Inspirat în bună parte din viața campionului american la tenis de masă Marty Reismen, una dintre vedetele sportive ale anilor’50, Marty Suprem mi se pare a fi un film de tip recital. Recital al actorului Timothée Chalamet.
Nominalizat la o mulțime de categorii ale premiilor Oscar, nu mai puțin de nouă la număr, filmul, cu o durată de 150 de minute, este impecabil realizat din punct de vedere tehnic. Imaginea de tip vintage, semnată de Darius Khondji, reușește să imite perfect tehnicile cinematografice specifice filmelor vremii, muzica scrisă de Gabe Hilfer, John Ollsin, Bryan Senti, Joey Hope Singer este exact ceea ce trebuie, completată fiind la început și la sfârșitul peliculei de două mari hituri- Forever Young și Everybody Wants to Rule the World- care funcționează asemenea unor coperte (coloana sonoră:Daniel Lopatin). Toți actorii, nicidecum puțini la număr, își fac profesionist meseria, Numai că filmul se impune în primul rând grație evoluției cuceritoare a tânărului actor Timothéé Chalamet, o mare speranță, dacă nu cumva deja chiar o certitudine a cinematografiei americane de astăzi pe care regizorul Josh Safdie (Uncut Gem) îl face să apară în toate secvențele peliculei. Nu cred, chiar nu cred să-i fi scăpat una.
Adept al zicerii scopul scuză mijloacele, Marty, cu figura lui de Harry Potter avant la lettre, nu se poate împăca cu modesta condiție de comerciant de pantofi, plasat fie chiar în poziția de manager de magazin, așa cum și-ar dori Murray Norkin (Larry “Ratso” Sloman), Moștenind zdravăn din talentul histrionic al mamei (Fran Descher), versatil, înzestrat cu o remarcabilă artă a persuasiunii, puțin păsându-i de alții, abandonându-și pretinșii prieteni și regăsindu-i numai atunci când are nevoie de ei, Marty păcălește pe aproape oricine. Pe vecini, colegi de serviciu și pe membrii familiei. Pe mai marii tenisului de masă american care nu sunt nici pe departe o colonie de îngeri și pe care îi convinge că trebuie obligatoriu să fie cazat într-un hotel de lux, exact în apartamentul regal. Aici are o primă aventură nocturnă cu Kay Stone (Gwnneth Paltrow), o actriță de cinema cândva celebră și care, profitând de banii soțului pe care altminteri îl disprețuiește, încearcă o regăsire a celebrității în teatru. Lui Marty puțin păsându-i că Rachel (Odessa A’zion), fosta lui colegă de liceu, căsătorită, cu care întreține periodice relații sexuale, tocmai este pe punctul de a-i dărui un copil. De a cărui venire pe lume la finalul filmului Marty al nostru firește că se bucură. Pe supraponderalul Dion Galanis (Luke Manley) care mustește de bunătate.
Din cauza unei șmecherii folosite la fabricarea paletelor, Marty pierde o primă confruntare cu rivalul lui japonez Endo (Koto Kawaguchi), așa că face orice spre a-și lua revanșa la campionatul mondial de la Tokyo. Iată însă că mai marii tenisului american nu îl mai trec pe lista oficială de competitori. Spre a face rost de banii necesari pentru a ajunge la Tokyo, Marty al nostru își jefuiește mai întâi unchiul, contând cumva riscant pe bunătatea acestuia, după un prim refuz lasă impresia că ar accepta o înșelătoare și umilitoare sponsorizare venită din partea lui Milton Rockwell (Kevin O’Leary), soțul încornorat al lui Kay, inclusiv o corecție fizică aplicată cinic de acesta. Marty încearcă să o jefuiască în timpul unei scene fierbinți și pe sărmana Kay (pare-se că figura lui de copil și acneea juvenilă reprezintă atuuri sexuale) și, în final, ajunge la Tokyo. Unde joacă o primă partidă cu Endo, un joc cu final trucat, pentru ca mai apoi să își ia dorita revanșă înfruntându-l pe sinistrul domn Rockwell și puțin păsându-i de amenințările acestuia și beneficiind de bunăvoința până atunci demonicului Endo. Ajunge să se întoarcă în America grației US Army.
Filmul are ritm, nenumărate surprize, incredibile răsturnări de situație care compensează din lungimea lui, după părerea mea, excesivă. Concentrează în el și câteva probleme fragile. Relația sensibilă americano-japoneză în primii ani de după sfârșitul celei de-a doua mari conflagrații mondiale, sacrificiile umane și militare americane și antisemitismul. Marty însuși glumește pe seama evreilor, spunând că lui îi este îngăduit să facă asta, fiind el însuși evreu. Fiindcă și astfel de glume îl ajută să își atingă scopul.
A24, Elara Pictures, IPR.VC
MARTY SUPREM
Regia: Josh Safdie
Scenariul: Ronald Bronstein, Josh Safdie
Producători: Ronald Bronstein, Eli Bush,Timothée Chamalet, Avram Kaplan, Anthony Katagas, Josh Safdie
Scenografia: Jill Saldie, Katya Blumberg, Andrea Burrel, Jeff Christiano, George Couri, Mark Cox
Decoruri: Adam Willis,
Imaginea: Darius Khondji
Costume: Fiorella Adler, Lowri Best, Nassan Boone,Sharna ‘’Brzycki, Misha Bellizzi,
Montajul: Ronald Bronstein Josh Safdie, Max Allman, Luca Balser, Nick Houy
Coloana sonoră: Daniel Lopatin
Muzica: Gabe Hilfer, John Ollsin, Bryan Senti, Joey Hope Singer
Cu: Timothée Chalamet (Marty Mauser), Larry “Ratso” Sloman (Murray Norkin), Odessa A’zion (Rachel Mizler), Fran Drescher (Rebecca Mauser), Gwnneth Paltrow (Kay Stone), Kevin O’Leary (Milton Rockwell),Luke Manley (Dion Galanis), Koto Kawaguchi (Koto Endo)
