Când [1][2], în urmă cu treizeci de ani, am scris un Apel către lichele, nu am avut în vedere licheaua ca figură eternă a umanității. Știam, desigur, că îndeobște este considerat lichea orice individ activ în producerea răului altuia de dragul binelui propriu. O lichea nu stă prea mult pe gânduri când e vorba de a-şi construi căpătuiala pe nenorocirea semenului său. Licheaua este infractorul lumii morale. Dând ici şi colo lovitura în vieţile noastre, ea colorează de fapt peisajul lumii cu pitorescul ticăloşiilor sale. Dar, oricât de mare ar fi fervoarea cu care îşi fabrică abjecţia, licheaua rămâne izolată în performanţa ei individuală. Simplă punctuaţie într-un registru al răului, fapta sa „nu cuprinde lumea“ şi nu ia chipul unei epoci istorice. Prezentă în orice societate, licheaua operează în spaţiul universalităţii răului lipsit de o determinare istorică anume. Aceeaşi în Roma antică sau la o curte feudală, aceeaşi în Europa sau în Extremul Orient, ea este licheaua eternă.
În schimb, „licheaua mea“ din Apel, spre deosebire de licheaua eternă, reprezenta o epocă şi, confiscând puterea, ea ieșea din cotidian şi accidental și se organiza ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituia ca politică de stat, lichelismul devenea regulă a lumii şi sistem. Începând din acel moment licheaua a creat istorie.
Lucrul acesta s-a petrecut în comunism. Spre deosebire de celelalte epoci ale istoriei, comunismul absoarbe toate lichelele existente difuz şi cotidian, le stârneşte pe cele care nu existaseră decât latent şi, alegându-le pe toate după vocaţia lor de lichele, le organizează şi le aşază pe scena istoriei ca „putere conducătoare în stat“. „Splendoarea“ comunismului, capacitatea lui infinită de a seduce şi longevitatea lui vin toate din faptul că, în el, lichelismul proliferează la adăpostul unui ideal. După ce, în confruntarea cu realitatea, idealul se goleşte de sens şi ajunge simplă carcasă, în locul rămas gol încape de minune toată scursura umanităţii. Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul, s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii nemernicia a devenit a priori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, „educată“ şi ocrotită. În felul acesta licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întreg spaţiul public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc.
Acestea au fost „lichelele mele“, cele pentru care am scris atunci Apelul. De vreme ce acest apel fusese făcut în numele tuturor celor care, ajunși la un liman al istoriei, îşi contemplau acum viaţa făcută praf după câteva decenii de comunism, lichelele mele erau de fapt lichelele noastre. Erau „ale noastre“ şi le aveam în comun cu celelalte state ale Europei de Est ieşite din comunism. Dar „ale noastre“ parcă fuseseră „mai frumoase“, mai viguroase, mai ţanţoşe şi neruşinate, mai crude şi eficace. Distruseseră tot, dar mai ales posibilitatea convieţuirii, regulile ei şi orice urmă de „omenie“. Creaseră modelul prădătorului perfect organizat ca haită umană.
Ce s-a întâmplat apoi?
Proaspăt ieşită din comunismul pe care-l făcuse cu putinţă, licheaua noastră s-a uitat în jur. Citind în politeţea privirii noastre perspectiva impunităţii ei, ea s-a grăbit să descindă pe celălalt mal al istoriei odată cu noi. Doar călătoriserăm atâta amar de vreme împreună! Ajunsă în „imperiul tranziţiei“, prima ei grijă a fost să îşi grefeze un nou corp pe structura osoasă a lichelismului vechi. Nu era păcat să rămână în paragină o întreagă logistică a Răului? Vechea ordine socială fusese abolită, dar nu şi apucăturile ei. După ce primul frison de spaimă a trecut, aroganţa, lăcomia şi vulgaritatea – precum şi acel mod, specific celui care înhaţă puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului – au reapărut la lumină. Fuseseră atât de mulţi! Şi, dincolo de toate, îi unea, pe lângă amintirea urâţeniilor făcute împreună, nevoia de a le ascunde cât mai bine. Rezultatul a fost licheaua paradoxală, o stranie prelungire a lichelei totalitare în dublul ei post-comunist care acum purta mască democrată.
Ce se întâmplă acum?
Licheaua care evoluează în postcomunism după ce a făcut cu putință comunismul a păstrat, în mod firesc, o mulțime din trăsăturile prototipului comunist. Tehnica de perpetuare a structurii și de încatenare a liderilor a fost preluată de PSD de la PCR. Dar, în timp ce partidele comuniste sunt mafii care joacă pe o scenă din care pluralismul politic lipsește pe față, PSD este o mafie care operează într-o societate în care, deși decorul democrației și pluralismul sunt prezente, democrația reală e doar simulată. Decorul e cel important. El camuflează identitatea mafioților, el dă onorabilitate unor escroci care apar pe scenă nu ca devastatori de bugete, ci ca parlamentari, miniștri, avocați ai poporului, președinți ai Curții Constituționale, ai televiziunii publice, ai CNA-ului, ai ANAF-ului, șefi ai Oficiului pentru combaterea spălării banilor, ai BNR-ului, membri ai Consiliului ASF, rectori de universități-fantomă, revoluționari cu certificate de eroism, procurori generali, șefi ai jandarmeriilor – cu toții funcționând într o democrație închipuită. Scenografia e atât de reușită, încât dă iluzia (o vreme chiar și la Bruxelles) că ne aflăm într un peisaj natural, chiar dacă acesta e o simplă butaforie.
Trecut prin metamorfoze onomastice și prin vreo șapte președinți, PSD nu și-a schimbat nici o clipă esența și tehnicile de conducere, jaf și îmbogățire. Le-a rafinat doar. La mitingurile din Piața Victoriei, sloganul care s-a auzit cel mai des a fost „PSD ciuma roșie“. Sintagma „ciuma roșie“ trimite la ideologia comunistă. Lucru, totuși, incorect. PSD nu este un partid comunist, nici un partid socialist și, cu atât mai puțin, un partid social democrat. PSD este o mafie camuflată în partid a cărei singură „ideologie“ este lăcomia, a cărei pragmatică e furtul și a cărei grijă, pentru dobândirea impunității, e acapararea justiției.
În mod firesc, cel mai vizibil în toți acești treizeci de ani a fost puroiul la vârf, care se reface continuu grație microbilor născuți din aceeași plămadă a răului. Nu e întâmplător că Dragnea a apărut când puroiul s-a copt. După perioada inaugurală a „microbului Ion Iliescu“, inculpat pentru crime contra umanității (și oare nu el, sub demagogia lozincii „Nu ne vindem țara!“, a dat pe mâna securiștilor punctele-cheie ale economiei românești?), a venit perioada „microbului Năstase“, arhitectul rețelei de drenat bani a partidului. După perioada „microbului Năstase“ a venit perioada „microbului acoperit Ponta“, cel care mințea, vorba cuiva, și când îl întrebai cât e ceasul. N-am uitat nici azi frisoanele care ne-au zgâlțâit în 2014 la gândul că pe mâinile unui astfel de impostor zglobiu ar fi ajuns președinția țării. După perioada „microbului Ponta“ a venit, nu întâmplător, perioada „microbului Dragnea“, care a pus la cale și a realizat distrugerea regulilor, legilor și justiției spunând că ameliorează regulile, legile și justiția. Sub Dragnea, furtul a luat în PSD o amploare fără precedent și a devenit parte componentă a guvernării, când nici o investiție publică nu a rămas nedeturnată sau nedijmuită. A calculat până acum cineva câte spitale, școli și autostrăzi s- ar fi putut face cu banii băgați trei decenii în pensii speciale, în sinecuri de tipul Academiilor de Știință sau a Institutului Levantului, în posturi plătite cu 15-20.000 de euro pe lună, în salariile cohortelor de rude plasate în Parlament, în ministere și-n alte instituții ale statului sau cu banii nerecuperați niciodată din sutele de milioane de euro furate de la buget?
Odată intrate în lume printr-o falie istorică, fețele răului sunt nenumărate. Dar ideea că răul se află în structură, și nu în accidentul persoanei pe care aceasta o generează, e în mintea multor români. Nu puțini dintre cei în viață am trăit răul ăsta pe pielea noastră, din clipa în care partidul comunist a pus mâna pe țară. După Dej a venit Ceaușescu, iar după Ceaușescu, dacă nu dispărea comunismul, ar fi venit „Nicușor“. Comunismul e singurul sistem politic din lume în care dispariția unui dictator nu atrage după sine dispariția dictaturii. El este o dictatură în formă continuată, complet diferită de dictaturile punctuale. Hitlerismul, fascismul italian, franchismul, dictatura din Portugalia, peronismul au dispărut odată cu Hitler, Mussolini, Franco, Salazar sau Perón. Comunismul sovietic nu a dispărut odată cu Lenin. Au urmat, generați de aceeași structură, Stalin, Hrușciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov… Prin alcătuirea lui diabolică, comunismul generează la nesfârșit primi-secretari de partid care perpetuează sistemul. Nu longevitatea liderului contează, ci a partidului și a structurii răului pe care acesta îl întrupează. Comunismul are, ca balaurul din poveste, mai multe capete. Nu ajută la nimic să retezi un cap, trebuie anihilat balaurul în trupul și în inima lui. Când comunismul s-a prăbușit în celelalte țări din Estul Europei, a pierit balaurul, nu a căzut doar unul dintre capetele lui. La noi, în schimb, balaurul s-a metamorfozat.
*
M-am întrebat dacă clasa politică din ultimii treizeci de ani a avut sau nu creativitate în construirea și rafinarea structurilor răului. A adăugat ea de la o generație sau alta ceva nou față de ce moștenise? A reușit ea să conserve corupția din comunism și s-o amplifice prin apariția unor teatre de operații infinit mai generoase, întinse pe toată planeta? Trebuie să recunoaștem, având în față punctul în care am ajuns, marcat tocmai de colecția de CV-uri ale politicienilor români alcătuită de Valeriu Nicolae, că în ultimii trei ani, grație în primul rând isprăvilor PSD-ului, românii au obținut, prin „excelența în negativ“, o certă genialitate a răului.
În ce constă ea? În realizarea condițiilor sociale care duc la un genocid spiritual în absența unui aparat de represiune de tip totalitar. Nu e puțin lucru să faci să existe crima, dar cadavrul ei, nu. Spre deosebire de genocidul fizic, genocidul spiritual nu dă contur vizibil crimei. El topește, de la o generație la alta, substanța unei comunități, desfăcând treptat legăturile care o țineau laolaltă: limba cuviincios vorbită, capitalul de inteligență, grupurile de excelență și competență, decența conviețuirii, spulberând încrederea, blocând speranța, subminând autoritatea autentică, fie ea epistemologică sau morală. Genocidul spiritual pe care-l trăim poate stârpi un popor fără să-l extermine fizic printr-o acțiune concertată, ci doar activând mecanismele lentei lui degradări.
Ca să se producă, genocidul spiritual are nevoie de standardizarea figurilor răului, care, funcționând à la longue, otrăvesc pas cu pas organismul social. Altfel spus, e nevoie de crearea unui tipar care, odată realizat, poate duce la producerea în serie a agenților răului, la obținerea legiunilor de escroci, a trupelor de partid cu combatanți identici, a comandourilor instruite pentru a ocupa în mod disciplinat, cu proceduri perfect puse la punct, toate instituțiile administrative, legislative, executive și judecătorești ale țării. Toți aceștia nu fac decât să aplice tiparul pus la punct în laboratoarele puterii, specifice celor cinci perioade inventariate mai sus, acolo unde se coace puroiul născut din plămada răului.
Tiparul reprezintă un principiu de economie al fiinţei: dintr-un singur tipar pot ieși oricâte exemplare individuale perfect definite. Apariția unei specii de politicieni mafioți presupune și ea crearea tiparului, a prototipului, a modelului. Odată tiparul creat, odată matrița existentă, nu mai rămâne decât să dai drumul mașinii de multiplicare, care va arunca pe piața politică, blocând-o, serialitatea exemplarelor identice. Ceea ce se obține pe această cale este în primul rând familiarizarea cu produsul de serie care umple piața și care, în inconștientul nostru colectiv, începe să funcționeze ca simulacru al politicianului etern.
„Standardizarea celor mai bune practici“ este esența taylorismului definit ca „teorie a managementului științific“. La începutul secolului XX, americanul Frederick Taylor, inginer mecanic, și-a propus ameliorarea eficienței economice prin selectarea procedurilor care dau cele mai bune rezultate în cel mai scurt timp. În „stadiul Dragnea“ al genocidului spiritual, taylorismul a devenit managementul științific al contraselecției, care a dus la standardizarea celor mai bune practici mafiote. Pe scurt spus, la o mecanizare a răului în practicile economico-sociale.
În toate CV-urile trecute în revistă de Valeriu Nicolae avem un exemplu de „tipar la lucru“. El este un software de creativitate în negativ. Unul care preia, adaptează și amplifică vechiul tipar comunist, făcându-l să funcționeze în mod ipocrit sub steagul cu cele douăsprezece stele aurii dispuse în cerc al Uniunii Europene, care alcătuiesc simbolul de unitate al civilizației Occidentului. Care este numitorul comun al acestor CV-uri? Ce condiții trebuie să îndeplinească indivizii care apar în ele și care sunt prinse, toate, în matrița tiparului? Încerc să le inventariez. Iată-le:
– Să nu aibă, pe cât posibil, nici o calificare intelectuală. Să fie personaje obscure, de care n-a auzit nimeni, selectate de la munca de jos și ridicate apoi, într-un timp scurt, la funcții administrative sau/și politice de vârf, care să le asigure câștiguri ieșite din comun și averi considerabile. Acestea sunt premisele fidelizării complete.
– Să fie dispuși să facă orice pentru a nu se mai întoarce în locul din care au plecat.
– Să creeze și să mențină prin activitatea lor un mediu social în care urmează să se recunoască în permanență, până la punctul în care vor ajunge să creadă că mediocritatea, incompetența și ticăloșia lor reprezintă regula firească a lumii.
– Și totuși să râvnească – pentru a se putea vindeca, fie și doar formal, de complexe – la diplome, doctorate, titluri de orice fel, obținute prin circuite frauduloase create anume pentru ei.
– Să urască neabătut cultivarea minții, vorbirea aleasă și orice virtute intelectuală.
– Să obțină nenumărate funcții și posturi pentru care nu au nici pregătire și nici timpul necesar pentru a le acoperi.
– Să nu vrea să facă nimic pentru ceilalți, ci totul pentru „ei și-ai lor“.
– Ca atare, în virtutea inexistenței totale a culturii morale, să fie lipsiți de scrupule. Să nu aibă zvâcniri de conștiință, remușcări sau rușine. Să aibă capacitatea infinită de a minți public.
– Să fie dedulciți la furt, averi, bunuri. Să fie locuiți de fiara lăcomiei. Să aibă reflexe de prădător. Fiara lăcomiei trebuie să se trezească în ei ori de câte ori vin în contact cu locurile unde apar bani publici.
– Să intre rapid în logica lui „așa se face“, în logica lui „se minte“, „se fură“, „se-nșală“ ca reguli fundamentale ale vieții.
– Să ajungă să fie convinși că toate comoditățile vieții obținute pe căi neortodoxe li se cuvin. Să devină bădărani, obraznici, disprețuitori.
– Să nu realizeze niciodată cât rău au făcut pe lume. Să se considere, în fața oricărei judecăți, nevinovați. Și să susțină mereu că sunt patrioți.
*
Comentând CV-urile parlamentarilor noștri, Valeriu Nicolae ne pune sub ochi documentul probatoriu al genocidului spiritual continuat după 1990, în forme noi, asupra populației române. Ele sunt doar o mostră din sutele de mii asemănătoare, distribuite de la baza piramidei funcțiilor administrative și politice și până la vârful ei. E vorba în aceste pagini de inventarierea procedeelor și tehnicilor de păstrare a punctelor de putere care au dus la organizarea perfectă a unei haite de prădători perpetuate de la o generație la alta. La treizeci de ani după Revoluția din decembrie 1989, noi continuăm să fim victima sutelor de mii de oameni care au CV-uri asemănătoare cu cele prezentate în această carte. Majoritatea copleșitoare a românilor sunt și vor continua să fie abuzați atâta vreme cât instituțiile create anume pentru a-i apăra sunt conduse tocmai de cei de care ar trebui să fim apărați. România trăiește de treizeci de ani în coșmarul unui carusel din care nu se poate trezi decât printr-un vot purificator.
Când citești cele peste o sută de portrete de politicieni, tentația e să le compari, să faci clasamente, să te întrebi care dintre aceste personaje și înspăimântătoarele lor CV-uri e cel mai nerușinat? Care e cel mai urât, mai hidos, mai repugnant, mai ticălos? Se poate oare răspunde la această întrebare? Se poate, așa cum se răspunde la o întrebare asemănătoare în următoarea anecdotă zen intitulată Cea mai bună bucată:
Într-o zi, călugărul zen Panshan Baoji a plecat de la templul său cu bolul de orez pentru a cerși mâncare prin satul apropiat, un obicei răspândit printre cei din această ramură a budismului. Panshan a trecut pe lângă taraba unui măcelar și a văzut un client care voia să cumpere niște carne. Acesta i -a spus măcelarului:
— Taie-mi, te rog, cea mai bună bucată de carne.
Măcelarul a lăsat cuțitul jos, s-a uitat la client și i-a răspuns:
— Stimate domn, fiecare bucată e cea mai bună!
Auzind aceste cuvinte, Panshan a fost iluminat.
Așa am devenit și eu „iluminat“ citind paginile acestui volum. Răspunsul „fiecare bucată e cea mai bună“ abolește de fapt comparativul, trecând lucrurile într-o omogenitate a superlativului. Care CV, din cele care sunt în aceste pagini, e cel mai scandalos? Răspuns: fiecare e cel mai scandalos.
E oare cel mai scandalos CV-ul lui Lucian Simion, care deschide volumul? Al omului care trece de la inginer șef la asfaltări Tulcea la trafic de buticar în Turcia, apoi la o afacere de confecții, apoi, ca pesedist, devine director general la salubritate, apoi pleacă la „o specializare“ în SUA, apoi trece la conducerea unor societăți de turism, apoi la studiul lobbying-ului în Cehia, apoi face un masterat la ASE, apoi devine prefectul județului Tulcea, apoi face cursurile Colegiului Național de Apărare al lui Oprea (cursuri de „Securitate și bună guvernare“), apoi devine guvernatorul Deltei, în sfârșit, din 2016, intră în Parlament din partea PSD și devine vicepreședinte în Comisia pentru mediu și echilibru ecologic. Neîndoielnic, acesta e cel mai scandalos. Sau oare cel mai scandalos e CV-ul lui Ion Mocioalcă, baron PSD trecut prin studii de drept, apoi de economie, prin doctorate, prin diferite comisii parlamentare, ctitor al Academiei de Științe ale Securității Naționale împreună cu Oprea, Nicolicea și Meleșcanu, apoi președinte la Comisia de apărare? Da, neîndoielnic, acesta e cel mai scandalos. Dar poate că cel mai scandalos e totuși CV-ul lui Mihai Tudose, șomer până la 25 de ani, apoi student la o facultate de drept neacreditată, apoi parlamentar, apoi specialist în securitate națională, apoi masterand în politici externe la SNSPA, apoi în turism la Universitatea de Științe Agronomice, apoi profesor la Universitatea Națională de Apărare, apoi plagiator al lucrării de doctorat, în sfârșit prim-ministru? Sigur, acesta e cel mai scandalos. Și totuși cel mai scandalos pare a fi CV-ul lui Laurențiu Baranga, care în 2017, „pe lângă slujba de opt ore la guvern în București, era și director al Departamentului de Științe și Inginerie la cea mai celebră facultate din România, la «Valahia» din Târgoviște, conferențiar universitar tot la «Valahia», mediator pentru Ministerul Justiției, președinte al Asociației de Responsabilitate Economică, membru al ARACIS la Ministerul Educației Naționale, manager de proiect și student la cursurile Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Superior. Toate în același an“. Neîndoielnic, acesta e cel mai scandalos! Dar ce facem atunci cu CV-ul lui Orlando Teodorovici? Sau, mai bine zis, cu CV-urile lui? Poate că cele mai scandaloase sunt tocmai cele patru, din ultimii ani, care au dispărut de pe internet. De vreme ce au dispărut, erau, fără doar și poate, cele mai scandaloase.
Și tot așa, până la sfârșit, cu toate cele peste o sută de CV-uri și cu personajele din a căror arhivă fac parte, fie că sunt de la PSD (cele mai multe), fie de la PNL, fie de la cine știe ce partid amărât care ia la alegeri puțin peste 1%, ca ALDE sau PRO România. Toate, absolut toate, sunt „cele mai scandaloase“. Indiferent ale cui sunt: ale lui Mihai Fifor, Lucian Bode, Bogdan Gheorghiu, Marcel Vela, Răzvan Cuc, Emilia Arcan și fiica, Valeriu Steriu, Paul Stănescu și rudele, Nicolae Bădălău, Ionela Viorela Dobrică, Oana Vlăducă, Alina Gor ghiu, Ioan Bălan, Marcel Ciolacu, Claudiu Manda, Tudor Ciohodaru, Viorel Chiriac, Silviu Macovei, Costel Lupașcu etc. etc…
*
Care sunt efectele acestui mecanism al răului ajuns, la capătul a trei decenii, la perfecțiune?
Am spus că marea reușită a sistemului politic corupt din ultimele trei decenii a fost crearea managementului științific al contraselecției. De ce socotesc contraselecția boala letală a României în clipa de față? Pentru că ea secătuiește rezervorul de inteligență și moralitate care asigură forța oricărei națiuni. Pentru că ea suprimă în fașă elitele și performanțele acestei țări.
Compromiterea cuvântului „elită“ în ochii oamenilor a început în comunism și continuă astăzi la scară planetară prin neo-ideologia „corectitudinii politice“. Ea reprezintă ostoirea oftatului întins peste lume de toți cei care consideră inegalitatea naturală dintre oameni ca fiind o nedreptate. În felul acesta, tot ce reprezintă excelență e amendat din capul locului. Ieșirea din rând trebuie penalizată și, în locul ei, maxima de conduită în viață e „capul la cutie“. Geniul e vinovat că e geniu și trebuie urât.
Dar, ne putem întreba, de ce dotările inegale prin naștere ar trebui să ne dea o stare de disconfort sau să ne ducă cu gândul la discriminare, de vreme ce discriminarea aceasta nu e indusă de noi printr -o mentalitate păcătoasă, ci de însăși natura care operează „discriminator“ (începând, de pildă, cu sexul) în opțiunile ei perfect aleatorii? Și de ce, de vreme ce inegalitatea in divizilor produce capitalul de creștere al omenirii?
Societatea avansează grație ingeniozității, geniului, talentelor și feluritelor competențe. Kierkegaard spune la un moment dat într-o notă de Jurnal: „Caracteristica genului uman în raport cu specia animală este că individul e superior genului“. Individul e superior genului, dar asta nu înseamnă că fiecare membru component al genului are același potențial de creativitate sau originalitate. Și nici că potențialul acesta este distribuit în exces. Cei excepționali, tocmai pentru că sunt excepții, sunt puțini. Ingeniozitatea și originalitatea nu sunt apanajul majorității. Cei originali și îndeajuns de liberi pentru a se sustrage rutinei și „despotismului obiceiului“ sunt „cei puțini“, în timp ce „cei mulți“ livrează configurația genului și asigură forța obiceiului. Originalitatea celor puțini ca emergență a noului are de partea ei progresul în spațiul protecției: focul față în față cu frigul, întunericul și carnea crudă; deplasarea unei greutăți pe roți față în față cu târâtul ei pe pământ; becul față în față cu opaițul sau lampa cu gaz; busola față în față cu orientarea după semne naturale; motorul față în față cu tracțiunea animală; WC-ul față în față cu privata; ceasul față în față cu „mersul soarelui“; tiparul față în față cu copistul etc. etc. În toate aceste cazuri avem de -a face cu „cei puțini“, cu indivizi împlântați în magma genului ca tot atâtea puncte de articulare ale lui. „Această minoritate este sarea pământului; fără ea, viața omului ar deveni o baltă stătută“, spune John Stuart Mill în faimoasa lui carte Despre libertate.
A face elogiul elitelor nu înseamnă a nu iubi oamenii în discreția existenței lor, iar a-i admira pe cei care constituie sarea pământului nu înseamnă a-i disprețui pe „cei mulți“. De ce ar trebui să mă simt jignit de existența lui Platon, a lui Bach, a lui Dostoievski, a lui Federer, a lui Bill Gates? Adevărul e că „cei puțini“ i-au iubit pe „cei mulți“ și le-au acordat acestora protecție, bucurie și un grad sporit de libertate: i-au civilizat, le-au dat un comportament superior, un mod superior de a simți, un gust superior, o așezare mai avantajoasă în lume și între semenii lor. Individul care a inventat roata n-a inventat-o doar pentru el. Cel care a inventat becul nu l-a inventat doar ca să aibă lumină în casa lui. Schubert nu și-a scris impromptuurile ca să le asculte singur între patru pereți. Nu profităm toți de pe urma existenței lor? Nu grație lor viața noastră e mai comodă, mai frumoasă și mai plină de satisfacții?
În locul omagiului adus geniului, excelenței, competenței și tuturor celor care, spre folosul tuturor, ies din rând, comunismul face din nivelare regula de funcționare a întregii societăți. Excepţia, talentul, performanţa ieşită din comun sunt şi ele cultivate în structuri prestabilite şi sunt subordonate unui scop: propaganda. Balerinul, patinatorul, gimnasta, solistul de concert etc. sunt produsele de vitrină ale sistemului şi performanțele lor au o singură menire: să certifice virtuţile sistemului şi să contribuie la glorificarea Șefului care-l întrupează. În rest, ieşirea neprogramată din rând era, în comunism, un păcat.
Românii au trăit într-o primă etapă umilința contra-selecției, începând din 1948, peste patru decenii. Electricieni, cazangii, turnători, țesătoare, strungari, lăcătuși mecanici, tinichigii, sudori, cizmari, rihtuitori, tipografi, croitorese, mineri – aceștia au fost președinți ai țării, miniștri, secretari de stat, generali, șefi de întreprinderi, academicieni. Toate aceste meserii sunt, în sine, onorabile, iar elitele nu cunosc granițe profesionale. Grotești meseriile nu devin decât prin confuzia competențelor. Totul s-a petrecut atunci potrivit vorbei lui Lenin, citată adesea: „Bucătăreasa trebuie să învețe să conducă statul“. Și bucătăreasa, în loc să-și onoreze aleasa meserie, a tot învățat să conducă statul pe spatele nostru. Am trăit sub personaje care, deținând puterea, ne urau și care, când nu ne terorizau, adorau să maimuțărească competențele – făcând pe savanții, pe academicienii, pe miniștrii, pe președinții, pe arhitecții țării.
Mai putem avea vreo îndoială că PSD-ul în principal și o mare parte din clasa politică reprezintă perpetuarea riturilor comuniste după 1990? În alt peisaj politic și exploatând imbecilizarea în masă moștenită de la comuniști, PSD a perpetuat această batjocură. A instalat la butoanele țării indivizi care, de astă dată, schimonoseau democrația. Punând subalternii să domnească peste cei capabili și deștepți, pesediștii ne-au urât și ne-au umilit așa cum învățaseră de la bunicii și părinții lor, comuniștii. Ca și ei, au făcut din contraselecție politica de stat a României. Ieșind de la guvernare, au lăsat în urmă o țară devastată, cu pădurile culcate la pământ și pădurari uciși, cu întreprinderi privatizate dubios și falimentate, cu patrimoniul țării încăput pe mâna mafiilor imobiliare, cu un electorat speriat de ziua de mâine, asistat social și captiv ideologic, cu copii abandonați în orfelinate și-n case de oameni miloși, cu milioane de analfabeți, cu jandarmeria dresată să bată bestial, cu sute de milioane de euro furate și nerecuperate niciodată, cu criminali, hoți, violatori și traficanți de carne vie zburdând prin capitalele Europei.
Au continuat, așadar, să otrăvească treptat țara cu impostori. „Oamenii care înșală“, impostorii, sunt cei care ne împing astăzi în prăpăd. În punctele de conducere ajung cei mai maleabili, cei mai obedienți, cei dispuși să fie părtași la spiritul de gașcă, la ticluieli și matrapazlâcuri de tot soiul, fie ei oricât de agramați, de nepricepuți, de proști. Fideli „cauzei“ să fie.
*
Oricine va citi cartea lui Valeriu Nicolae își va pune această întrebare: dacă majoritatea clasei politice din România este rezultatul unei contraselecții, atunci „eu cu cine votez“? Cum vom descoperi în zgura clasei politice, pentru a-l putea multiplica, prototipul omului dispus să facă totul pentru poporul lui și nimic pentru el însuși?
Ar trebui, punându-ne această întrebare, să ieșim de sub auspiciile fatalismului istoric în care am trăit în comunism. Azi – cu tot PSD-ul, cu toți bătrânii securiști și cu urmașii lor și ai rudelor lor distribuiți în punctele vitale ale țării – nu mai trăim în implacabil. Înainte de ’90, mai nimic nu depindea de noi. Acum însă e cu totul altceva. Acum ne-o facem sau ne-o desfacem cu mâna noastră. Ne-am făcut-o cu mâna noastră jignind, în 2016, prin absenteism, dreptul și obligația morală de a vota. Am stat în casă covârșiți de superioritatea scepticismelor noastre de doi bani, afișându-ne trufia de prost-gust a unui gest făcut în răspăr.
Când ne-am pomenit cu „Dragnea și-ai lui“ la cârma țării, am găsit, în stil autohton, două căi pentru „a ne scoate“: mai întâi am început să ne văicărim de ce „ni s-a-ntâmplat“. Eram iarăși românii urgisiți de soartă, care, când ne întâlneam, ne cădeam unii altora în brațe plângându-ne de milă și de „vitregia istoriei“. De vină era din nou Mr. Nobody. Vina era din nou impersonală. De fapt, adevărul e că plăteam cu toții indiferența sau nesimțirea celor care, sastisiți de riturile democrației înainte de a le fi trăit până la capăt, se ținuseră departe de urne. Apoi ne-am zis că, dacă tot ajunseserăm aici, dacă tot vedeam în vitrina puterii scălămbăiala primatelor, n-ar fi rău să folosim prilejul pentru a râde avantajos: acum privindu-ne în oglinda „aleșilor“, oricât de proști am fi fost, aveam ocazia să ne vedem deștepți. Am transformat un prim-ministru implauzibil în clovn național, când el (ea) nu era decât palma grea pe care o încasaserăm toți prin „tupeul infinit“ al unui partid ce s-ar fi cuvenit de mult să dispară, ca impostor național și năruitor de țară, de pe harta noastră politică.
Apoi, în 2020, la alegerile locale din toamnă, am început să „ne-o desfacem“ cu mâna noastră. Am văzut că se putea. Am văzut că impostorii se puteau duce la fund și că cei mai buni puteau ieși la suprafață. Ce altceva avem de făcut decât să continuăm pe linia pe care ni s -a dat de înțeles că, în mod esențial, depinde de „noi“, și nu de „ei“?
Când, cu puțină vreme în urmă, am discutat cu autorul proiectul cărții sale (i-am spus că lectura ei e „cumplită“ și „înspăimântătoare“), Valeriu Nicolae mi-a răspuns: „Știți, eu fac parte din acele 18 procente din populația globului la care cantitatea de serotonină din creier e foarte mare. Drept care nu sunt doar fericit, ci și optimist. Nimic din ce fac nu cred că e degeaba. Nici cartea asta“.
Trecând în revistă mai bine de o sută de CV-uri de parlamentari – o simplă mostră care dă seama de vastitatea corupției autohtone –, Valeriu Nicolae pare să spună pentru prima oară un adevăr pe care îl ignorăm știindu-l: România se află pe mâna unei uriașe armate de impostori. Cartea pune de fapt în scenă o perplexitate: este oare adevărat ce trăim? Dând astfel glas unei stupefacții care ne încearcă pe toți, autorul a devenit o voce care răsună în vinovata noastră tăcere.
Cât privește liniștea instalată în toate partidele în fața acestor pagini ale rușinii, ea vorbește de la sine despre punctul dramatic în care se află viața politică de la noi. Cum oare de nici un partid nu a simțit nevoia să-și facă din cele câteva sute de pagini care strigă la cer muniție de campanie? Parafrazându-l pe autorul cărții: poporul român doarme liniștit în cel mai cumplit vacarm: tăcerea mormântală care urlă.
Gabriel Liiceanu
19 octombrie 2020
NOTE
1 Textul acesta reprezintă prefața cărții lui Valeriu Nicolae, Nu tot ei!, aparută la editura Humanitas, 2020
1. Întrucât analiza din această prefață o continuă pe cea a unor capitole din volume proprii sau a unor articole publicate în periodice („Din nou despre lichele“, „Răul României de azi“, „Primejdia care ne paște“, „Un bilanț și ce s-ar cuveni să urmeze“), primele ei paragrafe sunt reluate din aceste texte pentru a obține continuitatea unui fir al gândirii pe tema „ce se întâmplă cu noi“.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
De acord, cu exceptia „cei putini ii iubesc pe cei multi”. Nu este adevarat. Pacatul esential al elitelor de stanga este dispretul fata de oamenii obisnuiti si fata de religie. Aroganta, mizantropismul si neincrederea esentiala in dreptul fiecarui om de a decide ce este mai bine pt el, de unde „necesitatea” activistilor de partid unic de a „lumina si promova interesele poporului”. ” Voi faceti ce va spunem noi ca stim mai bine” vs „noi suntem in slujba voastra”.
Suntem toti egali in fata legii.
Cred ca, intr-o anume masura, confundati principiile in baza carora functioneaza o societate libera, cu principii care sunt mai degraba reguli intr-o „societate fara reguli”, in care haosul e principala regula.
Va amintesc ca fiecare om are dreptul de a decide ce este mai bine pentru el, atata timp cat, prin exercitarea acestui drept nu produce incalcarea unor drepturi ale unora dintre semenii sai.
Cu parere de rau, trebuie sa va spun ca nu ati inteles mai nimic din cele scrise mai sus de catre Domnul Gabriel Liiceanu.
1/Smecheria, intentia rea si lipsa de onestitate ( lichelismull) nu au (are) legatura cu studiile sau calificarea profesionala a unei persoane.
2/Politicienii si elita politica ( de stanga) nu fac parte din grupul profesionstilor activi, ingineri, inventatori, medici,profesori,etc.
3/ Iubirea este o chestiune complicata. „Cei putini” nu ii iubesc pe „cei multi”, se iubesc pe ei insisi.
Cu respect vreau sa completez la cele spuse de dumneavoastra la final, ca nu suntem egali in fata legii. Iar acest lucru a fost dovedit deja de nenumarate ori pana acum, prin respingerea audierii atator parlamentari (in cazul dosarelor penale avandu-i ca autori/inculpati) de catre procurori.
Extrem de frumos scris si extrem de bine argumentat . O imagine ce ne arata o parte de tara, golita de continut si lipsita de cel mai elementar bun simt . Aproape ca nu mai putem face mare lucru . Lista rusinii este atit de lunga incit nici macar nu putem avea curajul de a o arata public in totalitate . Totul este cunoscut , stiut si cu toate acestea pelteaua se tot intinde si iar intinde la nesfirsit .Nu pot decit sa imi aduc mereu aminte de nemuritoarele versuri ce imi produc de fiesce data o intristare atit de profunda :
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Speak for yourself. Putem [unii dintre noi] sa facem chiar foarte mult. In familile noastre. Gen, sa crestem copiii nostri cum trebuie. Chestia asta (a) nu aduce nicio intristare [evident, daca stii cum s-o faci]; (b) nu creeaza, sper, intristare. (c) nu e ipocrit, e chiar o solutie.
Theodore Darlymple
https://www.youtube.com/watch?v=Z-SdftH0mfA
Roger Scruton
https://www.youtube.com/watch?v=l5BXyvMU80Q
Lichelele au un nărav: seamănă mult cu șobolanii, așa că părăsesc rapid corăbiile în derivă. Prin urmare, dacă până nu demult le găseai, îndeobște, prin PSD+sateliți, acum și-au schimbat obștile, îndeobștindu-se pe la alte grupări, cu alte inițiale, resetându-se spiritual pentru o nouă revoluție profitabilă. Copiii lor erau deja înscriși, pentru siguranță, în obști chiar mai revoluționare decât ale părinților. Poporul român care doarme liniștit îi votează, pe toți aceștia, la fel de entuziast ca în Duminica Orbului sau în duminica Geologului, pentru că sunt informați despre importanța revoluției de către aceiași purtători de cuvânt care, în 1990, huleau golaniadele incomode petrecute într-o anume Piață dâmbovițeană. Sau, în fine, sunt informați de către urmașii spirituali ai acestora, chiar mai docili și mai bine „aplicați” pe teren de către eternii revoluționari de meserie.
Mult succes, obște română!
La noi în anul 2000, a fost ales Iliescu, ceea ce ar fi echivalat cu alegerea de acum a lui Dodon, în fața Maiei Sandu. Așa proști am fost în 2000!
Multi l-au votat in 2000 pe ILIESCU – Dodon , in loc sa-l voteze pe contracandidatul lui din ultimul tur.
Ia verificati cine era contracandidatul pe care il comparati cu Maia Sandu.
Meritati fara doar si poate un ”doctorat”,
din acesta de tip nou , in istorie.
in 2000 era ilescu vs vadim tudor.Dilema mare.Si , ca de fiecare data, s-a ales raul cel mai mic la acea vreme.Eram inculti politic…ei, nici acum nu stam prea bine.
Problema este ca in 2016 am aratat ca putem fi si mai prosti decat am fost in 2000! Si tare mi-e teama ca resursele nationale in acest sens nu sunt nici pe departe epuizate! Resursele de tembelism ale natiei sunt nelimitate, fapt dovedit din plin in aceasta perioada pandemica, extrem de dificila.
Da, asa este. Sa ne amintim de promisiunea zgomotoasa a psd-ului din campania electorala 2016: vor creste salariile cu 50%. Pe unii nu-i doare gura sa promita – o vor face mereu…
Singurul lucru necesar pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic. Edmund Burke
Convingerea, pretenția sunt una. Calitățile și aptitudinile fiecăruia sunt altceva. Seamănă convingerea (că e mai corect) și pretenția (că e mai bun) autorului (de dreapta) cu cea a concurentei (de stânga) pe drept criticată, demascată aici? Democrația pune puterea în mâna electoratului. Majoritatea de 51 % nu înseamnă altceva decât un mandat limitat în timp.
O tradiție americană e creată de „comunitarism”. John Rawls caută o teorie a moralei politice:
Samuel Freeman (Hrsg.): The Cambridge Companion to Rawls (= Cambridge Companions to Philosophy). Routledge, Cambridge 2003
Michael Becker: Politischer Liberalismus und wohlgeordnete Gesellschaften. John Rawls und der Verfassungsstaat. Nomos Verlag, Baden-Baden 2013,
(John Rawls * 21. Februar 1921 in Baltimore, Maryland; † 24. November 2002 in Lexington, Massachusetts, war ein US-amerikanischer Philosoph, der als Professor an der Harvard University lehrte. Sein Hauptwerk A Theory of Justice (1971) gilt als eines der einflussreichsten Werke der politischen Philosophie des 20. Jahrhunderts.
Rawls’ Beitrag zur politischen und Moralphilosophie
Rawls gilt als wesentlicher Vertreter des egalitären Liberalismus. Als Prämisse seines Werkes setzt er die Gerechtigkeit als maßgebliche Tugend sozialer Institutionen, die aber die Freiheit des Einzelnen nicht verletzen darf:
“Justice is the first virtue of social institutions, as truth is of systems of thought. A theory however elegant and economical must be rejected or revised if it is untrue; likewise laws and institutions no matter how efficient and well-arranged must be reformed or abolished if they are unjust. Each person possesses an inviolability founded on justice that even the welfare of society as a whole cannot override. For this reason justice denies that the loss of freedom for some is made right by a greater good shared by others.”
„Die Gerechtigkeit ist die erste Tugend sozialer Institutionen, so wie die Wahrheit bei Gedankensystemen. Eine noch so elegante und mit sparsamen Mitteln arbeitende Theorie muß fallengelassen werden, wenn sie nicht wahr ist; ebenso müssen noch so gut funktionierende und wohlabgestimmte Gesetze und Institutionen abgeändert oder abgeschafft werden, wenn sie ungerecht sind. Jeder Mensch besitzt eine aus der Gerechtigkeit entspringende Unverletzlichkeit, die auch im Namen des Wohls der ganzen Gesellschaft nicht aufgehoben werden kann. Daher läßt es die Gerechtigkeit nicht zu, daß der Verlust der Freiheit bei einigen durch ein größeres Wohl für andere wettgemacht wird.“
– JOHN RAWLS: A Theory of Justice (1971), 1.[
Die Aufgabe von Gerechtigkeitsgrundsätzen besteht ihm zufolge darin, die Grundstruktur der Gesellschaft festzulegen, d. h. die institutionelle Zuweisung von Rechten und Pflichten und die Verteilung der Güter. Wie aus der Bezeichnung seiner Theorie („Gerechtigkeit als Fairness“) und seinen Überlegungen zur Rechtfertigung ersichtlich wird, ist seine Gerechtigkeitstheorie eine Theorie der Verfahrensgerechtigkeit.
Rawls stellt sich dazu die Frage: Für welche Gerechtigkeitsgrundsätze würden sich freie und vernünftige Menschen in einer fairen und gleichen Ausgangssituation in ihrem eigenen Interesse entscheiden? Er argumentiert, dass zwei Grundsätze gewählt würden, deren Inhalt er in letzter Hand – nach einigen Veränderungen und Umarbeitungen gegenüber der ursprünglichen Fassungen – folgendermaßen formuliert:
“(a) Each person has the same indefeasible claim to a fully adequate scheme of equal basic liberties, which scheme is compatible with the same scheme of liberties for all; and (b) Social and economic inequalities are to satisfy two conditions: first, they are to be attached to offices and positions open to all under conditions of fair equality of opportunity; and second, they are to be to the greatest benefit of the least-advantaged members of society (the difference principle).”
„a) Jede Person hat den gleichen unabdingbaren Anspruch auf ein völlig adäquates System gleicher Grundfreiheiten, das mit demselben System von Freiheiten für alle vereinbar ist. b) Soziale und ökonomische Ungleichheiten müssen zwei Bedingungen erfüllen: erstens müssen sie mit Ämtern und Positionen verbunden sein, die unter Bedingungen fairer Chancengleichheit allen offenstehen; und zweitens müssen sie den am wenigsten begünstigten Angehörigen der Gesellschaft den größten Vorteil bringen (Differenzprinzip).“
– JOHN RAWLS: Justice as Fairness: A Restatement (2001), §13
Rawls konstruiert einen hypothetischen Urzustand in Form einer fairen und gleichen Verhandlungssituation, die die Gerechtigkeitsprinzipien legitimieren soll. In dieser rein theoretischen Situation wird der Gesellschaftsvertrag geschlossen,[19] der anders als in früheren Vertragstheorien nicht den Eintritt in eine bestimmte Gesellschaft regelt, sondern nur bestimmte Prinzipien festlegt, nach denen Gerechtigkeit realisiert werden kann. Annahmen:
• freie und vernünftige Personen, die miteinander die Grundstruktur ihrer Gesellschaft, ihre Gerechtigkeitsprinzipien festlegen wollen
• Interessensharmonie: Zusammenarbeit ist wünschenswert und möglich
• Interessenkonflikte: Wie werden die Früchte der Arbeit verteilt?
• rationale und auf Erfüllung der eigenen Interessen bedachte Menschen, die jedoch frei von Neid sind
• der Schleier des Nichtwissens:
Die Personen besitzen nur allgemeines Wissen (um gesellschaftliche Grundgüter, derer jedermann zur Verwirklichung seiner verschiedenen Interessen bedarf, Wissen um gesellschaftliche, politische, wirtschaftliche und psychologische Zusammenhänge, die Fähigkeit, Folgen abzuschätzen usw.), aber kein Wissen über sich selbst, ihre eigene soziale Stellung, ihre Interessen, Kenntnisse, Talente usw. sowie über die künftige konkrete politische Ausgestaltung ihrer Rechte und Pflichten.
Verfahren:
• einstimmige und verpflichtende Wahl aus einer Liste von verbreiteten Gerechtigkeitsvorstellungen, die den formalen Prinzipien der Allgemeinheit, Unbeschränktheit, Öffentlichkeit, Rangordnung und Endgültigkeit genügen
Warum würden sich die Menschen im Urzustand für die beiden Gerechtigkeitsprinzipien entscheiden?
• Sicherung des Grundgutes der Freiheit für alle durch das erste Prinzip
• Vorgehen nach der Maximin-Regel: Sicherstellung der Annehmbarkeit der schlechtestmöglichen Position
• allgemeine Anerkennung, da jeder Vorteile daraus zieht. Dadurch auch Stabilität des Systems
• fördert die Selbstachtung, da jeder Mensch als Selbstzweck und nicht als Mittel gesehen wird)
Stimate Kurt, pentru buna lectura, numai cita in lb.germana, cu nu stiu toti a o vorbi. De multe ori aveti acest obicei in postarile pe acest blog. De ce nu, in engleza ori italiana, franceza ca sa citeasca cat mai multi.
Treaba dvs.
Doar „mai bine de o suta”? Inmultiti macar cu doi ca sa fiti mai aproape de adevvar…
Excelent articol. Felicitări. Va fi greu să scăpăm de impostori. Sistemul de învățământ este așa cum este. PSD este în punctele cheie și va bloca orice reformă.
Speak for yourself. Poti scapa de impostori daca (a) iti inveti copiii singur; (b) te duci undeva unde poti sa ai acces la oameni calificati care iti invata copiii; (c) iti dai seama ca scaparea de impostori e in mainile tale; sigur, cere energie, timp, relocatie, diverse; inclusiv eliminarea pluralului si asumarea responsabilitatii personale.
Stati ca eu il cunosc pe domnul acesta, e cel ce ne explica ca Nicusor Dan trebuie sa-i dea voturile lui Catalin Pierdoiu:
https://www.youtube.com/watch?v=Acv-GmExyeM&t=1s
Aveti dreptate d-le Liiceanu, cam multe lichele in tara noastra.
Iar domnia voastra pare a nu ne explica ca (this is a TradeMark of HansBrinker) asta se petrecea in 2016 si ca, de-atunci pina recent, Capitala a avut mirobolanta sansa de a trece prin neasemuita coada a comeatei (sic!) Firea cu deja cunoscute urmari „estetice”…
Primul gand ce mi-a venit cand am terminat pagina a fost „Daca ar citi aceste randuri TOATA lumea”…apoi am realizat ca pentru lichelele expuse ar fi ca incercarea unui tantar sa intepe un rinocer. Pur si simplu nu au aparatul necesar pentru autoreflecte. Probabil cea mai des intalnita reactie ar fi fost „ba pe-a mati bă!”
Oricum, daca face lumina si intr-un singur suflet tot merita sa va multumesc pentru ca le-ati scrris!
Si eu asa sper sa se intample!
Din păcate de la “neo-ideologia corectitudinii politice” nu am mai putut lua acest text în serios.
Nu a spus nimeni că între oameni nu există diferențe. Ceea ce însă nu trebuie să existe este diferența în felul în care legea îi tratează, iar o societate echitabilă nu poate exista în absența măcar a încercării unei egalitați de șanse. Asta dacă avem pretenția să trăim într-o democrație. Iar asta presupune să vezi că unii sunt perpetuu privilegiați nu doar pe baza ticăloșiei lor. Poate unii dintre noi prea obișnuiți cu privilegiul nostru ne închipuim că o meritocrație poate exista dacă n-ar fi căpușată de x sau y. Numai că așa ceva nu poate și nu există într-o lume în care încă ne intrebăm serios de ce o femeie ar trebui să aibă aceleași drepturi ca și noi. Nu, meritocrația fară un t0 cât de cât apropiat e doar mediocritate înveșmântată-n privilegiu și autosuficiență. A gasi cauze și falși dușmani e un demers prea facil, iar în context mai și trimite către o anumită coloratură politică. Poate nu cu intenție da așa va fi interpretat de mulți. Iar eu, eu nu sunt vinovată la cei 30 de ani ai mei. Poate doar că m-am născut în țara asta în care prea mulți lași nu s-au ridicat să se opună ăstora care cred că lumea-i toată după chipul și asemnărea lor și d-aia cred cu prea multă tărie că părerea lor contează.
Cred ca tocmai ati dat definitia corectitudinii politice, de fapt autorul o aminteste si el in text. Incercarea de a corecta ceea ce e imposibil de corectat, adica datele pe care le ai la venirea pe lume. Mai nou, iluzia asta s-a extins si in timp, se doreste „corectarea” istoriei prin tragerea la raspundere a prezentului care deriva dintr-un trecut socotit neconform. Si asa cum stim, trecutul se repeta daca invatamintele lui nu sunt bine insusite, pentru ca nu e nimic nou aici, am trait din plin experimentul comunist, inceput ca o ideologie extremista si terminat cu un triumf al lichelismului.
Din păcate, domnule Liiceanu, se subțiază tot mai mult rândurile celor care împărtășesc idealurile legate de o societate sănătoasă (moralitate, bună cuviință, demnitate, recunoașterea valorilor). Specia degenerează, involuează (nu numai la noi), este un fenomen global, de neoprit.
Mă îndoiesc că noua generație (născută după 1990) poate să înțeleagă nuanțele acestui fenomen (genocid spiritual) și că se va putea mobiliza să-l combată. Nici nu cred că îi interesează prea mult, trăiesc într-o lume virtuală, un subterfugiu perfect. Mai există o șansă cu cei care, mai educați, se izbesc de sistem, odată ce încep să aibă propriile familii, copii.
Rămânem noi (cei de peste 50) să continuăm să combatem cum putem.
Da, vă împărtășesc opinia că e în puterea noastră să schimbăm ceva (sau măcar să-i încurcam), mergând la vot. Din respect față de colegii de liceu morți la Revoluție, am mers de fiecare dată la vot în cei 30 de ani.
Va inteleg tristetea, am si eu peste 50, dar nu va inpartasesc lipsa de speranta. Aparitia noilor formatiuni politice (nu sunt naiv sa cred ca ar putea sa fie pure, lipsite de lichele) ne arata tocmai faptul ca tinerii au inteles problema si doresc sa faca ceva pentru rezolvarea ei.
“ Aparitia noilor formatiuni politice (nu sunt naiv sa cred ca ar putea sa fie pure, lipsite de lichele)”
INFILTRATE de lichele!
Șobolanii își trimit acoperiții în toate partidele noi, mai ales în cele de succes! Exemplu din trecut cu rezultatul final dorit: PNȚCD a fos atât de mult infiltrat, că acum este majoritar PSD.
Multumim,d-le Liiceanu si d-le Nicolae. Da,mizeria grosiera a imposturii generatoare de mizerie generalizata rezida, in esenta, din Parlament,respectiv din calitatea forumului legislativ. Iar din ultimul alineat al comentariului de mai sus, …”linistea instalata in toate partidele in fata acestor pagini ale rusinii…vorbeste de la sine”… ,vorbeste de la sine. Trebuie doar adaugat ca licheaua ajunsa parlamentar roman ,in ansamblul sau, are obrazul gros, da’ gros ,de pachiderm; o epiderma ferma,greu de perforat (cum a zis-o Toparceanu in alt context). Desi stiu ca-mi vor provoca scarba si tristete,voi parcurge cu interes CV-urile din cartea comandata. Era necesara.
Multumesc! Merita citit, cu atentie, pana la capat!
Evident.. Evident, un articol frumos, important, remarcabil, cum evident dl Liiceanu a creat de nenumarate ori. Lasand orice altceva la o parte, este atat de _bine_ [cred ca autorul intelege conotatia cuvantului] ca avem/putem citi acum [sau oricand] astfel de articole.
Evident.. evident: lichelele sunt/erau etc. Cred ca asta e evident pentru oricine [din lumea celor care citesc astfel de texte/site-uri].
Dar. Pentru mine cel putin. Exista o ruptura fundamentala in discurs (de fapt mai multe, dar indica cred aceeasi problema/ruptura): Despre ce si cine vorbim??? OK, PSD/PCR era(u) ce sunt/au fost, OK, intelegem, raul absolut. OK, si raul asta vine din spatiu? Traieste in spatiu? NU. De X ori nu. Traieste ptr ca majoritatea populatiei ACCEPTA asta. Si va rog, lasati la o parte filozofiile cu votul, valoarea, etc. Este vorba, cum spuneti si dvs, de ceva (cam..) fundamental: supravietuirea natiunii sau, in fine, ceea ce dvs/eu/noi consideram a fi esential in natiune. Ei bine, se pare ca natiunea nu vrea asta. Din ’48 pana acum. Nu vrea si gata. Costurile sunt prea mari: rezistenta armata masiva (mda, daca exista asta in 48-50, hm, mai vorbeam acum despre?); rezistenta civica masiva (mda, daca exista asta in 60-80, hm, mai vorbeam acum despre?); vot masiv si inteligent (mda, daca exista acesta in 90-2020, mai vorbeam acum despre?)
Exista o ipocrizie fundamentala undeva in toate aceste discursuri – pornesc de la premiza ca populatia, neamul, in fine, intelegeti, e.. fundamental bun, gen salbaricul lui Rousseau, dar.. saracul, e vezi doamne, urgisit de ceva forte impersonale, aia, securistii, greaua mostenire, etc. Taietura chirurgicala, care ar PUTEA spune ca, nu, nu e asa, populatia/neamul e fundamental corupta, lasa, ipocrita, puturoasa, oportunista, nu se prea vede. Ptr ca.. in fine, cred ca aproape nimeni n-are ‘chef’ sa discute si aceasta ipoteza. E prea dureroasa, incovenienta, si nu duce la nicio solutie concreta [sau poate duce la solutii concrete dar foarte foarte inconveniente].
Dar exista, clar, o nota in articol care [din ce inteleg eu] merge EXACT in sensul celor care le spun mai sus – nu mai traim in implacabil, depinde de noi sa.. etc, plateam cu totii indiferenta.. etc. E ceva aici care nu inteleg – am impresia ca autorul vrea sa faca un pas inspre a spune ceva clar si dur si neplacut [ceva care s-ar cam traduce prin „suntem o natie de [cenzurat, ma refeream la ceva puturos]” dar, in secunda urmatoare, face un pas inapoi ptr ca.. nu se cade sa vorbim atat de direct.
E ceva care nu inteleg fundamental: exista o cloaca, clar, de 80 de ani. Trebuie s-o (mai) manipulam cu manusi? De ce? Suntem nemuritori, asteptam salvarea peste 200(0) de ani? Ne e, in continuare, frica de a pune degetul pe ceea ce doare?
@Alex Telea
de acord ! cu o mica observatie !
dupa ce domnul Liiceanu a enumerat cu acuratete efectele, sint convins ca domnia sa a nteles (cel putin din experienta ultimilor 30 de ani) la fel de bine cauzele, si ca injugatul boului la plug / trimisul plavanului la vot din patru n patru ani nu rezolva nimic ! dar daca ar indemna la trasu n furca si crapat teasta lichelei cu toporul (lighioana n are nici rusine nici simtul masurii, doar ciomagul ii poate veni de hac) s ar supara ginditorii umanisti si colegii academicieni, si ar pieri „democratia” din romania ! armatele de jigodii din justitie, mapn, militie si securitare ce n au rezolvat nimic niciodata (dimpotriva au praduit ca barbarii ) bine (cele mai bine) hranite si platite (ce au distrus tara) nu s intimplatoare !
De acord. Si daca se supara, sa zice, ganditorii umanisti etc? Care e problema? „ar pieri democratia in Romania”. Mda. Si? Sincer, si? Piere un concept, o lozinca, etc. Pier si securisti, melteni, etc. Ce e rau fundamental in asta? Sau trebuie sa ne ascundem idealurile sub umbrela „toti suntem egali” [chiar si securistii aia din ’50,’60,…’2010 etc]? Daca domnia sa, cum spuneti, nu vrea/poate sa puna degetul pe rana si sa separe apele, este responsabilitatea mea [si a altora care vor, pot, etc] sa o faca. Domnia sa poate sa scrie in continuare diverse, inca X ani, sperand in zana maseluta. Si, posibil, fiind mai vesel, ptr ca sa te vaiti DAR sa nu tai intre cah si non-cah, asta nu e prea intelectual. Si nici omenesc.
@ Alex Telea: Ați punctat absolut magistral. Aș adăuga la cuvintele dumneavoastră că e o imensă nevoie de fapte, nicidecum de vorbe. Avem o nespusă nevoie de îndemnul înțeleptului Petre Țuțea, nicidecum de îndemnul lui Mircea Vulcănescu.
Tulburi vremuri, de 80 de ani. Exact cum ați tușat în final.
100% [sau mai mult] de acord cu dvs. Fapte, nu vorbe. In fine: pe plan personal, aceea si incerc [in masura in care evident capacitatile mele de a actiona exista]. Si de aceea ma si irita enorm vorbirea la nesfarsit, cand, ce simplu ar fi daca… Dar ptr multi, extrem de multi [inclusiv oameni extrem de educati cum este OP-ul], vorba pare singura arma.
Un articol greu de citit prin sentimentul de dezgust și de revolta pe care îl aduce materialul pus în dezbatere. Au trecut 30 de ani și suntem copleșiți de lichele. Societatea românească nu are anticorpi să elimine cancerul care o ucide, nu are capacitatea de a se însănătoși și viitorul este previzibil. Cînd nu va mai fi nimic de furat va începe canibalizarea. Comunismul a eliminat intelectualii, acei 10% dintre cetățenii capabili sa conducă, să aducă prosperitate. Cei care au rămas nu vor să-și asume responsabilități sau au plecat în alte țări. Deci dacă în acești 30 de ani nu am găsit, promovat, încurajat ce speranță mai poate fi? Doctori nu mai avem și ne temem de spitale, ingineri nu mai avem pentru că nu mai este obiectul muncii, intelectualii sunt dezorientați de nesiguranța socială și incapabili de o abordare pragmatică. Rămîne să încurajăm să se întoarcă acei specialiști (doctori, ingineri, profesori etc) care pot reforma cea ce este. Oare va veni cineva?
Cred ca autorul ne transmite tocmai mesajul ca putem, daca intelegem problema si ne mobilizam s-o rezolvam. In cei 30 de ani s-au petrecut schimbari pe care e greu, acum, sa le vedem cu claritate, e ca atunci cand te uiti intr-o oglinda zilnic si nu realizezi ce mult te-ai schimbat. E acum un moment de echilbru, numarul celor care vor o schimbare catre profesionalism, care vor sa scape de lichele a devenit important. Cum bine spune autorul, comunismul a deformat perceptia normalului in societatea noastra, licheaua a devenit model de viata, licheaua era in frunte si era laudata tocmai pentru lichelism (elogiul lichelei, am putea sa spunem). Modelul asta s-a perpetuat dar exista, astazi, destui tineri care lucreaza si traiesc in alt mediu, unul in care meritele sunt recunoscute iar licheaua pur si simplu nu are ce cauta. Pentru prima data dupa momentul ’89 modelul lichelei incepe sa fie pus la indoiala de o parte insemnata a societatii.
@ PAFI Sa presupunem ca partidul pe care il agreati (capabil sa faca schimbarea)cistiga alegerile, si va dori schimbari politice necesare revirimentului, atunci ne aflam in fata a doua probleme:
– Rezistenta administratiei actuale care nu poate fi asa usor concediata si inlocuita (o masa de lichele).
– Crearea unei mase de specialisti (politicieni profesionisti) capabili sa administreze eficient o tara (unde ii gasim?)
Cind s-a facut schimbarea in 1848, (administratia era de inspiratie turceasca, mentalitati bizantine, imbracaminte orientala) la baza au fost intelectualii veniti de la Paris cu un program clar de schimbare a societatii romanesti. Tranzitia a fost violenta si lunga dar a reusit cu sacrificii. Turcia a facut acest proces mai tirziu peste 70 de ani in conditii istorice de forta. Si asta discutam in principii generale. Amanuntele sunt descurajant de multe si dificil de asamblat.
Tranziții sub imperiul fortei.
Am discuții lungi cu un fost șef al meu care are teoria ca organizațiile și grupurile largi de oameni nu se schimba niciodată din interior. De cele mai multe ori sunt necesare presiuni externe care sa în franța rezistenta la schimbare. Am verificat asta de câteva ori lucrând în companii mari sau departamente guvernamentale. Schimbarea reală a venit fie prim înghițirea de către alte companii sau pierderi fimanciare masive. La noi schimbarea va veni cand se va ajunge la concluzia ca asa nu se mai poate sau sub o influență extrrna covârșitoare. Schimbarea in Principate nu s-a făcut la 2848 ci dupa războiul Crimeii, cu direcții din Francia.
Corecții
care sa în forteze rezistenta la schimbare
1848 nu 2848.
Aveti dreptate, spre deosebire de tehnologie, oamenii si valorile societatii, modelele de viata se schimba foarte greu, in generatii (si numai daca imprejurarile sunt favorabile). Si totusi, daca nu mi-am pierdut speranta, dupa toate dezamagirile pe care le-am avut din 1989 incoace, as spune ca mai merit o sansa.
Modelul României se găsește în toate țările ex-comuniste și pleacă de la sursa inițială.
Citiți cărțile lui Thierry Wolton și veti avea o surpriză, chiar o REVELATIE: am urmat punct cu punct modelul de la Gorbaciov, apoi tot ce venit după el. Adică vorbim de crearea “democrației” partidelor câtă frunza și iarba, privatizările autohtone, prin nu ne vindem țara. Cumpărarea mass-media, cumpărarea ziariștilor, a formatorilor de opinie,” înfluențări”. Crearea unei clase cu salarii speciale, pensii speciale.
Celelalte țări comuniste mergeau în occident cu viza normal
Tu nu aveai voie sa vezi, sa ști despre occident
Vedeai fotbal daca prindeai alte posturi bulgarii
(La tine o fost dictatura la ceilalți comunism )
Modelul Romaniei nu se gasește în celelalte tari comuniste
Modelul este cel al Rusiei, vorbim de MODELUL de după 1989, în toate țarile ex-comuniste. Citiți cărțile lui Thierry Wolton si vă veți convinge.
Orban de Ungaria nu seamănâ cu Putin? Dragnea nu voia același lucru?
Iliescu nu semăna cu Gorbaciov?
Cehii nu au un pro-rus? Slovacii nu l-au achitat pe cel care a dat ordin să fie ucis un ziarist de investigație?
Bulgarii seamană cu rakeții și oligarhii din est?
Vorbim de DUPĂ 1989!!!
Daca dupa 89 ai trait p aci nu ști mai nimic despre occident și nici despre ex comuniști
Ai trait ca în Corea de nord cu ceaușescu apoi o tarzaniadă condusa de securitate
Cred ca va inselati.
Imaginea de ansamblu e reusita. Totusi, lichelele din comunism imitau valorile oficiale. Erau niste paraziti care se mascau. Au inlocuit fanaticii de la conducere, bazandu-se pe fanatismul/idealismul maselor paupere. A amaritilor obisnuiti, carora le tineau lectii de moralitate etc. Lichelele comuniste erau niste lupi in blana de oaie. Desigur, sistemul se baza pe ei. Dar nu oficial.
Lichelismul a devenit oficial abia dupa comunism.
Justificat de „eficienta”, „necesitate”, „concurenta” -in fond mita (sexuala si/sau materiala)-.
Din pacate, stinga mondiala a sustinut acest tip de om politic. Si il sustine mai departe. Distrugerea morala a Romaniei a venit cu binecuvintarea „democratiilor”, care recunosc lichelele noastre ca pe egalii lor. Tovarasii lor de nazuinte. Daca protestezi sau ridici glasul, esti imediat tistuit de corifeii democratiei mondiale, care nu ezita sa-ti taie microfonul, sa te elimine din retelele de socializare virtuale etc. (Iar lichelele noastre, iti aplica etichete ciudate: „nationalist”, „comunist”, „nostalgic”. Uneori, lichelele noastre sunt recrutate, formate si promovate de vechi servicii secrete ale unei foste mari puteri. Care mai are interese pe aici. Si acuzele lichelelor noastre sunt preluate de aparatul lor de propaganda, extrem de eficient la nivel mondial.)
Orice protest este imediat inabusit si ti se atrage atentia ca acum esti… liber. (?!!!) Lichelele noastre imita foarte bine corectitudinea politica si cand sunt intre lupi, urla numai ca lupii. Doar cand se intorc acasa, se aud scheunaturile vulpilor, sacalilor si altor lighioane profitoare.
Este de remarcat ca au reusit sa formeze un cordon „sanitar” extrem de eficient in jurul posturilor de conducere. In toate domeniile si la toate nivelurile. In sistem intra doar lichele, cu garantii asupra lichelismului. Oamenii corecti sunt tinuti pe linie moarta sau chiar eliminati. Nu fizic, dar tinuti fara loc de munca, cu afacerile personale blocate, cartile departe de raftul accesibil publicului etc. Este un cadrism mult mai dur si eficient decat cel din comunism. O noua dictatura. A lichelelor. Pe fata. Acum nu se mai ascund in spatele idealistilor. Au iesit la lumina. (Vedeti si cauza pentru care 3 milioane de romani -sau mai multi- si-au luat lumea in cap si au plecat unde au vazut cu ochii. Spre Occident, normal. Dar lichelelor le place asta. Trimit bani acasa, se mimeaza democratia si scapa de concurenta…)
Din pacate, lichelismul nostru nu este un caz izolat. Altfel, era anihilat de la inceput.
Super comentariu. Sincer, mi se pare mai sincer decat articolul initial; nu ca asta ‘rezolva’ ceva, dar nu asta era point-ul [meu]. Felicitari.
Buna ziua Domnule Liiceanu,
Multumesc mult pentru articol!
„Apel catre lichele” a fost un moment care ne-a dat speranta, parea ca va inlocui catharzisul prin care trebuia sa trecem ca popor prin penitenta benevola – nu a fost sa fie asa. Un proverb spune „curva, prostul si hotul nu au rusine” – vremurile ne-au aratat ca asa e.
Scriu aici pentru a atrage atentia ca ORICE SISTEM TOTALITAR are lichelele lui; lichelele se reinventeaza mai rapid decit orice brand!
Nu a fost penurie de lichele in Germania lui hitler, in Italia lui mussolini sau America lui mccarthy; lichele sint si cei care uzeaza excesiv conceptul „politically correct”, „nondiscriminare”, „egalitatea de gen” – mai ales egalitatea de gen combinata cu disolutia genului, combinatia e masura lichelismului care ne ghideaza.
Lichele conduc marile companii multi- sau tran- nationale; inlauntrul lor domneste cea mai pura democratie de inspiratie nord-koreeana si nimic nu are voie sa razbata afara.
Relativizarea integrala a societatii combinata cu „legalizarea” excesiva a oricarui gind sau a oricarei actiuni a dus la impunerea lichelismului ca norma – am ajuns sa vorbim despre „real politik”!!! Nefiind in stare sa combatem lichelismul il botezam interesant si il aruncam pe piata ca de aia ne pricepem la marketing.
Valorile perene, traditionale, conservatoare (si ma refer la valori nu la orice obicei anchilozat lovit de nulitate) au disparut in fata valului de lichelism validat si ridicat la rang de model contemporan.
Intr-un roman Tudor Popescu spunea „daca l-ai prins pe unul ca e hiena, trateaza-l ca pe o hiena”. Noi astazi nu mai avem dreptul de a judeca sau a pune etichete; orice poate fi inteles, explicat, exonerat de vina si de pedeapsa. Pina nu o sa iesim din acest marasm moral, lichelele vor fi permanent la putere
Toate cele bune si sper sa am sansa sa va citesc mai des
Este extraordinar sentimentul ca vad in acest articol toate gandurile care ma chinuie de treizeci de ani dar pe care nu am talentul/maiestria de a le cristaliza in cuvinte si fraze. totul este adevarat si trebuie sa facem ceva iar acest ceva nu poate incepe decat prin vot.
Admirabil articol dl. Liiceanu , Multumesc !
In plus, va ocupati doar de lichelele politice.
Lichelismul are 3 componente: lichelismul politic, pe care l-ati urmarit foarte bine (cu mentiunea ca acum se incearca o cosmetizare a fortelor lichelelor si sunt adusi in fata oameni cu studii reale; evident, pentru a apara sistemul ticalosit), lichelismul economic (in care nu se poate face nimic, caci lichelele sunt cele mai oportuniste creaturi; economia „libera” este o adevarata mana pentru ele; desi prefera tot relatiile cu statul, pe care-l pot fura fara probleme) si lichelismul intelectualilor. (In cultura, stiinta si functionarii publici.)
Lichelismul intelectualilor este -de departe- cel mai periculos. Si cel mai greu de tratat. Avem de-a face cu oameni inteligenti, cu studii solide, dar cu o moralitate indoielnica.
Din acest ultim punct de vedere, poate ar trebui sa meditati la avortarea reformei in domeniu, la romani. Tandemul edituri/librarii este (clar) esuat si formeaza o noua cenzura. Pe om, nu pe opera sau idei., Mult mai dura decat cenzura comunista. Poate ca ceva, ceva se mai poate corecta in domeniu.
Toate aceste lichelisme nu au putu fi posibile fara acoperirea si incurajarea fenomenului de catre serviciile secrete. Aici cand s-o rini?
Uluitor. Cuvintele autorului se transformă citind în oameni vii cu cap și picoare.
…”… România se află pe mâna unei uriașe armate de impostori…..”….
Atena lui Pericles a cunoscut o altă formă de selecție a reprezentanților polisului decât cea prin partide și membri de partid: alegerea prin sorți. Cei (bărbații) care au fost aleși arbitrar au condus un an Atena. Se pare că era un timp un model reușit.
Multe întrebări ale autorului rămân valabile în lumea întreagă și dealungul „istoriei”.
Încercare și eroare…. …
România are de ales 2020 ….
Omne animal post suffragium triste
Orice sistem politic in care se elimina (sau se intarzie) responsabilizarea decidentului in raport cu consecintele/rezultatele se auto-limiteaza pana la anihilare, De aceea „se scot in fata” idioti utili (in sensul de manipulabili), lichele santajabile si nemernici lacomi care nu ar avea alta sansa de afirmare. In spatele lor se intretin parazitii, pana cand nu mai ramane mare lucru din corpul (national) parazitat iar mirosul si epuizarea gazdei tradeaza aparentele (democratice).
@ Kurt: partidele au fost justificate in contextul 1848, cand exista o ideologie clara in spatele careia se adunau populatii; astazi (in plina globalizare) distinctiile politicile economice sunt neglijabile (este China capitalista, socialista sau comunista? Rusia? sunt corporatiile multinationale, cea mai de succes forma de organizare capitalista, o expresie a democratiei? este capitalismul bazat pe „stocks and bonds” o forma de comunizare?)
Un model foarte reusit de organizare politica il ofera in antichitate Filip al II-lea al Macedoniei (care a si cucerit Atena) – o adevarata meritocratie – si mai recent Singapore, cu un fel de despotism luminat si implicarea larga si directa a cetatenilor. Cea mai democratica natiune a oferit in ultimul timp „spectacole” care au prea putin de a face cu democratia.
Americanii, cei care au adus ideea de libertate si democratie la cel mai inalt nivel (Grecia antica democrata dar divizata a fost cucerita de romani) , au o vorba: „The buck stops here”. Fara responsabilitate nu exista meritocratie, fara meritocratie intram intr-un vartej de „fake news” din care e greu de iesit, mult mai greu decat din inflatie.
Convingerile, pretențile sunt una. Calitățile și aptitudinile fiecărui cetățean sunt altceva. Cei aleși sunt parte din electorat. În cabina de vot cetățeanul alege liber, egal și secret. Nu e împins de nimeni, de nici o ideologie. Conflictele de interese sunt starea normală în democrație. Teoriile nu prea mă pasionează. Una din teorii care a încercat să întroducă priorități în modul de actionare și gândire al cetățenilor e veche de ca. 90 de ani. Oamenii au nevoie de hrană, apă, aer, au necesități fiziologice. Cei infometați se gândesc întâi la mâncare. Familiile au nevoie de adăpost, siguranță și căldură. Jobs și salar acceptabil urmează. La vârful piramidei, deci pe ultimile locuri, sunt plasate transcendența, arta, literatura etc, plăcerile cu burta plină. Pare simplu.
“So far, our theoretical discussion may have given the impression that these five sets of needs are somehow in a step-wise, all-or-none relationship to each other. We have spoken in such terms as the following: ‚If one need is satisfied, then another emerges.‘ This statement might give the false impression that a need must be satisfied 100 per cent before the next need emerges.”
„Bisher hat unsere theoretische Diskussion möglicherweise den Eindruck erweckt, dass diese fünf Sätze von Bedürfnissen irgendwie in einer sukzessiven Alle-oder-keine-Beziehung zueinander stehen. Wir haben es so formuliert: ‚Wenn ein Bedürfnis erfüllt ist, so entsteht ein anderes.‘ Diese Aussage könnte den falschen Eindruck schaffen, dass ein Bedürfnis zu 100 Prozent erfüllt sein muss, bevor das nächste entsteht.“
– ABRAHAM MASLOW: A Theory of Human Motivation, 1943, S. 388–389
„Destruktivität, Sadismus, Grausamkeit sind nicht inhärent (also sie sind keine ureigenen menschlichen Bedürfnisse wie etwa bei Freud), sondern wesentliche Reaktionen auf Frustrationen unserer inhärenten Bedürfnisse.“
– ABRAHAM MASLOW: Psychologie des Seins – Ein Entwurf, 1973, S. 21
(Die Maslowsche Bedürfnishierarchie, bekannt als Bedürfnispyramide, ist ein sozialpsychologisches Modell des US-amerikanischen Psychologen Abraham Maslow (1908–1970). Es beschreibt auf vereinfachende Art und Weise menschliche Bedürfnisse und Motivationen (in einer hierarchischen Struktur) und versucht, diese zu erklären.
Die „klassischen“ fünf Ebenen
Hierzu zählt Maslow (1943) alle Grundbedürfnisse, die zum Erhalt des menschlichen Lebens erforderlich sind, wie Atmung, Wasser, Nahrung, Schlaf, Fortpflanzung, Homöostase (z. B. Hütte, Witterungsschutz). Dabei unterscheidet er hier eine Gruppe von Elementarbedürfnissen (Mineralien, Hormone, Vitamine usw.), die der Körper selbst reguliert (vergleiche dazu das Homöostase-Konzept von Walter Cannon (1932)).
Dieser Artikel oder nachfolgende Abschnitt ist nicht hinreichend mit Belegen (beispielsweise Einzelnachweisen) ausgestattet. Angaben ohne ausreichenden Beleg könnten demnächst entfernt werden. Bitte hilf Wikipedia, indem du die Angaben recherchierst und gute Belege einfügst.
Insbesondere auf dieser Ebene sei es unsinnig, einzelne Bedürfnisse aufzulisten, denn deren Anzahl hänge lediglich von der Spezifität der Beschreibung ab. So können wir etwa nicht sicher bestimmen, ob das unspezifische Bedürfnis nach „Mineralwasser“ auf ein bestimmtes Element seiner Einzelbestandteile, z. B. Natrium, Calcium oder Nitrat, zurückzuführen ist. Man kann zudem nicht alle physiologischen Bedürfnisse auf eine Selbstregulation zurückführen. Schlaf, Sexualverhalten oder Mutterliebe lassen sich genauso wenig ausschließlich homöostatisch erklären wie sensorischer Genuss (Geschmack, Geruch, Kitzeln, Streicheln), zumal es sich dabei oft um hochkomplexe, nicht monokausale Verhaltensstrukturen handelt.
2. Sicherheitsbedürfnisse
Sind physiologische Bedürfnisse relativ gut befriedigt, taucht eine neue Reihe von Bedürfnissen auf: Sicherheitsbedürfnisse (wie: körperliche und seelische Sicherheit, materielle Grundsicherung, Arbeit, Wohnung, Familie, Gesundheit).
Maslow beschreibt, dass es bezüglich der Untersuchung von Sicherheitsbedürfnissen besser ist, Kinder zu untersuchen. Ihre Reaktionen auf grobe Behandlung (plötzliches Fallenlassen) oder ungewöhnliche sensorische Stimulation (blinkende Lichter, plötzlicher Lärm) ist unverfälscht – im Gegensatz zu Erwachsenen, die durch Sozialisation oft gelernt haben, Angst oder Mangel an Sicherheit äußerlich nicht zu zeigen.
In der Gesellschaft seiner Zeit sah Maslow die Sicherheitsbedürfnisse als weitgehend erfüllt an. Eine weitere Untersuchung und direkte Beobachtung dieser Bedürfniskategorie hielt er daher nur bei neurotischen Personen oder wirtschaftlich und sozialen Außenseitern für sinnvoll oder gar möglich.
Im weiteren Sinn sei die Suche nach Sicherheit und Stabilität aber auch in der menschlichen Bevorzugung des Bekannten gegenüber dem Unbekannten präsent. Darüber hinaus bedinge das Sicherheitsstreben zumindest anteilig die Entstehung von Religionen und naturwissenschaftlichen Weltbildern: Der Mensch strebe auch in dem Sinne nach Sicherheit, dass er jedes Phänomen erklären und Zusammenhänge aufdecken wolle. Nur in einem Nebensatz erwähnt Maslow, dass Menschen, bei denen die Sicherheitsbedürfnisse aktuell motivierende Kraft haben, oft spezifisch dadurch charakterisiert sind, dass für sie Suche nach einem Beschützer, einer stärkeren Person, von der man abhängt, von großer Bedeutung ist.
Personen, die an Zwangsstörungen (Reinlichkeitszwang, Zählzwang, Ordnungszwang usw.) leiden, sieht er als prototypische Vertreter der Kategorie der Sicherheitsbedürfnisse. Sie versuchen verzweifelt, durch Rituale und Regeln die Welt derart zu ordnen und zu stabilisieren, dass alles Unbekannte, Unerwartete und nicht Handhabbare verschwindet.
3. Soziale Bedürfnisse
Sind die ersten beiden Kategorien weitgehend befriedigt, erlebt der Mensch einen starken Drang nach sozialen Beziehungen (Anschlussmotiv). Dazu gezählt werden u. a. Familie, Freundschaft, Gruppenzugehörigkeit bzw. Zugehörigkeitsgefühl, Kommunikation, sozialer Austausch, Gemeinschaft, gegenseitige Unterstützung, Beziehung, Zuneigung, Liebe und sexuelle Intimität. Die Abwesenheit von Freunden, eines geliebten Menschen, des Lebenspartners oder der Kinder wird ein starker Motivator sein, diese Lücke zu überwinden oder eine nicht frustrierende Situation wiederherzustellen. Gleichzeitig wird er versuchen, eine bestimmte soziale Rolle zu erfüllen oder sich einen Platz in einer sozialen Gruppe zu sichern.
Maslow benutzt hier das Wort „Liebe“ und betont den Unterschied (nicht synonym) zum Wort „Sex“. Geschlechtsverkehr könne auch als rein physiologisches Bedürfnis untersucht werden. Gewöhnliches Sexualverhalten (nicht von der Norm abweichendes) ist nach seiner Ansicht aber mehrdimensional, d. h., dass es zusätzlich nicht erotisch definierte Komponenten wie Zuneigung und Geborgenheit enthält. Außerdem dürfe nicht vergessen werden, dass das Zuwendungsbedürfnis sowohl das Empfangen als auch das Geben von Liebe beinhaltet.[Maslow 1943 6]
4. Individualbedürfnisse
Zu den Individualbedürfnissen rechnet Maslow u. a.: Vertrauen, Wertschätzung, Selbstbestätigung, Erfolg, Freiheit und Unabhängigkeit. Maslow versucht hier noch einmal, zwei Unterkategorien zu unterscheiden:
• den Wunsch nach (mentaler/körperlicher) Stärke, Erfolg, Unabhängigkeit und Freiheit,
• den Wunsch nach Ansehen, Prestige, Wertschätzung, Achtung und Wichtigkeit, also eine passive Komponente unserer Selbstachtung, die nur von anderen Menschen für uns erfüllt werden kann.
5. Selbstverwirklichung
Wenn bis auf diese Stufe alle Bedürfnisse befriedigt sind, wird nach Maslow eine neue Unruhe und Unzufriedenheit im Menschen erwachen: Er will seine Talente, Potenziale und Kreativität entfalten, sich in seiner Persönlichkeit und seinen Fähigkeiten weiterentwickeln und sein Leben gestalten und ihm einen Sinn geben.
Den Begriff Selbstverwirklichung, den Maslow Kurt Goldstein zuschreibt, versucht er als ein spezifisches und begrenztes Konzept zu definieren. Es geht dabei um den Wunsch bzw. die Tendenz, das eigene Potential auszuschöpfen, also das zu werden, was einem anlagebedingt überhaupt möglich ist (Entelechie). In welcher Form sich dieses Bedürfnis letztlich ausdrückt, ist somit im höchsten Maße vom Individuum selbst abhängig (eine gute Mutter sein, ein Athlet, ein Erfinder usw.).
Maslow sah die weitgehende Befriedigung der ersten vier Bedürfniskategorien in der Gesellschaft seiner Zeit eher als Ausnahme an und betrachtete den Untersuchungsgegenstand „Selbstverwirklichung“ als Herausforderung für die Forschung. Er schätzte einmal den Anteil der Weltbevölkerung, die diese Stufe erreichen, auf etwa 2 %.)
Prefer modelul scandinav, mai puțin cel asiatic. Scandinavii sunt mulțumiți cu viața și democrația lor. Prezintă cel mai mare atasament față de democrația in țara lor. Suedia a renunțat la legi anti Corona restrictive, guvernul suedez preferă apelul la responsabilitatea cetățenilor.
Teza impostori vs. elite nu duce la nimic prin lipsa metodelor. Şi în definitiv este vorba despre altceva în democraţie: responsabilitate. Responsabilitate individuală şi socială. Nu se poate aplica democraţia fără responsabilitate.
Corect, dar incomplet. Ceea ce numiți ´lichelism´ nu a început cu Comunismul, Comunismul ar trebui numărat ca un (alt) cap al bătrînului și grozavului balaur . Capete mai mici și mai mari, mai rînjite și mai nedumerite. Nu există o linie foarte clară care să marcheze diferențele dintre partidele postdecembriste, nici între diverșii ´microbi´ ce le-au infectat . Iliescu a spus totuși și un adevăr : în Piața Universității roiau neolegionari îndoctrinați de bătrînii securiști naționaliști ( au făcut pui care croncăne pe ortodoxă azi ), se băteau și două partide securiste, după aia au mai venit și alții, mai școliți și mai performanți. Simțeai Istoria duhnind. Iar în perspectivă istorică mai cuprinzătoare nici partidele istorice nu erau foarte democratice, dacă te uiti mai bine constați că democrația pare un caleidoscop magic, o uzină a iluziilor, unde aparența înseamnă realitatea. Dictaturile fasciste au căzut odată cu Hitler și Mussolini doar pt. ca au pierdut războiul. Cînd se face comparație între crimele comunismului și cele ale fascismului, într-o comparativistică nu întotdeauna complet ingenuă, se omit proporțiile, atît istorice, cît și geografice, nu putem și nici nu vrem, pe bună dreptate, să ne imaginăm care ar fi fost ´scorul´ dacă nazismul ar fi durat vreo optzeci de ani și ar fi împărățit peste Eurasia, cu concursul unor foarte mari filozofi. Să-l înseriezi pe Gorbaciov cu Stalin mi se pare nedrept, fără Gorbaciov poate că mai număram cincinale și cîntări, cam cu aceiași protagoniști – ce ar fi gasit, probabil, virtuțile ascetice ale național-comunismului ortodox. Metafore precum ´licheaua eternă´ si ´microbi´ au așa, o aromă de epocă. Apoi, un elitism aproape esențialist, într-o mitologie romantică sau, dacă se preferă, vitalist-trăiristă, ușor darwinistă. Știm prea bine că în marea cultură interbelică elitismul culturalist eufemiza adeseori un rasism efectiv, era un amalgam ´organicist´ ( Gestalt ) cultural-politic-religios-biologist . Geniu romantic, faustian, autenticitatea e o etică amoralistă și nihilistă : înalta intelectualitate nu e nici pe departe garantul moralității, ca dovadă, chiar marile genii interbelice, cu fascinantul Nae în cap de listă, ale căror vicii sînt transvaluate în sublim: spiritul multiplică pestilențialitatea viciului, parfumează hoitul. Lucrurile sînt foarte amestecate, factic. Sintagma ´genocid cultural´ aduce aminte de etnodifernțialismul lui A. de Benoist și un lucru e cert, anume ca zonele postcomuniste au virat din nou spre Dreapta aia fascist-misticoidă. Elite inseamnă ca fiecare să-și faca treaba bine, la locul lui, grădinarul să-și îngrijească bine grădina, nu balul mascat rococo sau mediatic.
@L.A.: Mesaj cu iz de Călinescu, Sadoveanu, chiar Arghezi…
Excelent comentariu. Lumea, cu elite cu tot, pendulează între ridicol şi sublim…
În Franța, după eliberare, au ieșit ´la rampă´ marii intelectuali antifasciști, ce ținuseră sus stindardul însîngerat al Rezistenței. Unii au luptat cu arma, eroic, ca Malraux, unii cu pana, subversiv, au rezistat prin cultură, ca Sartre, iar alții infiltrați viclean în liniile inamice, ca Mitterrand. De Gaulle, mîna în mîna cu imperialiștii, a confiscat revoluția antifascistă. Așa a apărut noua religie antifascistă postbelică, cine zicea ceva contra se chema că era fascist, așa era la modă atunci, în capitala înaltei culturi europene. Sartre, marele existențialist, prindea din zbor penele păsării azurii a Libertații, Prometeu dezlănțuit, purta flama olimpică a Dreptații, pt. o umanitate decăzută și recalcitrantă: fundalul istoric era decorul cosmodramei interioare a uriașului titan revoltat, subtextul și pretextul exercițiilor de autenticitate.
Slavă Domnului, are balta pește…
Strict despre discursul elitist, în sine obscen și care poate compromite orice cauze nobile. E nevoie de o contextualizare pt. a înțelege acest fenomen, specific anilor 30.
… Filozofia lui Noica e un delir cosmist, un indigest sincretism dialectico-fizicisto-cultural, în care reușește să-și infuzeze ´viziunea´ integralist-organicistă și fundamental ´metapolitică´, comună generației nonconformiștilor. Propagarea ´noului model cultural´ ( v. ´noul umanism´) are ceva de manie misionară ( un Bildung-Kreuz a la Stefan George, cu profetul-guru carismatic ), de fapt întreaga filozofie nicasiană, cu toate pretențiile ei de rigoare, e un pur experimentalism modernist: ca în arta avangardistă, îmbracă o fantezie romantică în formele futuriste și în ´ecuațiile´ științelor exacte și ale ´dialecticii´, e și un precursor al protocronismului ´cuantic´ ; Noica nu era, așadar, foarte diferit de Cioran, filozofia lui ´exactă´ era una estetistă, ceea ce se putea suspecta și din manierismul lui obișnuit. Fenomenul Noica e remarcabil de asemănător cu cosmismul lui Lev Gumilev. Elitismul nicasian e un supraomism ´culturalist´, într-o mistică, funciar nihilistă, a ´Culturii´ – dar și cu o importantă componentă biologistă ! – , de fapt a unei ´Culturi de Dreapta´ ( Ur-Kultur ), în sensul ei vitalist-organicist, spenglerian, ´reacționar-aristocratică´. De ex., apologia romantică a ´Geniului´, emanație a sufletului popular și profet al Liderului carismatic și al ´omului nou´. Desigur, aceasta mistică modernistă, nihilistă și estetică, în speță, mistica ultanaționalismului ( ca la Țuțea ), depășea granițele politice, nota comună fiind totuși radicalismul, fanatismul angajamentului total, extatic. Fapt e că și-a putut găsi un nou mediu vital în darwinismul libertarian neoliberal . Lipsurile, bolile, detenția, nu sînt automat un criteriu pt. ´adevăr´. Nimic nu poate fi mai absurd, de ex., decît să se contrapună o ´logică aristocratică´ și chiar ´românistă´ unei logici generale, iluministe, liberale, etc. ( ce strivea corola cu minuni a utopiilor tradiționaliste), aduce aminte de fizica și religia germane. În urma acestei culturi revitalizante au rămas automatisme , reflexe ale unei forma mentis foarte tenace, mult mai înrudită cu aceea comunistă decît s-ar bănui …
Ok, de acord. Dar sint totusi „numai” 100 de CV-uri. Celelalte 400 de CV-uri sint OK banuiesc. Deci majoritatea CV-urilor „bune” din Parlamentul Romaniei de 80% ar trebui sa poata sa contrablanseze „efectele novive” ale minoritatii de 20% de Cv-uri „rele”. De ce aceasta contrabalansare nu reuseste in practica? Sa presupunem ca aceeasi proportie de CV-uri „rele” se afla in „circulatie” in societatea civila romaneasca! Se pune aceeasi intrebare : de ce majoritatea nu reuseste sa rastoarne minoritatea? Poate si in administratie se petrece acelasi lucru. Cred ca problema este mai complicata si nu tine numai de comunism. La un moment dat in istoria romanilor, fanariotii au construit un sistem corupt care a mers foarte bine in tarile romane. Problema este istorica si tine mai mult de psihologia poporului roman decat de o putere speciala a sistemului ideologic comunist, chiar daca aceasta putere de „seductie” a ideologiei comuniste nu este deloc de neglijat.
Analiza selectiei in societatea romaneasca este buna, la obiect. Tot omul onest o percepe ca o selectie a unei piramide cu capul in jos. Masurile propuse ale votului sunt insuficiente, deoarece votul a devenit o mare amagire si dezamagire atat la nivel individual cat si pe scara sociala.
Apropos de vointa votului: pe cand un Parlament cu 300 de membri?
Cred ca masurile pot fi simple, dar eficace. Ele trebuie sa combata urmatoarele calificari: capitalism de cumetrie si stat mafiot.
Aceste masuri eficace nu convin, complacerea este un stil de viata, iar odata cu trecerea timpului consecintele unui asemenea nivel institutional se simt din ce in ce mai acut,
Eu cred ca suntem pe drumul cel bun.
E bun articolul dar mi-e teama ca nu combate destul. Mi-e teama ca in locul unui lichelism politic vine din urma unul ideologic, neomarxist si pe asta nu-l combate nimeni, ca nu e VOIE da la UE. Deci tot nu scapam de lichelism chair daca il lichidam pe cel actual. Lichelismul moral, ideologic, neomarxist mi se pare mult mai pervers, ca el strica fibra morala a unui popor intreg. Si nu vad pe bravii nostrii intelectuali luand atitudine, ba dimpotriva impingand si ei impreuna cu „elitele” progresiste si globaliste la caruta neomarxismului atot biruitor. Asta ma face sa fiu sceptic cu privire la elite si rolul lor formator. Din pacate. Dar poate isi revin, cine stie?
Fara sa-l citesc pe Marx (pentru ca l-am trait pe propria piele pana pe la 14 ani), eu nu inteleg de ce sunt acuzati neomarxistii (USR-istii). Fiind tolerant prin structura, pentru mine a da drepturi egale tuturor (cum de altfel zic si legile moderne), adica inclusiv comunitatii LGBT, nu gasesc ca e rau in sine. Dimpotriva, a fi intolerant, a interzice dreptul unuia doar pentru ca crede altfel mi se pare periculos. Oare nu asa au ajuns la putere „lichelele” domnului Liiceanu?
In fine, ma irita folosirea sintagmei „neomarxist” pentru a desemna actiunile unor tineri care, multi dintre ei, nici n-au habar cine a fost Marx, darmite sa pretinzi ca ii urmeaza ideologia…
Pai tocmai pentru ca nu cunosc marxismul sunt cei mai utili sa-l raspandeasca. Problema nu e dreptul LGBTQ…X ca nimeni nu-i fugareste pe strada, si nimeni nu se preocupa ce fac ei in dormitor, dar ei tin mortis sa ARATE prin parade gay si legi gay. Ideea lor nu e dreptul ci sa aduca la cunostinta semenilor practica lor ca fiind una normala, ba chiar mai presus de normala, de dorit, ca de aia o sarbatoresc prin parade. Ei vor sa schimbe normele morale ale societatii, mai ales la tineri si profita de nestiinta lor.
Bun, dar de unde ati ajuns la concluzia ca USR e neomarxist? Pentru atitudinea la referendumul cu tema familiei „traditionale”? Marturisesc faptul ca, fara sa fiu USR-ist, am avut aceeasi atitudine, adica nu m-am prezentat la vot si odata cu mine nu s-au prezentat nici cei mai multi dintre cetatenii cu drept de vot. Suntem, oare, marxisti?! Cred ca multi vorbesc de marxism dar nu stiu prea bine despre ce e vorba iar propaganda asa-zisilor anti-marxisti se bazeaza exact pe acest lucru. Marxismul nu ne vorbeste numai despre egalitate, ne vorbeste in primul rand de metodele prin care ajungi la egalitatea aia, adica despre dictatura, despre crima ca instrument politic (care e socotita dezirabila pentru „lichidarea” vechilor clase sociale), despre interzicerea proprietatii private samd. Eu am invatat lucrurile astea la scoala si nu le voi uita niciodata, chiar daca am avut nota 5 la cursul de „socialism stiintific”.
O analiza exceptionala, adevarata dar foarte trista. CE PUTEM FACE? LA VOT.
Supralicitarea organizării politice ca un agent de schimbare și metamorfozare a societății dă senzația că un vis frumos e mai bun decât un vis urât, dar un vis e până la urmă un vis, în ce ar trebui să fim interesați este persoana celui care îl visează și comuniunea în iubire a persoanelor care se manifestă prin nevoia de a comunica.
Organizarea socială promitea, până la informatizarea și digitalizarea mijloacelor de comunicare, un monopol aproape exclusiv asupra educației ca factor civilizator, ori vedem că în universul digital nu mai este un monopol al organizării grupale pe structură ierarhică piramidală ci mai degrabă ad-hoc și inter-personală.
Cum spune Marcus Aurelius „Omul e făcut să trăiasca între oameni. Prin urmare, ori îl educi, ori îl suporți.”
Ori tocmai această vocație a elitelor de a educa nu mai este cantonată de structurile de organizare ale societăților clasice și a modului de diseminare care le-a făcut posibile.
Evoluția omului continuă pe osatura structurilor sociale pe care a reușit să le integreze și să le suporte ca pe un dat al vremurilor.
Caesarul e mai degrabă un abil expert în a construi și asfalta drumuri decât de a croi politici de educație publică și infrastructură medicală care până la urmă este tot în privat.
Nostalgiile de a avea lideri meritorii de o probitate morală impecabilă pentru a realiza infrastructura de drumuri poate avea priză la pensionari dar nu mai rezonează cu resorturile care împing și modelează organizările umane.
Există, e drept, inițiative care vorbesc de creionarea unor legi ale educației care să se adreseze maselor, adică celor mulți care nu își permit educație privată, în cele multe școli și programe disponibile.
Cum vor trata evoluția conștiinței umane comunitățile ține probabil de fiecare în parte și apoi prin emergență în comuniune ad-hoc, evoluția conștiinței să continue.
Florian Colceag are o inițiativă care vizează colaborarea inter-umană (https://www.hkrdi.org) și a fondat Academia Națională Henri Coandă (https://henricoanda.org) și Centrul de Cercetare în Ecucație ARCA (https://www.arcaeducationcenter.com) și parohiile au înființat gradinițe și școli primare. Iar la procesul de educare contribuie Fundații Creștine cum este Fundața Crestină – Părintele Arsenie Boca, Fundația Preasfânta Fecioară Maria.
Domnul Liiceanu pare sa dea impresia ca numai noi traim aceasta drama. Este drept ca la noi atinge cote everestine, dar peste tot standardele si valorile se schimba si nu in bine.
Merita vizionat acest video in care este vorba despre domnia imposturii in societatea zilelor nostre
https://www.youtube.com/watch?v=2FEtiA18lZU
Cateva fraze ar trebui sa reflectam.
L’imposteur est aujourd’hui dans nos sociétés comme un poisson dans l’eau…
L’imposteur est un authentique martyr de notre environnement social, maître de l’opinion, éponge vivante des valeurs de son temps, fétichiste des modes et des formes.
Da impostorul este un burete care absoarbe valorile societatii.
PS
M-a intrigat saltul sau acrobatia cronologica a domnului Liiceanu:
„După perioada „microbului Năstase“ a venit perioada „microbului acoperit Ponta“, cel care mințea, vorba cuiva, și când îl întrebai cât e ceasul. ”
Nu cumva lipsește perioada Basescu cu Tăriceanu si Boc. Sau domnia lichelelor s-a oprit brusc in perioada cand domnul Liiceanu ii acorda sprijin necondiționat căpitanului de marina fara flota?
Se numeau intelectualii lui Basescu….ehe functii , decoratii, deplasari cu elicoptere la Neptun vara… si cate si mai cate. Daca procesul lui Basescu cu CNSAS se va termina prost ,in defavoarea lui Basescu atunci se vor numi cum ? Intelectualii acoperitilor , ai turnatorilor la Secu…caci intelectualii Secu se gasesc plenar la Evenimentul Zilei ,la Antena 3 , locul e deja ocupat.
Da , in analiza dlui Liiceanu nu lipseste numai Basescu, Boc, CalinTariceanu ci si Elena Udrea , absolventa a celebrei universtiati Dimitrie Cantemir. Pai numai despre Elena Udrea, impostura, tupeul , siretenia si hotia ei se poate scrie o carte mai relevanta decat toti nefericitii aia de lichele eterne. Nu prietenul Dv .dle Liiceanu, ministrul de externe Theodor Baconsky zicea oficial, la TV : „Eu, Elena, sunt foarte bucuros sa lucrez cu tine. Trebuie sa faci eforturi monumentale ca sa nu cazi sub farmecul tau, in calitate de coleg. Esti inteligenta, esti frumoasa, esti tenace, ai anduranta la mediul general dezgustator al politicii romanesti si nu te deranjeaza vecinatatea oamenilor de valoare, ceea ce inseamna ca vei putea face cu oricine echipe de valoare “Ehee ,cu domnul acesta ati scris o carte exceptionala “Roma caput mundi”…cati de pe pagina asta de laudatio au citit-o?
Desigur , acesta postare nu va apare pe site pentru ca adevarul deranjeaza, si ne prinde textul dlui Liiceanu,intr-adevar frumos, articulat, grav, dar uitam de unde venim…nu sunt numai ei de vina eternele lichele, suntem si noi ceilalti ca s-a ajuns la impostura generalizata de azi. Da, sa privim la altii, dar sa privim insa si la noi, dle Liiceanu. Numai asa putem scapa de lichele!
@ matrix 19/11/2020 At 18:36
D-le cereti prea mult „elitelor” sa vada mai intai barna din ochiul propriu decat paiul din ochiul altuia (altora).si dupa aceea sa purceada la sfaturi si critici adresate in stanga si-n dreapta inclusiv „tinichigiilor si chelnerilor”.
„Cum oare de nici un partid nu a simțit nevoia să-și facă din cele câteva sute de pagini care strigă la cer muniție de campanie?” Pentru ca ar insemna sa foloseasca aceasta munitie unii impotriva altora si sa dispara. Toate acele CV-uri reprezinta liantul care-i leaga pe toti acesti politicieni din toate partidele si nici unul nu doreste sa dezgroape istoria altuia. Din pacate, „corectitudinea politica” a fost exportata in ambalaje sclipitoare peste lume de catre cei care duc mai departe ideologiile comuniste, iar astazi democratia si libertatile omului sunt intr-un real pericol pretutindeni. „Contraselectia” este astazi folosita pentru a consolida utopiile cu iz marxist si pentru a controla din ce in ce mai mult lumea.
Multumim pentru aceste ganduri domnule Liiceanu! Orice cuvant sau idee care vine din partea dumneavoastra este precum o gura de oxigen..uneori la propriu.
De acord cu conceptul din titlu, dar curios cum ar acomoda autorul tezele din corpul textului cu urmatoarele propozitii (ordinea e aleatoare):
1. PNL=PSD (?=USRPLUS).
2. Mai degraba intebarea care se pune este „eu cu cine am votat” pentru ca se vorbeste despre situatia la care am ajuns in prezent, deja.
2.1 Si daca inainte de 1989 am avut scuza ca nu eram liberi, dupa cine ne-a oprit sa stopam conceptul din titlu.
2.2. Ceilalti („cei buni”), de ce nu au reusit sa ne faca sa-i votam (statul pe margine…etc).
3. De fapt, mai exista in Romania „cei buni”-ca masa critica nu ca exceptii, sau nu.
4. Zona reala a profesiilor nu e cu nimic mai prejos decat cea umana (are cap-inginer si mana-electrician, fata de doar cap-profesor, de pilda), ba chiar din contra.
5. Inteleg ca in cartea cu CV-uri nu sunt doar PSD-isti si atunci „vinovatii” nu trebuie suprapusi peste PSD, ci trebuie gasite alte explicatii ale conceptului din titlu.
ps.
In 1995, consilier judetean PNTCD fiind, am propus colegilor de partid ca cei care se vor pe listele electorale, sa treaca prin filtrul prealabil al unui test intelectual/moral/psihologic (le-am zis ca daca pentru postul de portar se da test psihologic, pentru parlamentar cu atat mai mult); s-au uitat chioras si mi-au ras in nas; atunci mi-am dat demisia din PNTCD si m-am retras din politica.
Si chiar asa, vorba Cinicului de mai sus: nu cumva printre cronologia „celorraidestanga” s-au strecurat discret si cei 2 „presedintibunidedreapta” Constantinescu&Basescu? Curat obiectiv coane…
Cel mai trist este că autorul Valeriu Nicolae a plecat din prezumtivul cel mai curat de impostură partid, USRPLUS.
Dar când începi să iei la bani mărunți pe cei care sunt liderii acestui partid nou constați cu tristețe că sunt la fel ca cei care fac politică de 30 de ani. Și eu m-am implicat în politică și cu mare regret trebuie să citez fraza lui Andrzeewski, cel care a scris romanul Cenușă și diamant după care Wajda a făcut filmul cu același numeorbind de politicieni, activiști, etc: „Rahații ies primii la suprafață!”. Cam așa și cu impostorii din politică, rar sistemul politic românesc promovează lideri merituoși, lideri adevărați.
Domnule Liiceanu, incercand sa deslusesc mesajul dumneavoastra ma simt curentat de o dilema teribila. Calea spre „mantuire” sa fie oare aspiratia spre un ideal, sau pragmatismul capitalist bazat pe lacomie? Si eu cred ca in perioada comunista a fost aproape distrusa fibra interna a acestui popor (oricum subreda, fatalmente, din cauza eternelor grele mosteniri), lucrare monstruoasa ce si-a aratat roadele mai tarziu. Cred ca gresiti cand puneti semnul egal intre „egalitarismul comunist” si „corectitudinea politica”. Corectitudinea politica nu cauta sa dea in cap elitelor. Puteti fi genial si fara sa dispretuiti negrii, evreii, tiganii, homosexualii, musulmanii, femeile etc.
Interpretarea parabolei zen este o inversare a intelesului acesteia in budism. Daca inteleg ceva din budism, acesta este o detasare fata de aversiunea iluzorie fata de inconvenient (bucata de carne sub-optima). Ori domnul Liiceanu face tocmai activism impotriva relelor pe care le percepe in jurul lui, pentru el cat se poate de reale.
Frumos articolul dar ramane la stadiul de inventar , fara solutii. Cauza reala a lichelismului cotropitor ,in ascensiune, este golul lasat de eliminarea brutala si in masa a elitelor. Sa ne gandim la splendida si numeroasa elita de intelectuali de dinainte de comunism care a fost farul calauzitor al oamenilor de tot felul. Marea lor majoritate aveau credinta in Dumnezeu (Eminescu, Iorga, Maiorescu, Eliade,etc…). Atata timp cat un popor n-are credinta in divinitate este ratacit si prada usoara lichelelor. Istoria arata ca cele mai durabile popoare au fost cele cu credinta puternica in divinitate (grecii, evreii, germanii, englezii, indienii, japonezii etc.). Deci eforturile celor care mai pot face ceva trebuie concentrate catre regasirea credintei in Dumnezeu. Altmintelea, totul este zadarnic.
Ii multumesc domnului Liiceanu pentru ca scrie,si ,sper sa fie citit de mai multi romani, mai ales dintre cei care nu gasesc singuri drumul drept si curat pe care ar vrea sa paseasca fara sovaire si neincredere. Eu sunt din generatie cu dinsul ,si am trait aceiasi ani din cele doua veacuri si poate si in ”mare” printre aceiasi oameni. Da ,am ascultat apelul catre lichele citit prima data la televiziunea romana libera intr-o seara ca aceasta in care scriu,si stiu ca am am retinut ”lasati……. o respiratie mai lunga intre ultimul omagiu si ….nici o lichea n-a tusit,si in timpul primei mineriade ,aceias televiziune romana libera ,transmitea interviul unei femei ”de pe strada ” care il avertiza pe dl Liiceanu ,citez ”sa-si vada de filozofia lui” ,si eu mi-am tradus:sa lase lichele in pace! Bun , asa era atunci,acum treizeci de ani! Pentru ca dl Liiceanu reitereaza apelul ,desigur actualizat 20 20 ,cum ar spune o contemporana ,m-am gandit sa caut in apropierea mea o astfel de specie , pe care sa o prind ca pe o musca in insectar si sa spun ”aecce ….licheaua”!Am analizat,chiar cu instrumentele descrise in articol ,oamenii cu care am interactionat,in mod curent ,din motive normale,de viata sociala ,de afaceri ,si m-am ingrozit de cat de repede am constata ca TOTI cei care aveau a decide intr-un fel sau altul asupra cererilor mele catre autoritati erau lichele! Admit apelul,precum ca judecata mea nu poate fi ultima,dar asta nu-mi anuleza tragedia .Un exemplu:cu 10 (zece) ani in urma un proprietar de teren agricol in sudul Olteniei,in satul mamei mele,mi-a oferit spre vanzare 2 (doua) hectare de teren arabil,avea nevoie de bani pentru a stramuta parintii,am fost de acord sa platesc in baza unei formalitati corecte atunci,si de atunci toate apelurile mele de finalizare a tranzactiei au fost respinse.Acum doua saptamani l-am contactat pe proprietar ,un om trecut de 75 de ani si i-am spus ca ma voi adresa instantei de judecata.M-a sunat fiul lui ,cel care a incasat banii ,m-a amenintat ca ne intalnim la tribunal daca tatal lui pateste ceva pentru ca l-am bruscat ,amenintandu-l cu instanta,si imi aminteste ca EL mi-a vandut terenul sugerandu-mi sa ma las pagubas,Cel care imi spunea ca tocmai m-a tepuit este un consilier judetean,proaspat promovat din lista PSD la CJ Dolj
Bravo !
Iar Licheaua lichelelor are certificat de revolutionar.
https://campaniamea.declic.ro/petitions/cerem-retragerea-certificatului-de-revolutionar-al-criminalului-ion-iliescu?bucket&source=whatsapp-share-button&utm_campaign&utm_source=whatsapp&share=0e425b07-ca32-4618-a819-f9fbc93c49ea&fbclid=IwAR22SuuJLgy6RvJMWukNUXomoq8uxtyKfIVLuIo7beBOxe34-UYe8vir4yw
Misto citatul cu bucatareasa lui Lenin, doar ca Vladimir Ilici a zis taman invers, iar un poet a comis ulterior o rasta,acire lirica.
https://zeitgeschichte-online.de/themen/kitchen-maid-will-rule-state
In late September-early October of 1917, just several weeks before the party’s acquisition of power, Vladimir Lenin wrote his seminal article “Can the Bolsheviks Retain State Power?” Demanding inclusion of conscious workers and soldiers into the government after the February Revolution had overthrown the autocracy, Lenin wrote: “We are not utopians. We know that an unskilled laborer or a cook cannot immediately get on with the job of state administration.” Lenin’s statement contained a promise of future opportunities and growth for those oppressed by the tsarist state.
It appears that Lenin himself gave no more thought to the “kitchen maid” after the 1917 publication. It is in the light hand of the famous Soviet poet Vladimir Maiakovskii “Lenin’s kitchen maid” received a second life. Bla bla.
Varianta romaneasca nu a fost nici ea spusa / scrisa de Lenin ci de un (UN SINGUR) alt ganditor de vreo 10 ori in tot atatea articole . Cam mult – a trecut un an de la pleocarea VEORICII – sa ne invingem , pentru Dumnezu, frica de ea.
Multumim.
Sunt din generatia celor care s-au bucurat ca pot afla adevarata istorie comtemporana si din marturiile cuprinse in cartile ce ni le-ati daruit ( le consideram un dar, pretul era foarte mic la mijlocul anului 1990 ).
Fac parte dintr-o generatie care are prietenii copilariei si adolescentei raspanditi in lumea mare.
Ma intreb uneori: De ce am ramas in tara ?
Iata ce-mi raspund: Din incredere si respect pt. ” mana” de profesori pt. care merita sa profesez in tara.
Pentru parintii ce au avut o viata foarte grea si aveau nevoie de ajutor.
Pt. ca aveam carti de citit, carti mari ce incepeau sa apara.
Pt. ca aveam DILEMA ( mai tarziu DILEMA VECHE ). Si 22 -ul ( … lui Noica ii spuneam ).
Pt. concertele ce jazz.
Si pt. vinul bun de pe podgoriile tarii.
Si pt. mormintele mosilor si stramosiilor.
Si pt. casa de la tara.
Si pt. mana aceea de medici ce au avut grija de mine ( o persoana cu boala rara )
Si pt. ca sunt multe de facut in tara asta.
Respect si multa apreceire Domnului Valeriu Nicolae pentru munca – acestei cartzi
= otrava = ma refer la cele 100 CV INGROZITOARE.
Respect si admiratzie Domnului G Liicenu pentru ca a publicat aceasta carte si a profatzat-o SI o comenteaza si aici.
Sunt pe o unda de scepticism ; adica ma intreb daca aceasta cartet va schimba ceva…iar cele 100 de persoane cu CV analizate in carte… vor patzi ceva?!..ca de cashtigat au cashtigat ENORM
Poate ca – il vor injura mai abitir pe Domnul Valeriu Nicolae, eventual incercand si razbunare contra dansului.
Si ma urmareshte o Intrebare: Cei 100 citatzi (si probabil multzi altzii = ejusdem farinae), puteau OARE obtzine multzimile de titluri (masterate, doctorate -joburi f sus-puse si f banoase, FARA cei din spatele lor care le-au aprobat??
Multzimile de coordonatori de masterate si doctorate… au ei vreo vina ca ORI nu au verificat ce au scris candidatzii, ORI shtiau ca e plagiat major, dar… au primit plicurile de rigoare?!
Un fel de, parafrazat = „Nu-i greshit cine cere (si plateshte pe ascuns) CI e greshit cel ce accepta fraudele astea total incorecte”…..
Multumesc domnule Liiceanu. Aceasta limpezire este necesara. Acum orizontul este ceva mai clar. Mai ramane speranta in votul purificator. Respectuoase multumiri
Licheaua s-a transformat, opereaza prin alte mijloace, a inlocuit durerea cu placerea, cine ii mai poate rezista in astfel de conditii ?
Ce să vezi, autorul a (re)descoperit existența unor ordini în care nu oricare exemplare sunt comparabile!
Doua observatii referitoare la prefata d-lui Liiceanu:
(1) E adevarat ca elita si onestitatea intelectuala e compromisa si atacata in vremurile astea, dar asta nu se face doar din partea asa numitei stangi progresiste ci si din pareta celor care pretind ca lupta impotriva acestei ideologii de multe ori nefasta. Un exemplu este administratia Trump care ataca furibund competenta si intelectualii adevarati care nu se aliniaza ideologiei lui, a.k.a cultului personalitatii sale.
(2) Este o mare differenta intre a zice ca “toti trebuie sa fie egali” si “toti trebuie sa aiba oportunitati egale de a face ceva in viata”. Asta e o confuzie pe care intelectualii de la noi, chiar dintre cei mai respectabili, o tot fac cand, pe buna dreptate, vorbesc despre efectele nefaste ale acestei politically correctness extremiste.
Ați scris mai bine decat mine, totuși nu cred ca domnul Liiceanu s-a simțit bune in compania unor minți așa luminate precum doamna Udrea.
Măcar Andrei Plesu a avut inspirația sa-si dea demisia din poziția de consilier (care se voia ordonanța, după cum bine s-a exprimat) al căpitanului.
Din păcate uneori regimurile ticaloase se instalează sau se consolidează si prin cooperarea unor intelectuali de frunte care le validează din naivitate sau din oportunism.
Comentariul era adresat @Matrix.
Domnilor , am revenit multumind editorului care a permis publicarea mesajului meu destul critic la adresa dlui Liiceanu. Stau si ma gandesc de cateva zile cum un intellectual de talia dlui Liiceanu s-a transformat in unul din intelectualii lui Basescu. Simplu e sa zici , decoratii, functii pentru prieteni , orgolii amplificate …si totusi nu, disperarea l-a impins spre Basescu. Dupa 2 mandate ale lui Iliescu cu un intermezzo slab Constantinescu, PSD putea veni din nou la putere…PSD putea distruge Romania cu totul atunci, si Basescu era o mare speranta. A crezut ca poate ajuta ca PSD sa nu mai vina la putere….si cand a PSD a revenit a facut iar prapad cu Ponta in frunte. Pe Basescu l-am votat si eu , dar cand am vazut ca a venit cu garniture care e descrisa in jumatate din cartea lui Valeriu Nicolau, pe care tocmai am terminat-o, cu Elena Udrea pe posta de nimfeta politica, cu Flutur, Blaga, cu Boc care se purtau ca niste slugi umile in fata lui Basescu, si cu Calin Popescu Tariceanu plin de el, inganfat, mafiotizat si cati si mai cati am avut o depresie cam la un an dupa venirea lui Basescu , probabil si dl .Liiceanu a avut-o. L-am inteles , as fi facut probabil ca el, dar as fi plecat dupa o luna cand menajeria PDL si PNL si-a aratat fata urata. N-am sa uit cum a fost injurat isi atacat n Parlament de ceata de batausi a lui Vadim Tudor ca stai sit e intrebi meditiand despre tara asta daca e din UE sau e un fel de Congo al Europei.
Articol cu multe „puncte de i puse la locurile lor”, dar nu exhaustiv! Un om oarecare devine lichea atunci când pierde RUȘINEA și autocontrolul. Acestea apar fie mai devreme, când alimentația si asistenta medicala a mamei sale, în timpul sarcinii, nasterii și alaptarii, și ale copilului, apoi ale adolescentului, au fost cu cantitati insuficiente de proteine animale de calitate si cu principii medicale învechite și periculoase. După 25 de ani se adauga incapacitatea de a forma cantități suficiente de metabolitul activi de vitamina D, prin lipsa de aport suficient și de educare la sănătate. Si alimentația, și aportul de vitamina D se pot ameliora cu cheltuieli infinit mai mici decât cele pentru întreținerea și perpetuarea sistemelor create de lichelele mature, inclusiv a statului și a organelor sale, în formele lor actuale. Pana la corectarea în masă a deficitelor amintite, nici un sistem de educatie nu va reuși să creeze elite capabile să conducă masele.
Argumentul profesionalitatii este valid pt medici, ingineri si restul de profesiuni utilitare . Nu este valid pt elita intelectuala. Este o diferenta ca de la cer la pamant sau ca intre zi si noapte, intre Fleming sau Bell si Marx sau Sartre.
Argumentul valid este cel legat de o anumita idee sau teorie, nu de apartenenta vorbitorului la elita. Falacie de referenta, daca nu gresesc.
Un eseu excepțional, o carte avertisment, care ar fi bine să determine SCHIMBAREA CLASEI POLITICE CORUPTE!
Despre cum să recunoaștem genocidul spiritual, pentru a ne elibera de dictatura imposturii, a ipocriziei și a lichelelor perpetuată de Iliescu, Năstase, Ponta, Dragnea, Ciolacu.
„În „stadiul Dragnea“ al genocidului spiritual, managementul științific al contraselecției a dus la standardizarea celor mai bune practici mafiote, la o mecanizare a răului în practicile economico-sociale.”
Genocidul spiritual este EXPLICAT de domnul profesor Gabriel Liiceanu și DOVEDIT de Valeriu Nicolae cu autobiografiile scrise chiar de către politicienii români, cu propriile mâini, în CV-urile lor. Genocidul spiritual explicat și dovedit la clasa politică românească seamănă izbitor și este de fapt Sindromul post comunist descris pentru țările fost comuniste (Martina Klicperova,1996):
„Sindromul post-comunist este un tipar specific de cogniții, atitudini și comportamente dezvoltate în timpul statului comunist totalitar, care persistă în perioada de tranziție. De obicei se manifestă prin următoarele trăsături:
(1) Neputința învățată, adică o eficacitate proprie scăzută, evitarea inițiativei și a responsabilității, deznădejde și pesimism. De asemenea, este evidentă frica de schimbare, paternalism, colectivism și nevoia de securitate socială.
(2) Aspecte ale imoralității, neglijarea normelor, ignorarea valorilor morale și normelor juridice, absența sancțiunilor. Aceste comportamente sunt caracterizate de lipsa civismului, corupție, grosolănie, agresivitate și violență.
(3) Abuzul de virtuți civice, cum ar fi populismul. Această tactică este foarte evidentă într-o cultură anticivică, împreună cu înstrăinarea de politică și naționalismul șovin.”
La români, spre deosebire de celelalte țări est comuniste, atât domnul profesor Gabriel Liiceanu cât și mulți alții observăm că, viața socială, instituțiile statului, politica sunt invadate de indivizi incompetenți, lacomi, oportuniști, ceea ce a determinat în populație reacții variate de la nepăsare la revoltă socială, iar din partea statului atitudini autoritariste și represiuni violente.
Sindromul post comunist în România este nuanțat astfel:
1. Neputința învățată se manifestă prin indiferență, pasivitate, lene socială, nepăsare, dar și prin zeflemea, bășcălie sau dezgust și scârbă față de politică – toate partidele aceeași mizerie.
2. Nerespectarea valorilor morale și a legilor. Incompetența, mediocritatea, parvenitismul, incultura, bădărănia. 3. Abuzul de virtuți civice, populismul au produs proliferarea printre politicienii români a unui tip de individ mediocru, lacom, arivist, imoral, IMPOSTORUL-LICHEA, atât de bine descris de domnul profesor Gabriel Liiceanu și dovedit de activistul social Valeriu Nicolae în studiul „Nu tot ei! România în ghearele imposturii”
Corupția generalizată. Invadarea politicii de către lichele. Populismul, impostura, ipocrizia, manipularea, minciuna, înșelătoria la rang înalt.
„Și tot așa, până la sfârșit, cu toate cele peste o sută de CV-uri și cu personajele din a căror arhivă fac parte, fie că sunt de la PSD (cele mai multe), fie de la PNL, fie de la cine știe ce partid amărât care ia la alegeri puțin peste 1%, ca ALDE sau PRO România. Toate, absolut toate, sunt „cele mai scandaloase“.
Ne eliberăm de DICTATURA IMPOSTORILOR și de GENOCIDUL SPIRITUAL instaurat de clasa politică coruptă, prin orice mijloc pașnic de manifestare a democrației!
Votați la 6 decembrie 2020 pentru SCHIMBAREA CLASEI POLITICE CORUPTE!