sa functioneze intre niste parametrii acceptabili. In plus, turcii sunt oameni foarte atenti la bunastarea lor si a familiei lor. Din 2002 incoace, partidul Justitiei si Dezvoltarii a facut destul de multe reforme economice de dreapta care au pus economia pe o tendinta ascendenta. In ultimii ani insa, cand jupanul aproape si-a asigurat controlul total, specialistii nu mai sunt asculati, ci chiar indepartati si redusi la tacere. Modelul cu religia care-i spala pe creier pe turci functioneaza atata timp cat bunastarea relativa este asigurata, in caz contrar turcul poate fi extrem de incontrolabil si chiar violent.
Întoarcerea la religie este o caracteristică generală în secolul 21. Secularismul poate funcționa în societăți distruse de războaie, cu copii crescuți fără tată, unde statul preia rolul familiei. Dar imediat ce problema asta se rezolvă, societatea se întoarce spre religie, care e până la urmă o formă de educație.
Cred ca clasificarile sofisticate ale autorului ar trebuiu sa se reduca pana la urma doua la doua optiuni mari si late: Sistem democratic si sistem nedemocratic.
Se pleaca de la ideea absurda ca demcratia functioneaza peste tot ca un panaceu universal. Nu e deloc asa. In multe locuri ale lumii, nivelul de dezvoltare, cutumele locale, religia, etc. fac sistemul democratic practic imposibil. Turcia e un astfel de caz, asa cum sunt cam toate tarile musulmane. Si nu numai ele. Nici in Africa si nici in cea mai mare parte a Asiei democratia nu are practic nici o sansa, sau daca o are, naste niste monstruozitati hidioase.
Sa ne amintim doar nebunia „primaverii arabe” in 2011. In Egipt „revolutia democratica” a iesit. Trianul binevoitor Mubarak a fost rasturant prosteste. In loculm lui alegerile (in general corecte si libere) au fost castigate la scor de un terorist islamist criminal in persoana lui Morsi & Co. In final, spre binele tuturor, asta a fost rastunrat de o lovitura de stat militara care l-a instalat la butoane pe generalul Al-Sisi. Care general e pana la urma un tot un Mubarak doar ca asta e mai islamic decat originalul si mai incliant spre socialism. In Tunisia (de un de a pronit nebunia) esecul a fost de asemenea total. Ben Ali a fost inlocuit de tot soiul de sefuleti locali, unul mai ambitios si ami intolerant ca altul, ce au facut franjuri stabilitatea tarii, au agravat criza economica sistemica si au generat valuri aditionale de emigratie spre Europa. Aceasi chestie in Siria si Libia. singura nota pozitiva fiind probabil lichidarea lui Gaddafi – care facea mai mult rau decat hasoul actual.
In privinta Turciei, occidentul isi are partea sa grasulie de vina. Erdogan si nebunia ce-l insotesc au ajuns la putere si pentru ca aliatii occidentali ai tarii au dat semne ca o noua lovitura de stat militara ar putea cmplica grav alinata traditionala a tarii cu vestul. Nimeni n-a parut sa inteleaga ca democratia reala in Turcia inseamna (ca peste tot in lumea musulmana) un regim isalmic brutal. Nu-i vorba ca la o adica se putea (si inca se mai poate!) sa fie si mai rau. Sa ne gandim doar la Iran, unde revolta violenta impotriva Sahului abandonat prosteste si las de toti aliatii sai in frunte cu SUA lui Jimmy Cafrter, a dat nastere monstruozitatii islamice de acum. Asta e pana la uram zivorul tulburailor si problemelor din Orientul Mijlociu ce zguduie lumea pana azi..
Lipsa de intelegere a lumii civilizata pleaca de la cateva idei pe cat de tiampite pe atat de fixe. Una din ele e nebunia multiculturalismui: Toti oamenii sunt la fel, toate culturile sunt la fel. Doar ca unii oameni sunt intr-o situatie precara din cauze indpendente de vointa lor. Evident ca e fals. Multe modele cuilturale sunt pur si simplu esuate si fara speranta de a scoate voredata la lumina nenorocitii ce stau agatati de ele. Se vede cat se poate de clar ca singurele sociatati ce s-au putuy ridica din intuneric si mizerie sunt cel ce au imitat maimutareste civilizatia iudeo-crestina. Marefer la Japonia si Coreea de Sud.
„Se vede cat se poate de clar ca singurele sociatati ce s-au putuy ridica din intuneric si mizerie sunt cel ce au imitat maimutareste civilizatia iudeo-crestina. Marefer la Japonia si Coreea de Sud.”–> Hmm… Japonia are o istorie de aproximativ două milenii și jumătate. Cultura si traditiile Japoniei au fost influentate mult de China, insa japonezii le-au preluat si le-au rafinat de-a lungul secolelor. In timp ce japonezii, undeva in secolul XIV, finisau sabii katana folosind tehnici speciale de finisare, principala preocupare prin unele tari din Europa era despaducheatul. Japonezii au fost fortati cumva sa adopte modelul occidental, mai ales dupa razboi, iar societatea japoneza sufera astazi o drama din cauza asta, deoarece multe dintre traditiile lor au disparut odata cu venirea occidentalilor. Datorita izolarii de-a lungul secolelor, Japonia nu a realizat mari schimburi comerciale cu alte natiuni, in afara de Coreea si China, insa nu putem spune ca traiau in mizerie….
Legat de Turcia, eu vad o problema de securitate aici, pentru ca sunt imprevizibili. Care sunt planurile Turciei in cadrul NATO si ce strategie va adopta Turcia in viitor la Marea Neagra avand in vedere amenintarile rusesti.
Da, toate culturile sunt egale așa cum oamenii sunt egali în drepturi, însă nu toate culturile sunt compatibile cu democrația. Mai ales cele bazate pe religia care impune implicit un anumit model de societate (tribală, patriarhală etc.). Dealtfel, se pare că o singură religie a fost compatibilă cu democrația: protestantismul. Însă democrația occidentală, a cărei imitare nu prea iese altora, este frumoasă când poți s-o compari cu autoritarismele feudale din țările nedemocratice.
Multiculturalismul nu este o nebunie decât pentru cine-l ia în serios; pentru cei care-l impun, este o cacialma și chiar o armă (exemplul pompării de imigranți în Europa sub pretexte umanitare).
Spuneti mai sus un adevar, dar faceti si niste afirmatii cam hazardate.
Aveti dreptate, democratiile functionale nu exista decat unde cresc organic si nu cand sunt exportate. Doar ca exportul de democratie in Orinetul Mijlociu si Africa de N a inceput in 2003 si nu in 2011. Ma mir ca nu-l criticati din nou pe Obama pentru dezastrul care a debutat in 2003.
Supneti ca Al Sisi este mai de stanga decat Munarak. Al Sisi educat la West Point mai inclinat spre stanga, decat Mubarak educat la Moscova?
Tot la West Point a fost educat si Ali Ben, pe care-l regretati cu lacrimi. Pana una alta regimul din Tunisia de azi nu este un esec asa cum considerati dvs.
Am fost in Tunisia in timpul lui Ali Ben. Toata tara ajnsese proprietatea familiei Ali Ben, pana si hotelul in care stateam era proprietatrea cumnatei marelui general. Ceausestii ci clanul lor erau mici copii fata de Ali Beni. Acum Ali Ben sta bine-merci in Arabia Saudita si refuza sa returneze statului tunisian zeci de milarde de dolari stocate in banci elventiene (o natiune foarte curata, dar care pastreaza cei mai murdari bani din lume).
Matteo Salvini, ministrul italian de intrene are dreptate in atacurile sale la adresa Frantei, care se derobeaza astazi de dezastrul pe care interventia franco-britanica-americana l-a lasat in Libia si efectele ei asupra Europei. Interventia in Libia dupa dezastrul celei din Iraq a fost de o ineptie de neimaginat, iar cuplul Sarkozy-Cameron au fost cei care au instrumentat-o. Sarcozy are acum neobrazarea sa se apere de acuzatiile de a fi acceptat bani pentru campania electorala de la Gadafi pe baza de vicii de procedura si nu pe contestarea faptelor.
Majoritatea celor care scriu sau comenteaza pe Contributors au aplaudat interventile militare in Orientul Mijlociu si Africa de N, dar acum tac chitic cand vad cat succeres au avut aceste exporturi de democratie. Aceste intreventii s-au soldat cu sute de mii de morti si pagube materiale imense. Dvs sunteti pare-se printre singurii care nu acceptati ca intreventia din Libia a fost o graseala si ca este preferabil sa fii viu sub un regim autoritar, decat mort sau mutilat intr-un razboi civil.
Ataturk a pus niste experti sa traduca Koranul in limba turca, pentru a fi accesibil maselor. Evident ca nu s-au grabit sa citeasca, e mult mai usor sa vina cu citate inventate de Cutare imam. Traducerea lui Elmalili este si in ziua de azi considerata cea mai buna.
Inchiderea medreselor, tekke, confrerii si canalizarea pe o asa zisa doctrina oficiala era ce se putea face la momentul respectiv.
Detractorii lui Ataturk il considera sabbatean ascuns (https://en.wikipedia.org/wiki/Sabbatai_Zevi) sau tatar – da, se pare ca nu numai la noi a-i spune cuiva „tatar” e o insulta.
La trecerea cortegiului funerar prin cartierul evreiesc, se spune ca si-au rupt nasturii – in semn de respect – dar anumiti indivizi considera ca e o dovada a apartenentei la respectiva comunitate.
In ciuda orientarii oficiale hanefite, pentru minoritatea alevi a fost prima data cand au reusit sa traiasca linistiti, nepersecutati, neasasinati. Daca intrati intr-un cemevi sau in casa unui alevi sau bektasi, veti vedea la loc de cinste portretul lui Ataturk alaturi de portretul (?) lui Ali. De asemenea, daca va uitati la rezultatul alegerilor, in provincia Nevsehir, unde se voteaza la greu AKP si RTE, in Hacibektas voteaza CHP si candidatul lor.
https://secim.haberler.com/2018/nevsehir-hacibektas-secim-sonuclari/
Vizibil de la inceput, scopul referendumului este altul!
E vorba de bani si de voturi. De o campanie electorala transpusă pervers si savarsita pe bani publici!
Ma indoiesc ca rezultatul va fi inserat in Constituție. Aceasta este o ”normă a normelor” care cuprinde principii, reguli, capitole ori titluri etc. din care curge legislația specifică. În toată această LEGISLAȚIE SPECIFICĂ apar BĂRBATUL și FEMEIA, iar pentru nivelul următor de generalitate(CONSTITUȚIA), apare sintagma SOȚI, lucru care cadrează cu gradul de generalitate și logica NIVELULULUI acestei NORME!
De altfel, cred că rezultatul referendumului referitor la numărul de 300 de parlamentari nu a fost aplicat din motive similare, care țin de ȘTIINȚELE JURIDICE (ai o NORMĂ DE REPREZENTARE DE UN DEPUTAT LA X locuitori și una de UN SENATOR LA Y … și tu vii cu propunerea de 300 de CE? Și cu structura Parlamentului ce faci?! Cum aplici?!).
Sunt propuneri ”născute moarte” sau ”avortate”!
Un articol mai bun decat cele anterioare ale aceluias autor. Este prima data cand se recunoaste esenta autoritara a tutor regimurilor Turciei moderne de dupa 1919 si absenta unei democratii functionale in aceasta tara. Demonizarea lui Erdogan mi se pare cam exagerata, faptul ca autorul poate publica astfel de articole si nu este aruncat in strada de la Univ din Izmir spune ceva.
Mai usor cu pianul pe scari! Autorul nu demonizeaza pe nimeni, mai ales ca face parte din curentul de idei din „stiintele politice” post-kemaliste care au avut o contributie foarte mare la situatia actuala. Turcia actuala este de facto un regim totalitar: libertatea de expresie este extrem de scazuta (mijloacele de comunicare si media sunt controlate in cvasi totalitate), sunt foarte multi turci inchisi pentru afirmatii politice (unii dintre ei deputati din parlament), economia este din ce in ce mai dependenta de factorul politic (poate face afaceri doar cine este prieten cu jupanul), educati este din ce in ce mai controlata politic (numarul scolilor religioase „imam hatip” a depasit numarul scolilor de stat). Pur si simplu, Turcia de astazi este o exemplificare foarte graitoare a ceea ce se poate intampla atunci cand se aplica doctrina islamica (cine isi inchipuie ca Islamul este doar religie, si nu o ideologie, nu stie ce vorbeste).
La mine in sat nimeni n-avea pian.
Descrierea pe care i-o faceti regimului Erdogan este valabilă pentru majoritatea regimurilor Turciei moderne, chiar și pentru Ataturk.
Tot ce a făcut Erdogan s-a întâmplat de nenumărate ori în ultimii 60 ani si daca acesta nu arunca mănușa Occidentului treaba ar fi fost mai usor tolerata, asa cum a fost tolerata zeci de ani masacrarea kurzilor, asasinarea sau arestarea ziariștilor.
Astia n’au cum sa fie liberi (comparativ cu valorile occidentului) cand ei inca sunt pe undeva pe la sfarsitul evului mediu..,
Ceva modernizare au avut cand s’a prabusit imperiul otoman (de aia s’a si prabusit pt ca nu se modernizase), dar cand situatia s’a stabilizat au cam ramas pe undeva pe acolo
Religia aia agresiva ii coaguleaza si’i spala bine pe creier, daca asta are ecou in subconstientul mintilor lor intunecate de coran atunci de la elite pe asta se marseaza pt a’i controla, Erdogan nu face decat sa se foloseasca de mecanismul asta fiind si cel mai facil
In fond cam toti arabii inca se afla pe undeva prin Evul Mediu, in tara cu bolovanul cela sfant de se rotesc fraierii in jurul lui se taie capul manual cu sabia la femei in plina strada, clip existent pe youtube, europenii se distrau cu asa ceva prin evul mediu dar intre timp au mai evoluat
Un alt puseu de modernizare va exista cand vor ajunge din nou intr’o o noua situatie geopolitica catastrofala, sau poate numai daca vor fi facuti una cu pamantul si ocupati, atunci vor fi modernizati cu forta, cam ce s’a facut cu Japonia, ca si aia erau dusi cu pluta mari samurai cu katana cu taiatul capetelor prin WWII si uite unde au ajuns japonezii acum…
Atat timp cat situatia este relativ stabila vor ramane cam in stadiul asta
Si nu mai sunt nici militarii turci ce au fost odata, inainte dadeau o lovitura de stat si ii zburau p’astia, acum au ratat’o si ca rezultat armata a fost puternic epurata, probabilitatea unei noi lovituri de stat este redusa si ce sa faci cand prostimea e adunata zid in jurul sultanului, nu poti sa’i impusti pe toti…
Turcia va suferi economic, ramane de vazut disponibilitatea turcilor de a suferi in epoca globalizarii pt credinta, nationalism si pt iluzia imperiul otoman cel apus, sau, daca nu, care le vor fi optiunile