Pe 13 ianuarie 1968 Johnny Cash își începea concertul de la închisoarea de maxima securitate Folsom din California cu “Folsom Prison Blues” in fata a doua mii de asasini, violatori și jefuitori. Energia emanata de Johnny Cash și trupa sa, cu Carl Perkins, autorul celebrului “Blue suede shoes”, la chitara, ca și de deținuții aplaudând versuri ca “I shot a man in Reno/Just to watch him die” (Am împuscat un om in Reno/Doar pentru a-l privi murind) e evidenta încă de la începutul discului, nefiind știrbită de faptul ca de fapt uralele deținuților au fost înregistrate dupa concert, în studio. Discul, apărut in mai 1968, a fost primit cu calificative maxime de criticii muzicali, a relansat cariera lui Johnny Cash, devenind disc de aur in august 1968, fiind vândut până atunci in peste 500.000 exemplare. Erau cântece despre arest, închisoare, cocaina, fotografii ale mamei, haine vărgate și lanțuri, spânzurătoare, cântece in care se regăsea fiecare dintre deținuți.
Nu era însă primul concert al lui Johnny Cash într-un penitenciar, acesta având loc pe 1 ianuarie 1959, la San Quentin, cea mai veche închisoare din California, și ea tot de maxima securitate. Printre deținuți se afla și Merle Haggard, arestat in 1957, la vârsta de doar 18 ani, pentru o încercare de jaf. Ani de zile mai târziu, ajuns o legenda a muzicii country, Merle Haggard mărturisea ca acel concert l-a inspirat sa devina serios și sa se concentreze asupra muzicii. In cuvintele sale: “Avea atitudinea potrivită. Mesteca gumă, părea arogant și le-a arătat degetul mijlociu gardienilor – a făcut tot ce ar fi vrut să facă și prizonierii. Era un ticălos din Sud care era acolo pentru că ne iubea. Când a plecat, toată lumea din acel loc devenise fan Johnny Cash.”
Curând după aceea, Haggard s-a alăturat trupei de muzică country a închisorii și a început să se concentreze asupra muzicii, lăsând la o parte gândurile de evadare care îl măcinaseră până atunci. A fost eliberat condiționat în 1960, după ce și-a ispășit doi ani de pedeapsă. Mai târziu, în 1972, i s-a acordat o grațiere necondiționată de către Ronald Reagan, guvernatorul de atunci al Californiei. La moartea sa, la vârsta de 79 ani, in 2016, era descris ca un “outlaw hero” (erou bandit) si ca legenda a muzicii country.
Nicolas Cezar Negulescu n-a auzit de Merle Haggard sau de Johnny Cash, ceea ce nu e e mirare, la cei puțin peste 20 ani pe care ii are. A fost arestat in 2018 pentru tentativa de omor, o perioada fiind judecat in libertate. In cele din urma a primit o condamnare de 4 ani și 10 luni, petrecând până acum aproape doi ani in Centrul de Detenție Craiova.
Am stat de vorba cu el pe 13 octombrie 2023 in incinta Arenei Verde Stop din București, unde Fundația pentru Artă „Mircea Dinescu” a organizat un concert cu participarea a șapte deținuți de la Centrul de Detenție Craiova, a trei muzicieni profesioniști de manele și a lui Andrei Dinescu cu trupa sa PC HAREM. Concertul a făcut parte din programul RO-CULTURA care se desfășoară în Craiova și București, în perioada mai 2022 – aprilie 2024 susținut de granturi SEE (ale Spațiului Economic European) reprezentând contribuția Islandei, Principatului Liechtenstein și a Regatului Norvegiei la reducerea disparităților economice și sociale în Spațiul Economic European și la consolidarea relațiilor bilaterale cu cele 15 state beneficiare din estul și sudul Europei și statele baltice.
“Sunt in detenție din mai 2022 dar am mai stat șase luni in 2018. Nu trebuia sa fiu la pușcărie, nu era o fapta atât de grava incit sa plătesc pe măsura asta. Trebuia sa fie altfel.”, spune tânărul cu care ma conversez înainte de concert. “La jumătatea pedepsei, in aprilie o sa vin in fata comisiei de liberare și m-as putea libera. Acolo depinde de comportamentul tau, de activitățile pe care le ai … eu am fost băiat cuminte, am un comportament bun, ma conformez regulamentului, imi vad de treaba mea, am un obiectiv – sa ma duc cit mai repede acasă, am o familie care ma așteaptă, nu vreau sa-mi pierd viata pe la pușcărie, am făcut o greșeala dar asta nu înseamnă ca trebuie s-o repet. E o învățare de minte, o lecție pentru mine prin ceea ce trec …”
Nu ma pot stăpâni și-i zic in gluma ca sunt doar patru polițiști la șapte deținuți asa ca trei ar putea scăpa ușor daca ar alerga fiecare in alta direcție dar ca nu merită când mai sunt doar sase luni până la eventuala liberare condiționata. Râde și el cu pofta și repeta ca nu vrea altceva decât sa se întoarcă acasă cât mai repede și ca nu are de gând sa facă alte greșeli.
Il întreb daca are de gând sa facă muzica dupa ce se eliberează. “Sincer … m-ar bate gândul. Vreau sa vad cum se desfășoară lucrurile … ma pasionează să bat la darabane. Cu vocea nu prea le am.” Aflu ca exista cursuri săptămânale care de când cu proiectul “Shamanelism” și ca in perioada premergătoare concertului au avut loc mai multe repetiții. “Mie-mi place mai mult muzica techno, de club, dar îmi plac și manelele, ca altfel nu as fi aici. E și emisiunea aceea pe Taraf, cu Lucian Elgi, la care ma mai uit”, îmi spune in replica la afirmația mea ca nu ascult manele dar ca apreciez ritmul. Se apropie ora începerii concertului asa ca trebuie sa întrerupem conversația.
Cei șapte percuționiști, așezați pe scaune într-un arc de cerc, încep sa se sincronizeze și ma duc cu gândul la dubașii din Brănești, cu care Phoenix-ul cânta in 1974, deși aici, tobele fiind de tip egiptean, darbuka, ritmul e oriental. Intra apoi și Dumitru Boaca și Pulpan Nicolae la clape, Ionut Avram la voce și ocazional și Andrei Dinescu la vioara. Cred ca soundul plin de vigoare nu e departe de cel al petrecerilor cu iz arăbesc de pe vasele de agrement care pleacă seara din Eminönü, Istanbul, însă dupa câteva piese ritmate solistul rupe ritmul cu un cântec de dragoste siropos: “Privirea ta ma omoară/Niciuna nu e ca tine/Dar nici altul nu-i ca mine/Tu ești fericirea vieții/Esti ca roua dimineții …” in stilul tânguitor al lui Florin Salam.
Urmează alte cântece care au ca subiect dragostea, mult mai pline de nerv, când deodată din public se desprinde o fata de peste 1,80m, supla, in pantaloni negri, helanca neagra și vesta maronie, care începe sa danseze in picioarele goale pe iarba încă verde din fata muzicanților.
Ionut Avram se întrece in a compune spontan versuri gen “Sa știe Romania/Talentu-i la Claudia”, și apoi continua in romanes/țigănește, Claudia își rotește umerii, bratele, soldurile, făcând sa zboare in toate parțile paru-i lung, negru, mătăsos care, atunci când se arcuiește pe spate, ii curge dincolo de centura, iar apoi, surpriza, se suie pe carul de lângă formație și dansează câteva minute bune pe covorul înflorat de pe car, alături de un glob cu oglinzi decorat cu un șarpe și el strălucitor, in lumina unui reflector portabil.
E ultima piesa în care apar și tinerii arestați care apoi sunt conduși spre microbuz, însoțiți de cei patru polițiști și de încă doi polițiști in civil. Urmează o mica pauza și concertul continua cu PC HAREM, adică Andrei Dinescu, „Jerry” Boacă și Andrei Raicu.
Nu știu daca interlocutorul meu ori oricare dintre colegii sai de arest vor ajunge vreodată muzicieni profesioniști ori daca muzica va rămâne o parte importanta a vieții lor, însă încercările de terapie muzicala efectuate in Norvegia sunt foarte pozitive, atât prin prisma eforturilor făcute in perioada detenției cat și a efectelor discernibile dupa eliberare. Organizații ca MIFF (Musikk i fengsel og frihet – Muzica in închisoare și in libertate), fondată in 1991 și activă în peste 40 închisori norvegiene, ori Blues Factory, care activează în cinci închisori și are un aranjament cu Notodden Blues Festival, unul din cele mai mari festivaluri de blues din Europa, prin care organizației se pune la dispoziție o scenă separată, Jailhouse Stage, pe care se pot produce trupe din închisori, sugerează ca muzica poate modela viata sociala a arestaților. Astfel, procesul colaborativ de lucru împreună într-un grup poate îmbunătăți abilitățile de ascultare și comunicare precum și dezvoltarea de metode non-violente de a face fața disputelor.
Si nu în cele din urma, poate ca asemenea proiecte vor convinge țari (ca Italia sau Grecia) care adăpostesc criminali romani sub pretextul neconformității închisorilor din Romania cu standardele europene sa-i trimită pe aceștia acolo unde le este locul.
https://journals.sagepub.com/doi/10.1177/10298649211014235
https://www.musikkifengselogfrihet.no/
https://journals.sagepub.com/doi/full/10.1177/10298649211017616
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Frumos si inaltator gest sa salvezi oile ratacite. Desigur muzica poate fi o terapie formidabila.
Eram cindva pe undeva pe un munte in Tirol si au venit niste muzicanti cu instrumente tipice tiroleze. Nu numai oaspetii cabanei au fost incintati, dar si o cireada de vaci s-a indreptat f direct spre muzicieni.
Desigur, imi pot imagina cum cineva care a calcat pe bec e gata sa-se indrepte si fiecare merita a doua sansa. Ma gindesc si la cei care de la cinci ani scirtie vioara de cinci ori pe saptamina cite doua ore, sau clampane la pian. Poate ar merita si ei o sansa.
Oare de ce nici un puscarias nu vrea sa se indrepte facindu-se instalator? Sau de ce nu, inginer?
Inchisorile devin adevarate centre culturale. Deja au dat patriei o multime de scriitori si comori literare. As propune ca-n repertoriul coral sa intre si Noi suntem mindria tarii!
Romani, vizitati puscariile, adevarate cetati educationale, universitatiile scolii vietii. Azi e ziua portilor deschise!
Privesc din Doftana prin gratii de fier…
Muzica ne-a salvat si pe noi, astia multi care eram tot un fel de detinuti, in inchisoarea de dinainte de 1989…Ma gandesc la Metronom si By Request, la Vocea Americii – 379 m (jazz cu Villis Conover, dar si programele de rock de martea la 21.30), Radio Luxemburg – 208 m, Radio Monte Carlo – 205 m (o perioada), sau emisiunea Supersonic de pe RaiDue (radio), sau chiar Radio Kuweit (pe unde scurte, o perioada)…. Asa ca de ce n-am mai incerca…
Am ascultat doar Radio Free Europe, iar Metronomul chiar si in armata, cu colegul Buzoi, mort tragic la aniversarea a zece ani de la terminarea facultatii. Cadrele militare ne interziceau intrarea in dormitoare inainte de ora 6, lucru ideal pt noi care ne bagam picioarele in regulile militare si puteam dormi nederanjati pina la 5, dupa care puteam asculta Metronomul …
Poate pentru ca nu prea sunt maistri pe acolo, asa ca unii, gand la gand cu dumneavoastra, fac doar teorie: https://fr.wikipedia.org/wiki/Bernard_Stiegler
https://diginomica.com/next-chapter-offering-former-inmates-path-tech-career-software-engineering-apprenticeship
[Merle] ”Haggard (…) era descris ca un “outlaw hero” (erou bandit) si ca legenda a muzicii country.”
Outlaw înseamnă altceva în domeniul muzicii country. Exista un ”Nashville sound”, impus de establishment-ul din domeniu, iar muzicienii care se opuneau acelui sound se defineau ei înșiși drept ”outlaw”.
Johnny Cash și Waylon Jennings erau mândri de statutul lor de ”outlaw”, dar termenul românesc ”bandit” n-are nimic de-a face cu asta. În esență, ”outlaw country” e un gen de country neaprobat de Chet Atkins, cel care făcea regulile la Nashville. Dar Chet Atkins era și el un mare chitarist, mai mare decât Mark Knopfler, inclusiv în opinia lui Mark Knopfler 😀
Este o imagine rupta de realitate.
Un sat Potemkin. O idee moarta, a stingii mondiale. Care nu-si da seama de ridicolul situatiei.
Lucrurile sunt aduse la apogeul ilogicului la noi.
Lasam detinuti sa-si completeze studiile in penitenciare. Inclusiv superioare si doctorate. Si cand sunt eliberati, nu sunt angajati nicaieri. Sau sunt angajati doar ca reclama, cat e nevoie.
Avem o lege care prevede stergerea dosarelor penale pentru amnistiati (mai ales amnistiatii de la ’89) dar nimeni nu tine cont de ea. Cazierul apare cu a.p. si se interzic o serie de drepturi la angajari sau promovari. Ba chiar cumparari legale de arme, pentru aparare. S-a votat legea cazierului, care urmareste un fost condamnat toata viata, facandu-l santajabil de orice directoras sau patron. Este mai rau decat infierarea medievala. Aia se putea ascunde. Cazierul….. nu!
Avem institutia eliberarii conditionate, dar cine te angajeaza cand esti eliberat? Doar in conditii dubioase si sub controlul continuu al politistilor.
ETC.
Pe scurt, degeaba isi etaleaza unii talentele umanitare cu detinutii. Cand ies afara din puscarie sunt mai damnati decat in puscarie. Desi pentru o fapta gresita, nu se da decat o singura pedeapsa!
Cati condamnati abuziv de comunisti au fost reabilitati? Cati au fost angajati in posturi de coducere? Tot securistii, turnatorii, militienii, activistii de partid au fost propulsati. Si culmea! Ei puteau/pot fi penali (cu condamnari sau dosare in curs de cercetare/judecare) dar adevaratele victime ale comunismului nu au voie …
Lucru cu atit mai grav, cu cat practica de la noi a interzis dosarele politice inca din anii ’68. Dar toti cei ce deranjau activistii de partid (sau securistii/securistele) erau condamnati pe dosare falsificate sau transformate peste noapte. Din tintar faceau armasar,
Dar suntem democrati si condamnam comunismul. Si ne intereseaza soarta bietilor condamnati…..
Ridicoli! Demagogi!
erata: „toti cei ce deranjau activistii de partid (sau securisti/securiste) erau condamnati pe dosare PENALE falsificate sau transformate peste noapte. Din tintar faceau armasar.”
@Harald
Multumesc pentru corectie, care de fapt nu-si are locul. Daca cititi de ex articolul aparut in NYT la moartea lui Merle Haggard (https://www.nytimes.com/2016/04/07/arts/music/merle-haggard-country-musics-outlaw-hero-dies-at-79.html) veti vedea ca autorul foloseste termenul „real-life outlaw” care numai la Nashville sound nu se refera. In plus ideea de „outlaw” in textele country predateaza gaselnita jurnalistica de a defini libertatea de a devia de la normele impuse de Nashville, vezi de ex „Ladies love outlaws” de pe albumul cu acelasi nume al lui WJ, doar unul din multele exemple care toate descriu in „outlaw” un stil de viata, nu conflictul cu Nashville.
Acum daca termenul de bandit e cel mai bun pentru a descrie un nonconformist, un rebel sau un „rogue” ori „loser” asta e alta poveste. Daca as fi scris in italiana sau daneza „fuorilegge” ori „fredløs” ar fi fost traduceri cit se poate de apropiate de „outlaw”. In romana insa „faradelege” se refera la fapta in sine nu la faptuitor. „Rebel” n-ar fi o traducere rea dar nu transmite aceeasi conotatie pe care o are „outlaw” in engleza, ca „rebel” poate fi si un copil care se razvrateste impotriva parintilor sau profesorilor/scolii, care cam reduce din impactul pe care il are „outlaw”. Da, limba engleza e mult mai bogata si de multe ori e greu de gasit un termen care sa redea perfect un cuvint, cu toate sensurile lui, in special subintelese, in alta limba.
Ascultati-o pe Lucinda Williams (vazuta de mine la Chicago mai acum vreo zece ani) in „Car wheels on a gravel road” (in special „Concrete and barbed wire”) si cititi-i autobiografia (Don’t Tell Anybody the Secrets I Told You: A Memoir).
Poate ca „proscris” e termenul pe care-l cautati.
Nu e rau deloc …
mai e și nelegiuit, dacă ajută la ceva
Ajuta!
Prin 2017-2018 federalii au lansat o serie de programe de reintegrare a infractorilor. Firmele ce-i angajau avea tot soiul de facilități fiscale. În plus erau vremuri de lipsă acută de forță de muncă. Pe atunci compania pentru care lucrez oferea bons-uri de angajare muncitorilor de $7000-$10000. Era înainte de inflația lui Biden și cu $14000-$15000 îți puteai lua o mașină nouă bunicică.
Au angajat destul de mulți foști infractori. Le plăteau o lună de calificare la „Community College”, compania le oferea garanții ca să-și poată închiria locuințe decente, etc. Chinul a durat până-n anul molimii și n-a funcționat de nicio culoare. Ăia care erau cât de cât „onești” dispăreau cu bonus-ul de angajare și cu tot ce era în apartamentele închiriate cu garanția firmei (mașini de spălat, aragaz cuptoare cu microunde, etc.). Unii mai nervoși simțeau nevoia să și devasteze un pic înainte de a pleca. Unul a lăsat apa să curgă încet în cadă ca să-i inunde pe ăia de sub el.
Ăștia care rezistau câteva săptămâni de regulă se străduiau să nu facă nimic și să-i încurce cât mai mult pe lucrătorii adevărați. Și ca să nu se plictisească mai distrugeau câte ceva. Unul făcuse pasiune pentru ECM-uri (modulele electronice ale motoarelor). A furat probabil vreo duzină cu care n-avea ce face. Sunt serializate și cele neînregistrate nu vor funcționa niciodată. Unul a reușit să provoace o pagubă de câteva sute de mii cu un stivuitor. N-a fost un accident. L-au prins camerele de supraveghere. A intrat intenționat cu stivuitorul într-o coloană de lăzi cu componente foarte scumpe și râdea copios în timp ce alea se prăbușeau. Alții au provocat accidente de muncă diun prostie sau răutate.
Unul din ei a fost totuși un adevărat fenomen. A rezistat peste 6 luni! Apăruse în publicația corporației un articol extins despre el ca o poveste de succes: Minoritar crescut în ceva centru corecțional, fost recidivist, transformat în lucrător model! Ce mai? O adevărată poveste de Crăciun. A dat ceva interviuri la TV-ul local. Zicea că vrea să îmvețe golf. Ce-i drept nu făcea nici ăsta nimic la lucru, dar măcar nu încurca pe nimeni, nu distrugea nimic în mod intenționat și colegii lui erau foarte mulțumiți cu asta. Însă până la urmă și-a dat și el în stambă: Într-o zi când n-a venit la lucru dându-se bolnav a apărut pe la 10 dimineața în parcare cu o camionetă și a început să demonteze catalizatoarele de la mașinile din spatele parcării, înspre calea ferată, și să le pună în remorca camionetei. Cel puțin câteva din mașinile cărora le distruse eșapamentele erau mașini ale colegilor lui de echipă. A mai zgâriat câteva așa pentru divertisment. Cel mai nasol a fost că i-a făcut-o unuia venit cu nimic de undeva din America Centrală. Un tip foarte harnic, ce lucrează în secția de prototipuri și care într-adevăr s-a ridicat de la nimic în pofida oricăror obstacole. Visul lui de băiat sărac era să-și ia o mașină sport Corvette. Și-a luat-o. O pigulea, spăla, o dădea cu ceară, o întreținea, și orice discuție ajungea inevitabil al Corvette-a sa. E viața lui. Așa ca bunul infractor a zgâriat-o cât de bine a putut pe aripi și uși cu ceva ascuțit.
L-au văzut camerele de supraveghere. La ieșirea din parcare îl așteptau ăia de la pază. Blocaseră ieșirea cu două camionete. Omul o fi văzut prea multe filme și a încercat treacă prin ele. N-a funcționat. S-a ajuns la câteva focuri de armă în aer ca să-l convingă să iasă cu mâinile ridicate.
E clar că ceva n-a funcționat nicicum în toată povestea asta cu reintegrarea. Nu-i vorba de bani sau de bunăvoința celor din jur, ci în primul rând de dorința ăluia cu buba de a se reintegra. După câte se pare prea mulți nu o au.
Zice un studiu american (de la Loyola, care citeaza sursa https://www2.ed.gov/policy/gen/guid/correctional-education/index.html cum ca „The national average cost to confine one youth in a juvenile facility is $88,000.” La cit se cheltuie pe detinut cred ca merita sa incerci ceva cursuri care poate mai salveaza ceva din banii statului.
Eu doar am recenzat evenimentul si am facut o legatura cu Norvegia, fiindca banii lor au finantat programul si fiindca mi-a fost usor sa gasesc linkuri relevante. Altfel banuiesc ca sint diferente intre criminalitatea din SUA si cea din Romania. Recomand serialul: https://en.wikipedia.org/wiki/Inside_the_World%27s_Toughest_Prisons
Nu salvează nimic respectivele cursuri, doar se mai cheltuie niște bani publici în folosul unor ”băieți deștepți”. Iar cei 88.000 de dolari pe an salvează adesea niște vieți, atât timp cât respectivul e închis.
Comportamentul lui Merle Haggard din copilărie și adolescență e tipic pentru băieții care cresc fără tată. Dar în Norvegia și Danemarca nu se recunoaște rolul specific al tatălui în educația copiilor, acolo statul e și mamă și tată.
Nu stiu cum de e statul mama si tata in Danemarca desi am locuit acolo:) Familiile daneze pe care le-am intilnit erau cit se poate de normale, cu copii bine crescuti, respectuosi si apropiati de parinti.
Trăiesc în Norvegia de mai bine de 10 ani, copiii au și tată și mamă și sunt ca toți copiii normali, se bucură, se joacă, merg la școală și au relații apropiate cu părinții.
@Sergiu – despre o instituție numită Barnevernet s-a auzit cumva pe-acolo? 😀
Barnevernet este o instituție de protecție a copilului, în orice țară există așa ceva. În Europa de Est copiii nu prea au nicio protecție și sunt lăsați în continuare în „grija” unor părinți abuzivi, de aceea, când prin presa locală din România se aude de unele măsuri luate de această instituție, apar imediat exagerări și baliverne.
Norvegia este mereu clasată pe primele locuri în lume când vine vorba de protecția copilului (pe locul 2 dacă îmi aduc bine aminte), alături de celelalte țări nordice. Dar e greu pentru cineva cu mentalitate est-europeană să înțeleagă rolul unor astfel de instituții.
@Sergiu & Claudia – statisticile oficiale ale statului norvegian nu sunt ”baliverne”: din 36.800 de copii care au primit o formă sau alta de protecție, un sfert au fost îndepărtați din familiile biologice prin măsuri luate fără cosimțământul păinților.
Când justiția norvegiană înlătură diverse măsuri impuse de Barnevernet, acelea nu sunt ”baliverne”. Când Polonia acordă azil unor norvegieni născuți în Norvegia care și-au luat copiii și au plecat definitiv din țară, acelea nu sunt ”baliverne”. Baliverne sunt atunci când 2 activiști postează comentarii pe teme de care n-au habar.
Vorbesc tocmai că am habar, spre deosebire de unii care își imaginează că Barnevernet este un fel de organizație care răpește copiii de la părinți, copiii fiind probabil „vânați” de prin case, parcuri sau școli pentru a fi dați în grija statului. Din păcate, aceasta este concepția multor concetățeni despre o instituție al cărei rol le depășește posibilitățile de înțelegere. Vorbim totuși de Norvegia, nu de Nigeria.
Barnevernet-ul are ca scop protejarea copiilor de abuzurile la care sunt supuși în cadrul familiei. În legislația norvegiană, abuzul fizic asupra copilului este considerat infracțiune și este tratat ca atare iar copiii nu sunt priviți doar ca făcând parte dintr-o familie și atât, ci ca indivizi independenți care trebuie să aibă parte de o viață decentă cu tot ce presupune ea. Pentru ca un copil să fie îndepărtat de părinții biologici trebuie aduse dovezi solide că acelui copil i-ar fi mai bine în absența părinților săi decât cu ei; aceste decizii nu au loc arbitrar ci în cadrul unei comisii judecătorești alcătuite din 5 membrii. Mai mult, părinții au dreptul să-și aducă avocați care să pledeze pentru cauza lor iar decizia finală se ia pe baza unui vot majoritar. Mai mult, în fiecare an aproximativ 200 de copii sunt reuniți cu familiile lor prin decizia instanței. Cu toate acestea, îndepărtarea copilului dintr-o familie toxică este o decizie care se ia destul de rar și durează mult, fiind un proces complex. În plus, din motive evidente, familiile de imigranți sunt mai des vizate de Barnevernet decât familiile norvegiene.
Norvegia, dar și celelalte țări nordice sunt țări libere, cu granițe deschise și cu legislație clară care poate fi consultată înainte de decizia cuiva de a se stabili acolo sau nu. Nimeni nu este obligat să aleagă să trăiască undeva unde nu poate sau nu vrea să respecte standardele societății respective. Iar cum în țările cu un înalt nivel de viață legea chiar se respectă, poate fi frustrant pentru unii concetățeni să vadă că modul în care trăiesc ei din moși-strămoși nu se bucură de aceeași recunoaștere și apreciere.
Nu sunt activist ci trăiesc și muncesc în Norvegia și am spus ceea ce știu. Și eu am copii, de 7 respectiv 4 ani iar dacă ar fi fost asa cum spuneti nu aș mai fi stat aici nici eu și nici multe alte familii de români pe care le cunosc. Ar fi bine să ne rezumăm la ceea ce cunoastem din experiența directă și realitate la fața locului.
@Sergiu & Claudia – cum rămâne cu statisticile statului norvegian? Sunt cumva false?
Cum se ia ”destul de rar” o decizie, dacă se aplică la mii de copii, chiar după statisticile aceluiași stat norvegian? 200 de copii pe an, cum pretinde Claudia că sunt ”reuniți cu familiile lor prin decizia instanței”, unde se aflau, dacă e nevoie de decizia instanței?
Statisticile statului norvegian sunt transparente și exacte, arătând că Protecția copilului chiar funcționează. Norvegia este un stat funcțional, prin urmare nu e niciun secret că instituțiile ei chiar își fac treaba în conformitate cu legislația norvegiană.
Acei copii reuniți cu familiile lor arată cât se poate de clar că dacă părinții își schimbă comportamentul și pot asigura un mediu sănătos copiilor decizia instanței se poate schimba iar copiii pot reveni în sânul familiei. Decizia inițială de a-i îndepărta pe copii de familie nu este una definitivă dar părinții trebuie să demonstreze că își doresc cu adevărat să-și crească copiii asigurându-le un mediu sigur de dezvoltare.
Rolul principal al Barnevernet-ului nu este acela de a-i lua pe copii de la părinți, în majoritatea cazurilor nu este necesară o astfel de măsură iar copilul rămâne în continuare în familia sa. Vorbim de situații aparte, întâlnite mai ales în familiile de imigranți, unde copiii sunt victima abuzurilor fizice, emoționale, unde părinții nu le pot asigura o viață decentă sau se confruntă cu dependențe de alcool și droguri și adoptă un comportament care pune în pericol sănătatea sau chiar viața copilului. Norvegia, ca restul țărilor din lume, știe că cel mai bine pentru un copil este acela de a fi crescut de familia sa însă în anumite situații însăși familia sa este cea care își trădează rolul și îl pune în pericol. Aici intervine Barnevernet, care în norvegiană înseamnă pur și simplu Protecția copilului.
Țările nordice sunt cunoscute în întreaga lume pentru asistența socială de prim rang și cum spuneam, sunt cele mai sigure țări din lume pentru creșterea, educația și buna dezvoltare a copiilor iar instituții precum Barnevernet contribuie la acest lucru asigurând protecția copiilor cu familii toxice.
E foarte adevărat. Costul anual pe deținut e foarte mare. Nu mă îndoiesc că pentru cei foarte periculoși trece de $100000/an. Problema e că punerea lor în libertate de regulă costă mult mai mult. Cât valorează oare viața unuia omorât de un infractor recidivist condamnat initial pe viață pentru crimă care e totuși eliberat prin eforturile „activiștilor” ca apoi să omoare din nou?
Rata de succes a programelor de reeducare și reintegrare era în Chicago acum 2 ani de sub 1%. Nui cred că s-a îmbunătățit. Merită?
Opinia mea e că cei militează pentru eliberarea infractorilor, amnistii și alte celea, ar trebui să fie obligați să locuiască cu persoanele faine pentru a căror eliberare s-au agitat măcar așa vreun an sau doi.
Ce ziceți?
Eu sint de acord cu California desi texanii zic „Don’t California my Texas”:)
Și n-au dreptate texanii?! 😂
Pentru prima oară după 175 de ani de când California e parte a SUA, statul început să piardă masiv populație. În ultimii 7-8 ani californienii (și afacerile din California) fug cu sutele de mii anual în statele „țăranilor” ca Texas, Florida, Georgia, Alabama, etc. California și New York (alt stat de aceeași teapă) sunt singurele state americane ce după recensământul din 2020 au pierdut locuri în Congress din cauza reducerii populației. Locuri ce au revenit Texas și Florida a căror populație crește masiv pe seama lor.
Principalul motiv invocat de cei plecați în bejenie e creșterea criminalității dincolo de orice imaginație, pe lângă care se adaugă desigur taxe împovărătoarea, și reglementări demențiale. Chestia cu criminalitatea a pornit nevinovat de la tot soiul de fundații „umaniste” ce încercau și ele să câștige o pâine prin fraudarea bugetelor publice și programe din astea de eliberare anticipată și „reintegrare” a pușcăriașilor ce au umplut străzile cu criminali și fac zonele alea de nelocuit. Iadul e pavat cu bune intenții. Na kazanie!
Mi-am adus aminte de un contact singular cu doi delincventi juvenili danezi. Proful meu de daneza ma suna intr-o zi la Muenchen sa ma intrebe daca nu ar putea raminine la mine peste noapte cu doi tineri delincventi juvenili care ii fusesera increditati de statul danez. Torben isi daduse demisia de la scoala de limba si devenise profesor privat, lucrind cu copii-problema, predindu-le daneza, engleza, istorie, literatura, etc. si punindu-i sa repare o casa proprietate a statului danez pe o insula din Grecia. Cind i-am vazut prima mea intrebare a fost: „Hvor kommer I fra?” la care raspunsul rapid al unuia a fost intr-un accent perfect copenhagez: „Jeg kommer fra Noerrebro, mand.” (Where do you come from? I come from Noerrebro.) M-am scuzat imediat pt cliseul utilizat si am aflat ca erau din parinti ghanezi, insa nascuti in Danemarca. Aveau 15, respectiv 16 ani si intrasera intr-o banda care spargea masini. Torben imi povestea ca regretau sincer ceea ce facusera si ca ii marturiseau ca ar dori sa invete, sa lase anturajul in care erau. Ani mai tirziu l-am vizitat pe Torben si l-am intrebat ce s-a ales de baieti. Cica ar fi tinut-o pe „straight and narrow” asa ca se poate, mai ales daca nu e vorba de „hardened criminals”.
@Corneliu Cazacu
Așa cum am mai spus, ar fi foarte frumos dacă „activiștii” i-ar lua acasă pe infractorii scoși le zdup să aibă grijă de ei. Însă în 99.9% din cazuri ei ciupesc paralele de la stat pentru activitățile lor „umaniste” de „reinserție socială”, îi scot din pușcării, îi aruncă pe străzi să transforme viețile ălora cale le plătesc paralele ciupite de la buget în infern și după aia locuiesc fericiți în comunități închise unde dacă intră vreun nenorocit din ăsta îi fac agenții de pază oasele așchii și bagă șocuri electrice în el până devine fosforescent. 😉
Ce? Nu-i așa? Mi-a scăpat ceva din lucrătura umanistă? 😁
Iată aici imagini cotidiene din California zilelor noastre: 😂
https://youtu.be/Hvxhh-QuraA
https://youtu.be/7FmN4e1fNUo
Articolul meu a fost o recenzie la un concert mai neobisnuit si nu o analiza a eficientei investitiilor in reabilitarea detinutilor, lucru care ar fi interesant, de altfel. Am citit pe sarite „Texas jailhouse music: A prison band history” si mi-a sarit in ochi un caz referitor la un cuplu care s-a intilnit in inchisoare si care s-au casatorit dupa incheierea sentintelor respective pentru omucidere. Au trait apoi ca oameni normali, dusi la biserica (:)). Era insa in ’43 …
Cred in plus ca e si o diferenta intre criminalitatea americana si cea romaneasca insa de la un numar de condamnari incolo nu cred ca respectivul mai poate fi recuperabil …
@Corneliu Cazacu
E foarte posibil să exista cazuri izolate în care chestiile astea cu reabilitarea să aibă oarecare efect.
Însă toate astea chestiile astea „inocente” au două rezultate palpabile mari și late:
1. Fraudarea banului public de către „activiști” în scopuri desigur „nobile”.Că fără alocări bugetare nici iarba nu crește. N-așa? 😀
2. Eliberarea anticipată a tot soiul de criminali care spurcă și distrug totul în calea lor.
În copilărie aveam cu toții apucături distructive: Mai stricam o jucărie, mai omoram aiurea un gândac și alte celea. Cred că sunteți de acord cu mine că odată ajuns la vârsta adultă e de așteptat ca omul să-și găsească și alte ocupații afară de distrugerea sistematică a ceva ce nu a făcut. Ce ziceți? 😉
Cred ca exista daca vorbim de anuminte categorii, ca de ex gang members, acolo e putin probabil sa produca vreun efect. Cred si ca psihologii (ca impresie personala) sint inclinati sa dea mai curind certificate de buna purtare cind e vorba de eliberari conditionate. Multi sint nerecuperabili si atunci solutia californiana nu e deloc rea. Am intilnit in Belize un localnic care parasise SUA de teama celei de-a treia „strike”. Mi-a fost inger pazitor ca cica il stiau toti si ca nu s-ar fi luat nimeni de mine atit cit eram in compania lui:)
”doi tineri delincventi juvenili care ii fusesera increditati de statul danez.”
E posibil ca Torben să fi devenit modelul masculin care lipsea din viața lor. Băieții caută instinctiv un astfel de model, în copilărie și adolescență, dacă tatăl natural e absent dpdv fizic sau dpdv psihologic (în unele familii e prezent fizic, dar nu-și exercită în niciun fel rolul educativ).
Tatăl apără și pedepsește, asta e esența rolului lui.
Cartile lui Theodore Dalrymple sint destul de savuroase, vezi de ex:
https://en.wikipedia.org/wiki/Life_at_the_Bottom
E unul din putinii care nu idealizeaza sistemul penal britanic. F recomandabil in oricare din cartile sale.
Nu am citit cartea, oricum e scrisă înainte de epoca lui Tony Blair, când polițiștii au fost instruiți că ”they must believe the victim”. Așa s-a ajuns la ”victime” care au reclamat câte 5 – 10 violuri, pentru că primeau bani dintr-un fond de protecție a victimelor. Tot așa s-a ajuns și la proteste progresiste organizate în fața tribunalelor, pentru a nu mai permite folosirea ca dovadă a sms-urilor din telefonul victimei. Pentru că ”victima” scrisese ”aduci tu prezervative”.
Părerile mele despre sistemul britanic derivă din situația actuală, când inclusiv Camera Lorzilor a admis că ”mii de oameni fac închisoare pentru fapte pe care nu le-au comis”, dar ăsta ”nu e motiv pentru revizuirea sentințelor”.
Într-unul din cele mai recente scandaluri, un condamnat pe nedrept a fost eliberat după vreo 10-15 ani, a primit și despăgubiri, iar autoritățile au încercat inițial să-i oprească din bani suma pe care au calculat ele că au cheltuit-o cu masa și cazarea deținutului respectiv. La fel ca în România, sistemul penal britanic e plin de psihopați care au ocazia să agreseze oameni ”cu legea în mână”, chiar dacă acei oameni nu au comis infracțiunile pentru care au fost acuzați.
E totusi foarte recomandabila. Iar justitia occidentala e si ea uneori/partial politizata. Vedeti doar ultimul paragraf din articolul meu care se refera la protectia criminalilor romani acordata de Italia si Grecia, desi si in UK avem un caz.
Port uneori ciorapi rosii. Am vazut un interviu cu Johnny Raducanu si purta ciorapi rosii. Nu la-am gasit dar merita vazut si acesta de mai jos.
https://www.youtube.com/watch?v=tOf_hLCF_K0
Aaaa, deci tanarul Dinescu face parte din proiectul educativ in care investeste guvernul actual pentru scaderea delincventei in randul tinerilor de etnie rroma..
https://www.last.fm/fr/music/Andrei+Dinescu/_/Oh,+Viata+Mea
Chiar ma intrebam cum a evoluat baietelul care studia vioara si se producea in recitalurile improvizate in apartamentul doamnei profesoare Viorica Radoi..
A evoluat previzibil.
Doamna Radoi este pianista care il insotea pe presedintele Ion Iliescu in calatoriile oficiale in America de Sud.
Tanarul are talent dar nu cred ca poate reprezenta un model pentru puscariasii care nu au sansa de a avea un tata poet, revolutionar, critic culinar ramas celebru pentru afirmatia :” romanii nu au un specific national in pregatirea bucatelor” ( documentar produs de francezi si difuzat in Belgia).
Paralela cu Cash este deconcertanta.
Nu il vad pe menestrel evocand sacrificiile soldatilor romani pe campurile altora de lupta si nici invocand numele lui Iisus Cristos pe scena.
Sunt foarte putine sanse ca accesul la concerte, cursuri de pictura si miscare scenica sa îi influenteze pozitiv pe detinutii condamnati pentru tentativa de omor.
Cred ca omorul e un act singular si nu poate fi comparat cu o delincventa continua si de obicei organizata ca in cazul traficului de droguri, jafurilor, furturilor. Actele de omor sint in general rezolvate imediat, spre deosebire de cele sus-citate, care se rezolva abia dupa mai multe delicte. Cred ca cineva de 16-17 ani care a comis doar o tentativa de omor, care poate fi o bataie intre adolescenti, poate fi mult mai usor resocializat decit un delincvent inrait incadrat la o pedeapsa mai mica.
Cititi de ex: Caroline Gnagy – Texas Jailhouse Music _ A Prison Band History-Arcadia Publishing Inc. (2016)
PS Nu am dosarul lui Iliescu si a camarilei sale:)
”cineva de 16-17 ani care a comis doar o tentativa de omor, care poate fi o bataie intre adolescenti, poate fi mult mai usor resocializat”
Povestea asta e mai complicată, depinde de motivația respectivei tentative de omor. De asta e nevoie de psihologi, printre altele. Încadrarea juridică la ”tentativă de omor” ține mai mult de interpretarea procurorului de caz sau a șefului lui, dar are prea puțină legătură cu ce se întâmpla în mintea celui care a comis fapta.
O bătaie obișnuită între adolescenți nu are drept scop omorul, ci impunerea unei ierarhii în cadrul grupului. Astfel de cazuri sunt recuperabile. Dar în cazurile în care scopul era jaful, încasarea unei taxe de protecție sau forțarea unei minore să se prostitueze, făptașul nu este recuperabil. Ar putea fi condamnat la închisoare pe viață încă de la prima infracțiune și asta ar fi mult mai benefic pentru societate.
Recuperarea infractorilor este o idee foarte dragă stângii politice, dar o mulțime de victime au fost omorâte de infractori recent eliberați, care n-ar fi trebuit deloc eliberați. Un infractor închis pe viață e totuși în viață. În timp ce victimele lui, ca urmare a eliberării nepotrivite, nu mai pot fi readuse la viață.
https://en.wikipedia.org/wiki/Goree_All_Girl_String_Band
After seven years of hard work through music, writing and leadership among her fellow inmates, Reable Childs was granted a conditional pardon in 1943. Soon, the war was over, and the postwar boom followed.
During her incarceration, Reable had gotten to know one of the male inmates, Paul Mitchell, quite well. Mitchell was the former death row inmate who never, ever played “Chicken Reel” on the harmonica after accompanying one of his own block-mates on his death march. The tall, blond Mitchell was a “man’s man,” masculine in appearance and interests, with few words, yet he possessed a substance underneath that was warm, straightforward and protective. Even in the newspaper articles that initially vilified him for his 1932 crime, the tireless efforts of his mother and those he knew helped get his sentence commuted from death to life. All throughout, Mitchell steadfastly maintained that he had never meant to shoot the grocery store worker, the gun had gone off accidentally in his hand and that he was wrecked from his own actions.
After his commutation, Mitchell acted as an occasional inmate announcer on Thirty Minutes and also drove the prison vehicles, accompanying the bands on their out-of-town sojourns. In this manner, Mitchell and Reable got to know each other. He made for her a beautiful end table with her first name carved into it, which was passed on to her daughter. He drew pictures of Reable, wrote letters to Reable and kept appearing on Thirty Minutes so he could have a few more moments in her presence.
During his incarceration, Mitchell’s good behavior and amiable personality earned him multiple reprieves, one of which he voluntarily gave up to return to the prison. Incidentally, this was right around the time when the Goree Girls were embarking on a spate of performances throughout the state. Thus, he had even more opportunities to spend some time with Reable. Their relationship had become romantic and had solidified by the time Mitchell left the prison in early 1943.
On a 1943 six-month reprieve that was later extended another year, Mitchell was determined to build a life for them where they could start over. Reable left the prison in October 1943 and joined Mitchell, who had secured housing. They married shortly afterward, and in 1946, their only child, Gayle Mitchell, was born.
Although required for a number of years to make reports to officials in order to maintain their freedom, they gladly did so. The war was over, the horrors of prison life were behind them and their lives had really, finally, started anew, and Reable and Paul Mitchell became part of a community in Houston.
(din Caroline Gnagy – Texas jailhouse music).
Sa nu fiu inteles gresit. Nu sint vreun stingist, cred doar ca o parte (mai mica, mai mare, in functie de delicte, virsta, sex, etc) din condamnati pot fi resocializati.
Faceam referire la vizitele oficiale in care ii includea si pe fidelii sai admiratori abonati la sejoururi in Casele de creatie, schimburi culturale si burse peste hotare.
Ideea era ca privilegiatii de ieri sunt si astazi privilegiati prin urmasii lor biologici.
Nu orice manelist, actor, plastician are acces in mediul penitenciar iar prezenta acestuia da bine la CV si este retribuita.
Aceste amanunte le cunosc si detinutii.
Privitor la tanarul manelist, am sentimentul ca talentul sau este dublat si de cel de poet si dupa obtinerea diplomei de filolog specialist in limba rromani, va publica un foarte original volum bilingv de versuri, impreuna cu tatal sau. Si de ce nu trilingv, fiul fiind si rusophon ?!
Au fost contactati mai multi muzicieni dar nu au fost de acord cu salariul mic impus in cadrul proiectului. Copiii nu sint vinovati de faptele parintilor iar Dinescu cel de dinainte de ’90, indiferent de spatele pe care l-a avut, a manifestat un curaj pe care dv sigur nu l-ati avut. De multe ori sint cu gura mare tocmai cei care n-au facut nimic inainte de ’90. Ne puteti semnala un interviu dat de dv in presa occidentala inainte de ’90 asa cum a facut-o Dinescu in FAZ (Mamutul si literatura)?
Jenanta provocare.
Nu, nu puteam deoarece dosarul meu era mult mai prost decat cel al doamnei Radoi sau al domnului Dinescu, avand rude de gradul 1 in lotul Universul.
Mare ghinion a avut poporul roman de a-si vedea memoria trecutului cel mai dureros incaputa pe mainile disidentului de la Mogosoaia.
Stimate domn, printre primii refugiati politici ai regimului Iliescu ma numar si eu, deci …
Din pacate, disidenti cu voie de la imparatie fost-au mulți, prea mulţi.
Avea dreptate Brucan.
Imi pare sincer rau pentru suferintele parintilor dv desi n-am idee de ce inseamna „lotul Universul”. Banuiesc ca ati fost si dv discriminat din cauza activitatii politice a parintilor, dar de aici si pina la a-l lua peste picior pe fiul unui disident adevarat (care fiu nu are vreo activitate politica) si a crea niste asociatii cu pianista lui Iliescu si mai stiu eu ce ii imputati e cale tare lunga, mai ales cind recunoasteti ca nu ati facut nimic inainte de ’90. Nu sinteti demn de numele ales, care ar fi trebuit sa fie mai curind Méchant si nu Clement.
”Ne puteti semnala un interviu dat de dv in presa occidentala inainte de ’90 asa cum a facut-o Dinescu in FAZ (Mamutul si literatura)?”
Fără supărare, genul ăsta de abordare e doar un mod de a scuipa pe mormintele victimelor comunismului. Bunicul a făcut doi ani de închisoare, la Canal, pe vremea lui Dej, între 1950 și 1952. Fără proces. Credeți că regimul comunist i-ar fi dat vreodată pașaport și viză să se ducă la Viena, așa cum se duceau Dinescu sau Păunescu?
”Dizidenții” de operetă erau cei care beneficiaseră inițial (în anii ’70) de încrederea regimului, iar spre sfârșitul anilor ’80 își manifestau dezaprobarea față de excesele lui Ceaușescu, după ce el ”întinase nobilele idealuri ale comunismului”. Dar cei care își manifestaseră deschis dezaprobarea față de regim, pe vremea lui Dej, nu au avut niciodată ocazia să devină ”dizidenți”.
Nu te poti considera disident doar fiindca parintii tai au fost disidenti, doar victima pasiva. Intimplator cunosc pe cineva in SUA care a avut de suferit din cauza arestarilor din anii ’50. Familia a cerut mai tirziu sa emigreze in SUA si in cele din urma li s-a aprobat. Exista grade diverse de disidenta si eu cel putin il consider pe Constantin Parvulescu un om curajos, desi era comunist, si ii respect pe toti cei care au ajutat la caderea comunismului.
M-au deranjat acuzatiile la adresa unui fiu vinovat doar de a fi fiul tatalui sau, care tata, cel putin inainte de ’90, a avut un curaj care a lipsit majoritatii romanilor. Evolutia sa de mai tirziu nu intra in subiect. Ca avea spate, ca si multi dintre disidentii proveniti din protipendada comunista, asta e alta treaba. Dar e o mirsavie sa te iei de copii pentru atitudinea parintilor, ma refer la modul general. Pentru mine discutia e incheiata.
”il consider pe Constantin Parvulescu un om curajos”
Constatin Pârvulescu era dintre vechii comuniști cu sprijin și relații Moscova. La fel ca Silviu Brucan, la fel ca Walter Roman, la fel ca Ion Iliescu. Nu trebuie curaj, când Moscova decide ce trebuie să facă uneltele ei.
Problema reală e alta: există niște oameni care s-au format în timpul comunismului și care vor continua să proslăvească presupușii ”comuniști buni” atât timp cât vor trăi ei.
Era inevitabil să ajungi la cenzură, bunele obiceiuri din mentalitatea comunistă nu dispar decât odată cu individul în cauză 😀
Nu e cenzură ci igienă, dl. Cazacu e printre puținii care permite postarea opiniilor contrare și încearcă să le și răspundă. Dv. nu prea știți însă de bun-simț și de respectarea unor reguli elementare de conversație și îi confundați pe autorii articolelor cu amicii dv. de la crâșma din colțul blocului. Ca mai apoi să vă plângeți că sunteți „cenzurat”, firește.
Slava stramoseasca pe stramosi cinsteste
In zadar nepotul cu ea se faleste.
Va recomand sa scrieti dv un articol despre disidenta in Romania. La articolul acesta ajunge cit ati scris. V-ati pierdut dreptul de a comenta la mine prin recursul la comunism si lipsa pronumelui de politete in discutie.