joi, iulie 25, 2024

Un membru emblematic al Rugului Aprins: profesorul Alexandru Mironescu

Pe 20 ianuarie 2023, se împlinesc 50 de ani de când profesorul universitar, cercetătorul chimist, scriitorul, deținutul politic Alexandru Mironescu, membru fondator și emblematic al Rugului Aprins, a plecat din această lume.

Neșansa multora dintre personalitățile Rugului Aprins a fost aceea că au revenit, treptat, în memoria publică abia după 1989, preponderent, la peste un deceniu distanță chiar de căderea regimului comunist. Și, bineînțeles, modalitatea prin care au fost evocate, redescoperite, promovate majoritatea acestor personalități, a fost în general neprofesionistă. Profesorul Alexandru Mironescu (1903-1973) a început a fi publicat în anii ’90, dar abia în ultimii zece ani se vorbește din ce în ce mai entuziast despre această personalitate emblematică a Rugului Aprins, există studii, ba chiar teze de doctorat care îi analizează opera etc. În bună măsura, editarea Jurnalului său a jucat un rol determinant.

…Primul volum „Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967-29 septembrie 1968)”, apărut la Editura Eikon (2014), l-a propulsat în atenția publică, mai ales prin asemănarea izbitoare cu „Jurnalul fericii” al lui N. Steinhardt. Aceeași efervescență intelectuală, același stil bogat în lecturi și trimiteri culturale de toate culorile, aceeași credință creștin-ortodoxă nonconformistă. Cei doi aveau o relație de prietenie, de altfel, iar N. Steinhardt îi scrie lui Virgil Ierunca imediat după moartea lui Al. Mironescu: „A fost unul din cei mai curați oameni din câți am cunoscut. Și un creștin cum rar întâlnim: nebigot, nehabotnic, nefățarnic; drept și îngăduitor.”

Precum alți membri ai Rugului Aprins (Paul Sterian, Mircea Vulcănescu ori Pr. Benedict Ghiuș), profesorul Alexandru Mironescu a ajuns la rândul său în Franța, pentru a obține un doctorat în chimie-fizică. Este una dintre personalitățile Rugului Aprins a cărei operă este constant impregnată de cultura occidentală, de nuanță franceză, în special. Ajuns la Paris în anul 1926, Al. Mironescu își va susține teza de doctorat la Sorbona în anul 1929.

Mă voi opri mai jos asupra scrisorilor pariziene ale acestuia, publicate parțial chiar de autor într-un volum apărut postum, Valea lui Ioasaf (Editura Eminescu, 2001), carte pe nedrept ignorată de peste două decenii. Fiindcă aceste scrieri sunt, peste timp, o mină de aur pentru cercetătorii Rugului Aprins, dar și pentru cultura română, în general. Iată ce scria tânărul de numai 23 de ani Alexandru Mironescu în luna mai a anului 1926:

„Dragi părinți, …V-am scris că maestrul meu aprecia perioada încercărilor preliminare, cu mine, la vreo șase luni, înainte de a intra în subiectul tezei. Dar, iată că după două luni și jumătate, m-a anunțat că vom intra în temă. Sunt fericit și nu speram un asemenea eveniment pentru că știam că decizia se ia greu și numai după certitudinea că aspirantul nu-i încurcă, ci oferă serioase garanții că poate duce lucrul până la capăt, până la bun sfârșit. El a urmărit de-aproape lucrările acestea preliminare și a observat că mă descurc mai bine decât își închipuia. Atunci, mi-a propus să studiez o metodă dificilă și încurcată care ar trebui să ducă la materia primă necesară lucrării mele de doctorat. Sunt emoționat ca în preziua unei mari bătălii […] Vă aduc la cunoștință că finalitatea lucrărilor mele pare să ducă la neașteptate rezultate. Profesorul m-a felicitat, cu un aer aproape surprins. Azi mi-a spus că perfecționările aduse de mine metodei i-ar putea conferi un caracter industrial, deși firește scopul principal este de natură științifică“ (p. 183).

Trebuie precizat că teza de doctorat a tânărului Alexandru Mironescu, susținută la Facultatea de Științe, Universitatea Sorbona, în 1929, are acest nume întortocheat și ciudat pentru necunoscători (precum subsemnatul): „Sur l’action des organomagnésiens sur le furfurol et l’éther pyromucique”. Într-adevăr, peste doar câțiva ani, cercetările profesorului Mironescu în domeniul hidrocarburilor urmau să-l conducă la invenții omologate în mai multe țări occidentale.

Și mai departe:

„(Paris 1927) Scumpi părinți, nu prea v-am scris din pricina înfriguratelor mele preocupări de laborator… Sunt din ce în ce mai absorbit de lucrările de laborator și de lucrările colegilor mei de doctorat. E un sentiment foarte plăcut când treci de la diletantism la lucrul profund. Apoi, vezi tu, dacă ești poet, poți totdeauna rămâne cu îndoiala dacă sunt bune poeziile, afară de cazul că ești poet prost, și atunci nu ai îndoieli (compensații naturale!), ci ești sigur de… geniul tău (oare așa o fi?). Filosof, romancier, rămâi sub semnul întrebării. Aici, în laborator, treaba asta e altfel. Obții ceva sau nu obții nimic; controlul e sigur. Apoi, mă mai impresionează ceva. În laboratoarele noastre e o liniște perfectă, mormântală chiar. E un soi de Sahară. Aici, laboratorul, laboratoarele sunt adevărate uzine. Aparate, mișcare, discuții, Profesorul în mijlocul ucenicilor, e un spectacol admirabil. Și să nu crezi că materialmente sunt mai bine înzestrate decât ale noastre! Nu, dar aici oamenii au idei. Mă gândesc uneori cu un soi de spaimă la reîntoarcerea în liniștea prostească a facultăților noastre! Așa s-a întâmplat și cu profesorii noștri, cu cei mai mulți, odată reîntorși la staul, din străinătate, s-au… liniștit.“ (p. 196-197).

Desigur, măcar antropologic vorbind, viața universitară și cercetarea sunt mult diferite după aproape o sută de ani, inclusiv în România. Mironescu însuși a performat uimitor în cei câțiva ani de libertate dinaintea nopții comuniste: a fost autorul unor cercetări și invenții recunoscute și înregistrate în Europa interbelică, s-a apropiat de filosofia științei, apoi de filosofia religiei, de căutarea mistică creștină, a fost una dintre personalitățile eminente ale unei mișcări cultural-spirituale, Rugul Aprins, unicat în ortodoxie…

…În anul 2019 apărea volumul al doilea din „Admirabila tăcere. Jurnal (1968 – 1969)”, așadar continuarea, publicată de această dată la Editura Humanitas. Iar anul acesta, cu ocazia semicentenarului, va apărea, tot la Humanitas, volumul trei, ultimul, din Jurnal (1 ianuarie 1970 – 7 noiembrie 1972), care se încheie cu aproximativ două luni înaintea morții autorului. Este, se pare, și ultima sa scriere, ultima scripta.

Jurnalul lui Al. Mironescu, foarte apreciat în anii din urmă, este totodată, susțin, și un fel de testament, întrucât în paginile sale întâlnim redundant toate temele dragi scriitorului și filosofului Alexandru Mironescu. Voi exemplifica mai jos prin câteva fragmente din volumul ultim al Jurnalului, încă inedite, deocamdată. Arătam mai sus entuziasmul tânărului Al. Mironescu, aflat pentru câțiva ani la studiile doctorale pariziene, și dedicația sa pentru marea cultură europeană. Peste ani, acele rânduri de tinerețe se dovedesc vizionare. Iată ce mai notează scriitorul, întâi, într-o scrisoare pariziană către părinți, trimisă la finalul anilor ’20:

„Mă cuprinde multă melancolie la gândul că se apropie clipa despărțirii de Paris, căruia, hotărât, îi datorez toată formația mea. Aici, [în] spiritul meu, s-a ales lumina de întuneric. Nu știu câte surâsuri voi stârni, dar de acum înainte un mediu european îmi este indispensabil.” (Valea lui Iosafat, p. 226)

și apoi în volumul ultim (3), în curs de apariție, al Jurnalului:

„29.X.1971 Dorința mea de a fi un cetățean european a fost o dorință vie a tinereții mele. Nu s-a realizat atât de repede cum îmi închipuiam și visam, dar niciodată nu m-am îndoit de ceea ce am simțit a fi sensul inexorabil al istoriei. Firește, îmi dau [seama] azi mai bine decât acum patruzeci și mai bine de ani cât e de complexă ecuația desfășurării istoriei, dar am certitudinea – omenește vorbind – că Statele Unite ale Europei vor fi o realitate într-un viitor apropiat.”

Chiar dacă acest concept și proiect al Statelor Unite ale Europei este discutabil și încă disputat, Uniunea Europeană este o realitate astăzi, iar Al. Mironescu dovedește, din nou, o incredibilă capacitate de a anticipa viitorul. Dialogul acesta între scrierile de tinerețe și cele de la maturitate fascinează, mai ales prin coerență și efervescență creatoare.

Pe de altă parte, aceeași dragoste pentru Franța nu-l împiedică pe profesor să fie adesea critic:

„(7. VI. 1970) Fără să fiu om politic și fără să trăiesc într-o lume bine informată, mi-am dat seama, în lumina unor criterii spirituale, cu toată claritatea, de marile greșeli comise în anii din urmă de generalul de Gaulle, ceea ce azi e limpede și pentru cei care îl susțineau și-l admirau.”

Și continuă, dovedindu-se sincer interesat de arhitectura și de cultura memoriei, anticipând parcă o nouă vârstă a istoriografiei occidentale:

„David Rousset, într-o scrisoare publicată în Le Monde, face o propunere extrem de interesantă și utilă, anume înființarea la Sorbona a unei catedre: literatura concentraționară, adică asupra literaturii în legătură cu lagărele și închisorile, scrisă ca să zic așa, pe viu, chiar de cei care au suferit. E un mare și important capitol.”

Câte oare din aceste atât de necesare catedre au existat și mai există oare în Occident și în învățământul românesc de astăzi??…

În aceeași ordine de idei, memoria închisorilor în care el însuși a pătimit, căci a fost închis în lotul Rugului Aprins, între anii 1958 și 1963, revine ca mărturie personală:

„(3.VI.1971) [Pe] toți oamenii care au suferit persecuții și închisoare îi înțeleg foarte bine și compătimesc cu ei și doresc să-și aducă aminte toată viața lor, să spună și altora, și copiilor, și nepoților lor, cât este de cumplită viața în asemenea condiții, iar cei care din vreo iluzie, din vreun idealism naiv sau din alte pricini au ajutat la biruința și instaurarea comunismului în lume și pe spinarea altora sau au ajutat la distrugerea altora, să meargă să-și mărturisească păcatele și să ceară iertare de la Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturor!”

Dedicat cu toată ființa cunoașterii deopotrivă științifice, filosofice și mistice – pe care nu le consideră, decât parțial, în contradicție –, profesorul Al. Mironescu face adesea și mărturii tulburătoare. Pentru un om cu înalte studii de chimie și de filosofie, aceste mărturii devin cu atât mai interesante:

„(4.I.1971) Anul Nou e de multă vreme prilejul sau momentul obligatoriu al unui bilanț. Îl fac șefii de state, băncile, societățile «burgheze», revistele, cronicarii titulari ș.a. Ar fi bine să-l facă și alții, pentru ei, pentru cunoștința lor, pentru viața lor știută sau neștiută sau mai neștiută. Creștinii care se împărtășesc au prilejuri mai dese să-l facă… Doresc, în ceea ce mă privește, aici și acum, să spun, ca un rezumat, ca o mare și cutremurătoare concluzie a unei investigații de o claritate deplină, să spun că ceea ce mă covârșește, făcând bilanțul, e caracterul de mister reiterat în lunga mea existență personală atât de bogată în evenimente de primă importanță pentru viața mea. Caracterul acesta de mister, în înțelesul cel mai strict al cuvântului, mi se impune cu claritatea totală a unei evidențe, la capătul analizei riguroase a acestor evenimente majore și decisive în existența mea personală. Nici o calitate personală, nici o conjunctură, nici o socoteală proprie, nici o aspirație, nici o râvnă – ele n-au lipsit, dar și aceasta mă uimește până la perplexitate – nu pot explica evenimentele care articulează și formează miezul și răbojul vieții mele. Mai rămâne ceva inexplicabil și tulburător; și acest ceva e esențial. Nu e o impresie subiectivă. Oricine cunoaște aceste evenimente spune la fel ca mine, căci este evidența însăși. Dacă voi avea răgazul, am să pun, cu un alt prilej, câteva puncte pe i. Dar e destul și atât!”

În ultimii ani de viață este încercat de o boală nemiloasă și supus unei grele operații, astfel că profesorul Al. Mironescu stăruie constant asupra meditațiilor creștine. Dar nu oricum, ci în ceea ce s-ar putea numi duhul Rugului Aprins, adică nonconformist, nefanatic, cu o uimitoare priză la Realitate, anticipând vizionar noile schimbări de paradigmă:

„(22.IX.1971) Aș dori, în puține cuvinte, să deschid o perspectivă, pe care eu o resimt ca o nouă perspectivă. (…) Noi, contemporanii cu explozia de la Hiroșima, asistăm la o explozie – unii vorbesc de o mutație – și în ordinea spirituală. Biserica e din nou în situația segregației, ca să zic așa, e din nou Biserica și Lumea. Se pun din nou niște probleme, alte probleme, noi probleme, altfel de probleme. E ca o surpriză, deși ca o latență asemenea alte probleme au plutit mereu, prin sfinți și creștini de elită, în văzduhul ei. Și din acest punct de vedere, și din acest unghi se cere o lărgire de orizonturi, o dilatare a conștiinței raporturilor cu Dumnezeu, cu lucrarea sa providențială. E ceva care se revarsă peste marginile unei anumite imagini despre Biserică.”

Presimțindu-și plecarea din această lume, notațiile diaristice din ultimul an sunt din ce în ce mai telegrafice. Învierea lui Hristos, asupra căreia face câteva comentarii, este ultima scripta. Semicentenarul morții lui Alexandru Mironescu ar merita celebrat și în mediile științifice, și în cele culturale, și în cele teologice: căci Profesorul este un model uman de care avem urgentă nevoie…

*** Paragrafe din acest articol au mai fost publicate în rubrica mea din revista „Magazin istoric”, dedicată Rugului Aprins.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Oamenii de știință cu preocupări filosofice si respectiv teologice mă fascineaza. Nu poți citi despre Al. Mironescu fără să te gândești și la Niels Bohr, de exemplu.
    Foarte interesante și ideile lui H. R. Patapievici (fizician de profesie) expuse mai pe larg în diverse conferințe, în special organizate de Edictum Dei (cea de la Cluj, despre frații Pascal, mi s-a părut fabuloasă).
    Mulțumesc pentru aducere aminte, nu băgasem de seamă că printre membrii Rugului Aprins a fost și un chimist!

    • In trecut toti oamenii de stiinta aveau preocupari teologice si filozofice. Pentru ca „stiinta” era pur si simplu o ramura a filozofiei, „filozofia naturii”, nu puteai sa o faci rupta din context.

      La Guenon, in „Metafizica calculului infinitezimal” am citit cat de constienti erau Pascal, Leibniz sau Bernouli de metafizica. Calculul infinitezimal, adica ecuatiile diferentiale si integrale sunt baza stiintei moderne, sunt peste tot. Cu toate astea putini le inteleg in profunzime.

      In secolul 20 a fost Kurt Gödel care s-a ocupat si de teologie crestina.
      Sau Oppenheimer care s-a ocupat cu filozofia hindusa.

      Dar in general pare ca situatia s-a degradat, majoritatea oamenilor de stiinta nu mai sunt constienti de altceva in afara de ramura ingusta in care s-au specializat. Sau poate nu isi mai permit sa se exprime in public pe alte teme.

      Cred ca oricine studiaza matematica si fizica mai profund ajunge sa isi puna intrebari si se indreapta catre teologie si/sau filozofie. Pentru ca odata ce intelegi limitele cunoasterii empirice si conventiile care stau la baza stiintei, n-ai de ales.

      Daca n-ar fi fost sincopa comunista cred ca Rugul Aprins ar fi putut fi pentru spatiul est-european ceea ce a fost Renaşterea Florentina pentru spatiul occidental in secolul 15.

      De la Patapievici cel mai mult mi-a placut conferinta Naşterea Sufletului Crestin – de la Marcus Aurelius la Augustin de Hippona, organizata tot de Edictum Dei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marius Vasileanu
Marius Vasileanu
MARIUS Vasileanu este jurnalist şi profesor de istoria religiilor. Ultima carte publicată: „Recurs la generozitate. Întrebări despre limitele antropologiei creştine” (Editura Eikon, 2011).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro