Franţa a declanşat în ultimul timp una dintre acele polemici care poartă prin excelenţă marca ei de fabricaţie. Polemica are toate şansele să devină şi o dezbatere istorică, literară, morală şi filozofică interesantă, întrucît în centrul ei se află patru nuclee explozive: numele unuia dintre cei mai mari romancieri francezi, stilul ezitant al oficialităţilor culturale de la Paris, o gravă acuzaţie de antisemitism şi o insolubilă problemă legată de raportul dintre om şi operă.
Marele romancier este Louis-Ferdinand Céline, dispărut acum 50 de ani, autorul mai multor romane care au revoluţionat acest gen literar, printre care „Călătorie la capătul nopţii”.
In ce priveşte stilul ezitant al oficialităţilor culturale franceze, el ţine de faptul că Ministerul Culturii a vrut iniţial să celebreze trecerea a 50 de ani de la moartea lui Céline, dar i-a retras numele de pe lista celebrărilor oficiale în urma unei plîngeri depusă de o asociaţie evreiască.
Ajungem astfel şi la acuzaţia de antisemitism formulată de asociaţia copiilor de deportaţi evrei din Franţa. Cum e posibil, spune avocatul Serge Klarsfeld, preşedintele asociaţiei, ca Republica Franceză să vrea să depună coroane de flori pe mormîntul celui care, prin pamfletele sale anti-evreieşti din 1937 şi 1938, a alimentat ura împotriva evreilor şi a pavat de fapt drumul spre Holocaust?
Indignarea lui Serge Klarsfeld este una de bun simţ şi justificată, dar nu răspunde la o altă întrebare: cum e posibil ca un scriitor să fie uneori sediul unor contradicţii atît de violente, cum e posibil ca un om să fie total imoral pe plan politic şi genial pe plan artistic, cum e posibil ca josnicia şi talentul să-şi dea mîna în aceeaşi fiinţă?
Pentru că Louis-Ferdinand Céline este, într-un fel, o enigmă umană, un om care a concentrat în paginile sale şi în destinul său toate contradicţiile posibile. Chiar şi mulţi intelectuali şi oameni de litere evrei recunosc de altfel că din paginile anti-evreieşti de o rară vehemenţă scrise de Céline emană totuşi un incontestabil talent literar. In Franţa, în orice caz, opera lui Louis-Ferdinand Céline este publicată în prestigioasa colecţie La Pléiade, figurează în manualele şcolare şi se bucură de o enormă audienţă (se spune că Louis-Ferdinand Céline este şi autorul preferat al preşedintelui Nicolas Sarkozy). De ce să nu-l celebrăm în mod oficial pe Céline, au strigat alte voci, cînd de fapt îi admirăm atît de mult opera şi ne încîntă sufletul şi mintea? In ciuda rătăcirilor sale anti-semite, mai spun aceşti „apărători” ai lui Céline, el rămîne un mare damnat al secolului al XX-lea, un artist greu de clasat dar care a denunţat ororile războiului şi ale dezumanizării capitaliste mai puternic decît oricare alt scriitor.
Chiar şi cîţiva eminenţi intelectuali francezi avînd origini evreieşti au reacţionat negativ la decizia lui Frédéric Mitterrand, ministrul francez al culturii, de a anula celebrarea oficială a 50 de ani de la moartea lui Céline. „Nu trebuie să ne opunem la comemorarea lui Céline, a spus filozoful Bernard-Henry Lévy, această comemorare trebuie, dimpotrivă, să servească pentru explorarea unei enigme, ca să înţelegm cum poate fi cineva în acelaşi timp un mare scriitor şi un ticălos absolut”. Iar filozoful Alain Finkielkraut declară: „sunt foarte neliniştit din cauza deciziei ministerului, încă o dată se va spune că în Franţa se face simţită influienţa ocultă a unui lobby evreiesc”. Mai sunt de altfel voci care, în presa franceză, deplîng faptul că retragerea lui Céline de pe lista celebrărilor oficiale nu va face decît să-i amplifice popularitatea: romanele lui Céline se vor vinde şi mai bine, lumea îl va citi şi mai mult, teatrele îl vor adapta şi mai des. De altfel unul dintre marile succese de scenă ale acestor ultimi ani au fost lecturile făcute de un mare actor, Fabrice Luchini, din opera lui Céline. În orînduirea mediatică şi comercială în care trăim, orice scandal devine o sursă de publicitate enormă. Acum cîţiva ani Nicolas Sarkozy a avut nefericita inspiraţie să declare că nu i-a plăcut niciodată o scriitoare din secolul al XVII-lea, Prinţesa de Clèves, ceea ce a readus brusc în actualitate romanele acesteia care au urcat rapid în topul vînzărilor.
In contextul actualei polemici legată de Céline, istoricii literari reamintesc că scrierile anti-evreieşti ale autorului (în special „Bagatelle pour un massacre” şi „Ecole des cadavres”) au fost interpretate în mod diferit înainte şi după Holocaust. In momentul apariţiei lor, chiar şi unii scriitori cu origini evreieşti precum André Gide au considerat că atacurile lui Céline la adresa evreilor ţin mai degrabă de nihilismul său şi că nu pot fi serioase. „Ceea ce scrie Céline este prea grotesc ca să poată fi luat în serios”, spunea André Gide. La ora aceea Louis-Ferdinant Céline era perceput ca un bufon revoltat care împroşca oricum cu noroi pe toată lumea: evrei, catolici, francezi, germani, albi, negri…
Exterminarea în masă a evreilor în anii celui de-al doilea război mondial orchestrată de Hitler cu complicitatea altor regimuri pro-naziste europene a modificat însă total privirea asupra pamfletelor lui Céline. El însuşi de altfel s-a compromis moral colaborînd cu naziştii şi a scăpat oarecum ca prin urechile acului, după război, de pedeapsa cu moartea. Pamfletele sale (în care îi desemnează pe evrei ca fiind responsabili de toate relele care se abat asupra Europei de peste o mie de ani) n-au mai fost publicate după 1945, dar pot fi citite pe Internet.
Vrînd, nevrînd, ajungem deci, cu această polemică legată de Céline, la Holocaust, un fel de păcat de neşters al Europei şi care, departe de a se estompa, se adînceşte cu trecerea anilor. Pînă la Holocaust gîndirea critică a Occidentului şi a Europei în general a fost una lipsită de autocenzură, universalistă şi triumfantă. Holocaustul a provocat însă un sentiment de vinovăţie atît de puternic încît a dus la o paralizie a spiritului european, l-a făcut prudent şi ezitant. Faptul că o monstruozitate precum Holocaustul a fost posibilă în Europa aşa-zis „civilizată” a pulverizat pentru un timp încă nedeterminat autoritatea morală a Europei. Din 1945 încoace, pentru a nu mai fi obligat să gîndească şi pentru a nu greşi, întregul Occident s-a baricadat în spatele gîndirii politicii corecte. In lumina acestei a doua drame, strict spirituale, pierderea libărtăţii de judecată, trebuie analizată şi ezitarea ministerului francez al culturii care întîi vrea să-l celebreze în mod oficial pe Céline (cel mai citit autor francez în lume după Proust) şi apoi îl retrage de pe lista celor care merită celebraţi de statul francez.
Un istoric francez, Alain Corbin, declară că înţelege decizia ministrului culturii, dar că nu o aprobă. „Înţeleg, spune el, că prezenţa lui Céline pe lista celebrărilor oficiale este de naură să-i rănească pe supravieţuitorii Holocaustului şi pe descendenţii lor. Dar pe de altă parte riscăm să deschidem astfel calea unor dezbateri fără sfîrşit: întodeauna va exista cineva care să spună că nu-l putem celebra pe Adloph Thiers (istoric, fost preşedinte al Franţei, părintele celei de-a III-a Republici franceze) pentru că a înăbuşit în sînge Comuna din Paris, iar pe filozoful Jean-Jacques Rousseau pentru că şi-a abandonat copiii”.
In această logică, într-adevăr, Europa de răsărit ar trebui şi ea să protesteze vehement de fiecare dată cînd va fi celebrat în Franţa un scriitor care a avut simpatii comuniste (începînd cu Jean-Paul Sartre). Întrucît, nu-i aşa, toţi intelectalii care au acordat, în Vest, credit moral comunismului au contribuit indirect la imensa dramă a comunismului de stat din Est, utopie sîngeroasă soldată cu moartea a cel puţin o sută de milioane de persoane (cifră avansată în Cartea Neagră a Comunismului apărută de altfel în 1997 chiar în Franţa)…
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Ha, nu mai auzisem de mult de Celine…
Un inovator al tehnicii romanesti, cu o suculenta rar intilnita.
Ce treaba avem insa cu viata sa personala? Nimeni nu are chef sa comemoreze pe cetateanul Celine (bun sau rau, cine poate totusi spune …), ci pe scriitorul Celine.
Sa presupunem ca ar fi condamnata la moarte pentru antisemitism (!). Ei, si ce?! Cartile lui nu ar mai fi citite?
In antichitate nici nu se stia autorul unor scrieri (erau puse pe seama unor zeitati si gata), dar asta nu facea scrierile alea mai putin interesante.
De fapt, o parte din Evanghelii nici nu au fost scrise de cei carora li se atribuie… Si totusi, ele fac parte din Noul Testament si sunt acceptate ca atare.
scrierile lui Celine nu sunt numai cele cateva pamflete nefericite – dupa unii, si lipsite de valoare literara – ci tot ale lui sunt si romanele exceptionale. iar persoana Celine este scoasa in evidenta si de unele, si de celelalte. romanele lui respira umanism, sunt vehemente impotriva absurditatii razboiului, impotriva degradarii mizeriei. omul Celine a fost nu doar pamfletarul nesabuit, ci si medicul dedicat.
lucrurile nu sunt deloc atat de simple cum le traseaza ideea separarii dintre arta si personalitate. iar personalitatea lui Celine nu poate fi aruncata evaziv la cos, pentru a se salva, chipurile, talentul sau literar.
timpul nu ofera intotdeauna distanta necesara pentru a te raporta la evenimente, iar trivializarea de astazi a cazului Celine este un exemplu.
mai bine il ascultam pe Gide: « Ce n’est pas la réalité que peint Céline ; c’est l’hallucination que la réalité provoque ; et c’est par là qu’il intéresse » – 1938
Astazi ne aducem aminte cu oroare de tot ceea ce a facut posibil Holocaustul. Comemoram in fiecare an si in multe opere literare si cinematografice suferinta evreilor pentru simpla vina de a fi diferiti. Este bine ca infieram orice atitutine xenofoba, pentru ca nici un holocaust sa nu mai poata fi posibil vreodata.
Intre timp insa ii injuram pe arabi, le bombardam orasele, ii omoram in razboaie de „eliberare” si nu ne sfiim sa ii numim in public asa cum nimeni nu ar indrazni sa vorbeasca despre evrei. Si atunci stau si ma intreb: Am inteles noi oare lectia Holocaustului, sau suntem condamnati sa o repetam mereu si mereu, ieri cu negrii si evreii, azi cu arabii si cu tiganii … !?
Oare peste 100 de ani (de exemplu) chinezii, viitorii stapani incontestabili ai Planetei, nu ne vor socoti rasa inferioara, fara dreptul de a consuma resurse pretioase si fara dreptul de a polua ? Oare, repetand propria noastra logica de azi, nu ne vor bombarda pentru resurse si nu ne vor numi teroristi atunci cand ne vom rascula impotriva ocupantilor ? Oare este acceptabil ?
Dare ceea ce le facem noi azi arabilor (si maine persanilor) este acceptabil ?!
singura lectie a Holocaustului a fost ca ideologia este extrem de eficienta. si cum, cu ajutorul sau, poti instiga popoare intregi la crima. cam asta este singura lectie priceputa in urma Holocaustului; mai exact spus lectia modernitatii.
in rest, purificarile etnice, rasismul, manipularea, cruzimea au continuat nestingherite la nivel de politici de stat.
noua caramida in ideologia de astazi este „lipsa esentiala de civilizatie a musulmanilor”, plasarea lor intr-un ev mediu iluzoriu – desi crimele de care ii acuzam sunt cele de care se facea vinovat si occidentul inca in secolul XIX si inceputul secolului XX. dar ar mai fi eficient si mobilizator sa-i numim „moderni”? – nope :D asa ca dam cu barda, pardon, evul mediu.
o fi o defulare psihanalitica a faptului ca in timpul evului mediu occidental arabii/ maurii ajunsesera la trepte de civilizatie ce aveau sa fie atinse de noi abia dupa vreo 800 de ani.
secolul trecut a fost cel mai sangeros si mai barbar din toate epocile umanitatii. in el si-au dat in petec nu atat „salbaticii” umanitatii (stiam ca sunt salbatici inca din secolul XIX – ne pregatisera constiincios pentru asa ceva „les zoos humains”), cat puternicii ei: turcii, rusii, nemtii, englezii, japonezii, americanii…
nasol e ca secolul XXI pare mai degraba o continuare decat o antiteza a predecesorului sau.
Un articol bun, felicitari!
O analiza excelenta, pacat insa ca tocmai cineva de talia lui Matei Visniec o confunda pe Doamna de Layfayette, scriitoare, cu personajul sau, Printesa de Cleves…
un citat din Voyage au bout de la nuit care mi se pare foarte revelator
„Cela commença vers 1900… C’est une date ! A partir de cette époque, ce ne fut plus dans le monde en général […] qu’une course frénétique à qui deviendrait plus pervers, plus salace, plus original, plus dégoûtant, plus créateur, comme ils disent…”
Celine intelege incotro bate vintul si supraliciteaza, ca sa fie el cel mai pervers, cel mai scirbos… ca sa fie, bineinteles, in centrul atentiei. Si inca Voyage nu e nimic pe linga Bagatelle pour un massacre, care din fericire cade sub incidenta legii pentru incitare la violenta.
De ce oare ne fascineaza bizareriile astea literare ? Care este limita intre gusturile literare „rafinate” si perversiune pur si simplu ? Sigur, nu am raspunsul, dar teoria dominanta care afirma ca nu exista limite de ordin estetic ma nelinisteste… Celine, Sade, Houellebecq ar merita cel mult o pozitie marginala intr-o lume literara mai echilibrata, avind in vedere extremismul lor estetic… in loc de asta ii gasim iin centrul atentiei, studiati si comentati, mereu subiecte de articole, de dezbateri (in care intrebarea despre limitele inevitabile cam lipseste) si de doctorate.
Imi pare bine ca a mai remarcat cineva regretabila confuzie facuta de dl. Visniec: La Princesse de Clèves este numele operei. Autoarea ei este Madame de La Fayette.
Mi-a placut articolul d-lui Visniec pentru ca e argumentat si nu te lasa in ceata.
Eu,in umilitatea si insignifianta mea,raman la opinia ca literatura e literatura,ca aceatsa nu trebuie confundata cu nimic altceva si ca orice imixtiune in sfera ei nu poate avea consecinte benefice.Daca luam in considerare doar cazul poetului nostru Eminescu,e de ajuns sa vedem pana unde poate ajunge mutilarea si masacrarea operei poetului,cand politicul se amesteca precum musca-n ciorba.
Asa ca, pana la urma,oricate dezbateri contradictorii s-ar naste so s-ar perpetua,pe marginea operei si vietii unui artist,ramane opera,care spune totul. Parerea mea !