Turcia: o radiografie a tarii dupa puciul eşuat

A scrie despre Turcia e ca şi cum ai pedala un monociclu. Mereu trebuie sa-ti mentii echilibrul sa nu cazi in extreme sau mai bine zis gropi, sa mergi sigur inainte, dar sa nu uiti ca poti merge şi inapoi, sa tii mainile libere in aer, sa fii relaxat, dar şi concentrat, sa priveşti doar inainte şi sa fii increzut ca iti poti mentine corpul in pozitie verticala. Astfel de aventuri pe roti traiesc toti cei care stau cu ochiul pe tot ce se intimpla in aceasta tara, dar aflindu-se in afara ei. Aventura, insa, devine periculoasa, dar şi incitanta pentru cei care se afla pe teritoriul acestei tari-paradox, deja de mai multi ani. (cum este şi cazul subsemnatei)

Scurt portret de tara

Turcia a fost şi se mai afla de mai multi ani la rind in vizorul presei internationale de pe toate continentele. In primul rind, datorita sau din cauza pozitiei sale geografice, Turcia, tara de pe doua continente, moştenitoarea de drept a Imperiului Otoman (1301-1922) reprezinta o punte de trecere dinspre Marea Mediterana spre sud şi dinspre Marea Neagra spre Nord, cu alte cuvinte o tara insulara.  Pozitia sa geostrategica dicteaza sferele de influenta sub care se afla aceasta. In calitate de actor international, Turcia se afla intr-o eterna dilema spatiala, incotro e mai bine sau unde avem prieteni mai devotati? Spre Est sau spre Vest? Din moment ce la nivel regional Turcia este inconjurata de conflicte (in Sud- Irak, Siria; Nord – Caucazul şi conflictele sale inghetate, Nord-Vest – conflictele din Balcani) rolul acesteia in zona este unul mai activ, Turcia işi adjudeca rolul de lider, cu tendinta de a deveni un stat cu o putere decizionala absoluta. Cu toate ca pe plan extern a fost lansata politica “zero probleme cu vecinii” şi “stabilirea echilibrului intre libertate şi securitate”, izbucnirea razboiului din Siria şi pozitia sa categorica impotriva regimului lui Başar Al-Assad, inrautatirea relatiilor cu Iranul au transformat aceste doctrine nationale in nişte amintiri vagi. Cu toate astea, in pofida resurselor energetice modeste, Turcia ca stat are o importanta geopolitica substantiala, ceea ce ii permite sa fie un coridor pentru energie, care uneşte Estul cu Vestul.

Ultimile evenimente din Turcia au aratat ca adevarata primejdie sau adevaratul inamic nu se afla in afara tarii, ci chiar in interiorul ei. Tentativa de lovitura de stat din noaptea de 15 spre 16 iulie a şocat opinia publica internationala, a luat prin surprindere guvernul de la Ankara, a fost ca o “lovitura de palma” data poporului turc, popor care işi traieşte drama in fiecare zi. De ce s-a ajuns la lovitura de stat in Turcia? Care sunt urmarile acesteia? Ce lectie a tras guvernarea, dar şi poporul turc in urma acesteia? Ce s-a schimbat in Turcia dupa acel eveniment? In cele ce urmeaza vom incerca sa gasim raspunsul la toate aceste intrebari.

Ce s-a intimplat in noaptea de 15 spre 16 iulie?

Tentativa de lovitura de stat din Turcia, pe cit de repede a pornit, pe atat de repede a fost inabuşita, dar efectele ei se resimt şi astazi. O parte din armata Turciei a incercat sa-l dea jos de la guvernare pe preşedintele Recep Tayıp Erdoğan, cu intentia de a instaura o ordine constitutionala in tara şi de a pastra ideile seculariste pe care a fost fondata Republica Turcia in 1923. In momentul in care armata a atacat şi ocupat Parlamentul de la Ankara, a bombardat Palatul Prezidential, preşedintele turc se afla in vacanta in statiunea Marmaris. Podul Bosfor şi podul Fatih Sultan Mehmet, care fac legatura dintre partea asiatica şi cea europeana a Istanbulului au fost blocate de catre armata, activitatea celor doua aeroporturi din Istanbul a fost sistata, focuri de arma, explozii au putut fi auzite atat in Istanbul, cit şi Ankara, lume panicata şi ingrozita, cladirea postului public de televiziune TRT asediata şi ocupata de aceeşi armata, starea de haos general a cuprins intreaga Turcie. In scurt timp de la declansarea puciului, printr-o transmisiune Facetime in direct de pe telefonul mobil al unei jurnaliste CNN Türk, (telefon numit “Telefonul Independentii” şi pentru care un om de afaceri din Arabia Saudita a oferit 250 mii dolari) preşedintele Erdoğan a anuntat ca lovitura de stat a esuat, invitind lumea sa iasa in strada şi sa apere tara. Oamenii au dat ascultare preşedintelui, au pus mai presus de toate viitorul tarii lor şi au mers sa lupte cu mainile goale impotriva puciştilor. 241 dintre aceştia şi-au pierdut viata, iar 2 mii 797 au fost raniti. Cei decedati se mai afla şi acum printre cetatenii turci. Suna sinistru, dar fotografiile celor decedati sunt afişate in toate statiile de metrou, autobuz, metrobuz, in cele mai aglomerate locatii din Istanbul. In descrierea acestor fotografii se mentioneaza numele, ocupatia şi modul in care au decedat aceşti oameni. (in Turcia ei fiind numiti “martiri” – termen care starneşte numeroase contradictii in societate) Aceste fotografii, cu o simbolistica aparte, transmit un mesaj puternic atat cetatenilor turci, cit şi persoanelor care viziteaza aceasta tara.

DeGülenizarea Turciei sau vinatoarea güleniştilor

Imediat dupa capturarea puciştilor de catre armata turca, preşedintele Erdoğan l-a acuzat pe Fethullah Gülen, clericul autoexilat in Philadelphia, SUA, ca ar sta in spatele organizarii acestei lovituri de stat. Odinioara prieteni şi aliati, acum insa duşmani de moarte, animozitatile dintre Erdoğan şi Gülen s-au intetit acum trei ani, in urma celui mai mare scandal de coruptie din Turcia, cu milioane de dolari ascunşi in cutii de pantofi. Atunci liderul religios l-a acuzat direct pe preşedintele Turciei, pe fiul acestuia Bilal şi pe cei mai apropiati oameni din anturajul acestuia de acte de coruptie. De aici aveau sa inceapa rundele de acuzatii reciproce, reglari de conturi dintre aceşti foşti aliati. Inchiderea unui şir de cursuri extra-şcolare in Turcia (“Dershane” in turca), proiect pentru care s-au cheltuit sume enorme de bani, au dus la creşterea tensiunilor dintre preşedintele islamo-conservator turc şi clericul autoexilat. Dar inainte de a trece in revista cum are loc vinatoarea güleniştilor in Turcia, trebuie sa zabovim un pic asupra acestui nume: Fethullah Gülen.

Cardinalul din umbra sau cine este Fethullah Gülen?

In contextul loviturii de stat din Turcia numele lui Gülen a tinut cap de afiş atat in presa turcă, cit şi cea de peste hotare. Nascut in 1941 in Erzurum, Turcia, cleric religios, invatat islamic şi ginditor, poet şi scriitor autoexilat din 1999 in Pennsylvania (SUA), Fethullah Gülen conduce o mişcare sociala mondiala sub numele “Mişcarea Gülen” (in turca neoficiala “Hizmet”), care cuprinde in prezent citeva milioane de adepti, cu o retea de mai mult de 800 şcoli  in toata lumea, cu proiecte concentrate pe societatea civila şi organizatii non-profit, autor a peste 60 de carti, majoritatea cu tenta religioasa islamica, promotor al dialogului intercofesional şi tolerantei religioase, al spiritualitatii religioase mai presus de orice. In pofida valorilor pe care se sprijina invataturile acestuia, acesta a fost acuzat de catre seculariştii din Turcia ca ar dori sa instaureze legile sharia. Mai mult, de catre un cerc destul de larg din Turcia el este vazut ca “omul Statelor Unite ale Americii” sau numit “agentul Gülen”. In urma singeroasei tentative de lovitura de stat, Turcia a cerut extradarea lui Gülen de catre SUA, dar nici pina astazi acest lucru nu s-a intimplat, SUA invocind ca nu existe probe care ar dovedi implicarea fostului imam in organizarea puciului eşuat.

In Turcia, mişcarea lui Gülen are o retea de milioane de adepti, sustinatori din diferite domenii: economie, mediul judecatoresc, securitate, invatamint, cultura, business. Este asemeni unei caracatite care şi-a extins tentaculele in toate directiile, iar numarul mare de adepti, printre care  influenti oameni de afaceri fac din aceasta un loc tentant pentru cei care vor sa se afirme, sa işi creeze propria retea de oameni influenti, sa obtina o bursa de studiu şi sa beneficieze de alte “oferte” gratuite din partea mişcarii. La nivel international, mişcarea in cauza are menirea de a promova limba şi cultura turca, prin intermediul retelei de şcoli, dar şi a diferitor ziare şi televiziuni. La nivel local, acest “export de cultura”  se produce (s-a produs – ar fi potrivit de vorbit deja la trecut) şi in mediul studentilor straini. Aşa se face ca acum trei ani, cind am ajuns in Turcia, multe lucruri, evenimente sau oameni mi-au trezit interesul. In primul rind, acele camine sau apartamente care le erau oferite studentilor gratuit, excursii in diferite oraşe ale Turciei, sarbatorirea Revelionului şi a altor sarbatori pe barci private pe Bosfor, distractii, ospaturi, ieşiri la film, toate astea gratuit. Aici trebuie sa mentionez un aspect foarte important. Doar baietii puteau participa la astfel de evenimente. Prezenta fetelor era absolut interzisa. Şi fetele erau antrenate in activitati, dar mai mult in camine, adica spatii inchise. Aceste comunitati de studenti de baieti şi fete aveau tutori, in grija carora aceştia se aflau şi care stabileau programul zilnic persoanelor din comunitate. Spre exemplu, era interzisa intrarea in camine mai tirziu de apusul soarelui, era strict interzis consumul de bauturi alcoolice, in fiecare zi tinerii se rugau de 5 ori, aşa cum prevede religia islamica (nu erau fortati insa sa o faca cei de religie diferita), se studia Coranul şi se citeau obligatoriu lucrari scrise de Fethullah Gülen. Toate aceste lucruri, pe alocuri misterioase s-au intimplat multi ani la rind. Intreaga tara ştia despre existenta acestor comunitati de oameni, despre evenimentele din interiorul comunitatii, toate astea pareau lucruri normale pentru turci, mai putin normale insa pentru strainii veniti aici la studii. Puciul eşuat din 15 iulie a schimbat radical starea de lucruri din tara, societatea turcă a suferit, aş spune, o metamorfoza intirziata. Peste noapte au aparut sau au fost depistati mii sau chiar milioane de duşmani care atentau la bunastarea statului turc. Ceea ce era normal odata, nu parea o normalitate dupa lovitura eşuata. Astfel au inceput epurarile in masa şi de mase.

Marea epurare de dupa puci

In istoria Turciei moderne, aceasta nu este prima lovitura sau tentativa de lovitura de stat. Tara are un trecut bogat in astfel de evenimente, cu sute de mii de persoane executate, iar multi dintre turci au mai trait astfel de momente in 1960, 1971, 1980, 1993 şi in 1997 cind a avut loc aşa numita “lovitura de stat post-moderna” (“Darbe post-modern”). Fortele armate turceşti, dintotdeauna, s-au considerat a fi un protector al democratiei şi laicitatii, un aparator al valorilor seculare impuse inca de Mustafa Kemal Atatürk – fondatorul Republicii Turcia.  Puciul eşuat din iulie a trezit mai multe semne de intrebare in societatea turcă, dar mai ales in cea vestica. Unele teorii l-au ilustrat pe Erdoğan ca fiind regizorul propriei lovituri de stat urmarind astfel creşterea autoritatii acestuia. Conform altor teorii, autoritatile turce au ştiut despre planurile puciştilor lasandu-i sa actioneze, cu scopul de a-i putea infringe mai uşor, cu scopul de a avea un “preşedinte victima” care ar avea mai multe argumente in favoarea instituirii un regim prezidential in Turcia. (regim care va accentua şi spori puterile şefului statului). In pofida tuturor acestor teorii sau scenarii apocaliptice, puciul din 15 iulie a dus la o coagulare sociala a turcilor; persoane de etnie, religie, preferinte politice diferite s-au unit in fata unui duşman comun, au marşaluit zile la rind şi au scandat lozinci nationaliste, Istanbulul a fost impinzit cu sloganul “Biz milletiz Türkiye’yi darbeye teröre yedirmeyiz” – Noi suntem poporul. Nu vom lasa teroarea şi puciul sa inghita (distruga) Turcia. Retineri şi arestari in masa, destituiri din functie, amenintari cu moartea, intimidari, toate astea au fost componentele unui tablou de groaza, care a cuprins intreaga Turcie. Conform ultimilor date: 76 mii 597 persoane, banuite a fi adeptii sau simpatizantii mişcarii clericului turc Fethullah Gülen, au fost concediate, 18 mii 756 persoane arestate, printre care magistrati, militari, judecatori, procurori, 131 institutii media inchise (3 agentii de ştiri, 16 televiziuni, 23 posturi de radio, 45 ziare, 15 reviste, 29 edituri), 35 institutii medicale, 104 fundatii, 109 camine studenteşti,  934 şcoli private, 1125 asociatii,  15 universitati, 19 sindicate. Aşa cum a afirmat insuşi preşedintele turc “revolta este un dar de la Dumnezeu, fiindca ea ne va ajuta sa facem curatenie in armata”, dar se pare ca acesta nu s-a oprit doar la armata. Starea de urgenta decretata imediat dupa 15 iulie a fost prelungita in data de 11 octombrie, ceea ce inseamna ca epurarile in masa şi de mase pot continua sub paravan legal. Astazi, despre cele intimplate la 15 iulie, despre Fethullah Gülen şi mişcarea sa se discuta in şoapta pe holurile universitatilor, spitalelor, altor institutii, in strada. Lumea este mult mai precuata la ceea ce spune, cum se comporta, prea putini sunt acei care işi exprima deschis nemultumirea fata de actiunile atroce ale guvernului.  Discutiile despre introducerea pedepsei cu moartea in Turcia nu fac decit sa accentueze avalanşa de critici la adresa guvernului de la Ankara din partea Uniunii Europene şi a altor structuri internationale. O tara scaldata in scandaluri de coruptie, cu o economie schilodita de interminabile atentate teroriste şi dialog dezechilibrat cu vecinii, “tara-inchisoare” pentru sute de jurnalişti, o tara cu un preşedinte acuzat de populism şi autoritarism, care foloseşte cu maiestrie religia in scopuri politice, un preşedinte pentru care notiunea de libertate de exprimare ii este straina, dar care in iulie a fost salvat chiar de social media şi Internet, aceasta este imaginea Turciei şi a conducerii sale din ultimii ani.

Turcii folosesc in viata de zi cu zi multe expresii populare (zicale, proverbe) specifice stilului lor de viata, de a gindi sau de a se individualiza in raport cu alte popoare. Una dintre acestea,  pe care o aud des este: “Türk gibi başla, Alman gibi sürdür, Ingiliz gibi bitir”, adica “Incepe ca un turc, continua ca un german şi termina ca un englez”. Se ştie ca, constructia identitara a turcilor este caracterizata de primatul sentimentului, a trairilor. Istoria abunda in astfel de dovezi şi exemple.  Turcii incep orice lucru cu mare entuziasm, emotii, ardoare, dar din pacate nu continua lucrul inceput ca un german disciplinat şi nu il termina nici ca un englez, cu succes plus profit. Turcii sunt un popor minat de emotii, iar politica mare (atat pe plan intern, cit şi extern) a Turciei la fel este un rezultat mai mult al emotiilor, decit al unei ratiuni consecvente şi coerente. Marea epurare nationala, care a urmat dupa 15 iulie, arestarile in masa, rafuielile politice, discursurile politice pline de patos cu lansari de acuzatii grave la adresa celor banuiti de destabilizarea ordinii in tara, raspindirea fricii in societate nu vin decit sa confirme cele mentionate mai sus, iar criticii lui Erdoğan sustin ca dictatura acestuia abia acum incepe. DeGülenizarea Turciei, o problema aparent interna (nationala) s-ar putea reflecta şi la nivel international, ducind la destabilizarea şi tensionarea relatiilor cu Statele Unite ale Americii, lucru mai putin dorit de catre poporul turc, dar şi de catre lumea intreaga.