joi, mai 19, 2022

Un necesar, un admirabil semn de normalitate

Văd în apariția la editura Tracus Arte a cărții profesorului George Volceanov Un Shakespeare pentru mileniul III: Istoria unei ediții  (București, 2021) în primul rând un necesar și- de ce nu?- chiar admirabil semn de normalitate. Semn că și cultura românească poate să iasă de sub acea blestemată săvârșire fără desăvârșire, diagnosticată încă acum mai bine de un secol de psihologul Dumitru Drăghicescu. Cartea completează două alte apariții editoriale anterioare.

E vorba mai întâi despre cele 16 volume din care este făcută noua traducere integrală a ceea ce a scris pentru scenă William Shakespeare. Amplă operațiune și construcție și culturală, și intelectuală, și editorială, concepută și dusă la bun sfârșit de George Volceanov și o echipă cu o geometrie variabilă. E vorba mai apoi de cartea de autor Întoarcerea la marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian, importantă și temeinică scriere de autor, cercetare shakespearologică europeană până în cele mai mici detalii.

Noua lucrare mai demonstrează, fără putință de tăgadă, că re-traducerea în românește a pieselor marelui scriitor englez a fost fundamentată pe principii științifice și etice clare, riguros stabilite de coordonator și respectate, în marea, în covârșitoarea lor majoritate,  cu sfințenie de (aproape) toți colaboratorii. Că nici un moment George Volceanov nu a admis să își plaseze munca lui și a celor ce au făcut parte de echipa construită migălos, cu eforturi foarte adesea ieșite din comun, aceasta presupunând deopotrivă un amestec de entuziasme și dezamăgiri, sub semnul acelui merge și așa, despre care a scris cu zeci de ani de ani într-o memorabilă tabletă, apărută în România literară, Ana Blandiana.

Un Shakespeare pentru mileniul III: Istoria unei ediții  începe printr-un admirabil omagiu pe care George Volceanov i-l aduce fostului lui mare profesor de la Universitatea bucureșteană Leon Levițchi. Un veritabil simbol al anglisticii ca și al întregii vieți academice românești. Coordonator al anterioarei ediții Shakespeare în românește. Căruia fostul elev,  actualul universitar și el de mare anvergură  îi datorează și formarea academică, și apetitul pentru munca de traducător, și o importantă parte din etapa esențială de început în carieră.

Leon Levițchi i-a fost lui George Volceanov un incontestabil, un mare Mentor. În 1991, când a intervenit decesul profesorului Levițchi, angliștii nu căzuseră încă de acord dacă Eduard al III lea este o scriere autentic shakespeariană. Cu toate acestea, în volumul 1 al Istoriei literaturii engleze scrisă împreună cu Dan Duțescu și apărută în 1985 la editura clujeană Dacia, Levițchi, ne reamintește George Volceanov, a inclus Eduard al III lea printre piesele “parțial atribuite lui Shakespeare”. Canonizarea textului avea să vină în 1996, iar în 2002 George Volceanov a publicat la editura Paralela 45 prima lui traducere românească. Și din acest moment începe povestea. Povestea acestui Shakespeare integral, un Shakespeare pentru mileniul III  în a cărei ducere la bun sfârșit a contat principiul că marele Will a scris pentru scenă și nu pentru a fi citit comod în bibliotecă de un număr mai mult sau mai puțin restrâns de aleși.

Și ca orice poveste, și aceea a re-traducerii în românește a integralei Shakespeare  a fost marcată de apariția unor personaje ce intervin miraculos, pe neașteptate, făcând astfel ca narațiunea să devină, cumva măcar la suprafață, nițeluș mai palpitantă, însă în intimitatea ei cumva mai netedă. Netedă, însă nu leneșă și nici calmă. E vorba mai întâi de doi mari, de doi imenși oameni de teatru. Regizorul Alexandru Tocilescu și actorul Ion Caramitru. Care au luat decizia de a pune în scenă  la Naționalul bucureștean Eduard al III lea folosindu-se de traducerea lui George Volceanov. Tocilescu și Caramitru și l-au luat pe Volceanov partener, i-au acordat statut de aliat, refăcând astfel o mai veche experiență avută în pregătirea antologicului, miticului spectacol Hamlet din 1985, de la Bulandra.

Cei care sunt de vârsta mea își amintesc mai mult ca sigur că s-a glosat imens la vremea respectivă pe seama duratei ieșite din comun a pregătirii acelui Hamlet care imediat după 1989 avea să marcheze, grație unor turnee, revenirea teatrului românesc în Europa. Pe seama respective durate s-au mai făcute și glume, unele alimentate de Tocilescu însuși. În cartea Cu Ion Caramitru  de la “Hamlet” la “Hamlet” și mai departe ,marele actor a explicat pe îndelete cât de meticulos s-a lucrat la stabilirea textului pentru viitorul spectacol. De aici în primul rând amplul interval de timp necesar pregătirii viitorului spectacol. În mărturia lui, Ion Caramitru a subliniat cât de atenți au fost și Tocilescu, și el, și ceilalți componenți ai distribuției (Pittiș, Iureș, etc), buni vorbitori de limbă engleză, la alegerea fiecărui cuvânt ce urma să fie rostit pe scenă. Ceva asemănător s-a petrecut și cu ocazia pregătirii spectacolului cu Eduard, iar George Volceanov descrie cu lux de amănunte acel ceva. Pe care l-am citit, mărturisesc, cu vie emoție, la mijloc fiind și faptul că o tristă coincidență a făcut să parcurg această etapă a poveștii la foarte scurtă vreme de la neașteptata moarte a lui Ion Caramitru. Traducătorul mărturisește în această secvență din prima parte a cărții sale, parte intitulată Începuturile, că lucrul la definitivarea textului pentru viitorul spectacol a însemnat pentru el “o școală de regie de teatru și de artă a actorului, echivalentă cu niște studii post-universitare. Am învățat că  un text de teatru se făurește din contribuția mai multor minți, că una este traducerea filologică și alta versiunea scenică în care  vorbele  prind viață”. Învățătura a fost respectată cu sfințenie.

În celelalte subcapitole ale părții de început a cărții, George Volceanov istorisește cum a căutat o editură ce și-a asumat și răspunderea, și riscul de a manageriza o întreprindere culturală de mare anvergură, cum și-a format echipa (traducătorul a avut parte de surprize, și plăcute, și neplăcute, de înrolări și dezertări neașteptate), cum a stabilit un set de norme. Esențiale fiind câteva idei. Precum acelea că noua traducere este una pentru mileniul trei, drept care are nevoie de actualitate, de prospețime, de asumarea unui curaj manifestat ca atare în primul rând la nivelul limbajului ce trebuie să forțeze frecvent limitele unei ortodoxii prost înțelese, că traducerea este obligată, spre a fi una cu adevărat validă, să țină seama de rigorile scenei, adică să ia în seamă o invizibilă, pentru moment, dar aproximată  prezență a actorilor cărora, vorba lui Caramitru, le va reveni misiunea de a o înnobila pe scenă. Toate acestea și încă multe altele, printre care și ideea că Shakespeare nu a fost cu nimic dator clasicismului francez (istoricește nici nu avea cum să fie) le-au fost spuse clar într-o scrisoare tuturor colaboratorilor (unii dintre ei, cum spuneam, de cursă lungă, alții doar de etapă), scrisoare reprodusă ca atare în carte.

Partea cea mai interesantă și mai consistentă a volumului Un Shakespeare pentru mileniul III: Istoria unei ediții este cea intitulată Dialogul cu precursorii. Una de exemplară cercetare științifică, bazată pe eforturi academice anterioare concretizate ca atare în articole, comunicări și intervenții la manifestări universitare românești sau internaționale.

Cum am arătat mai sus, George Volceanov a pornit de la premisa că ceea ce vor face el și echipa lui reprezintă o operațiune de re-traducere. De actualizare, de conectare la actualitate. Or, asta înseamnă că toți coechipierii trebuie să aibă necondiționat pe masa de lucru traduceri anterioare ce vor fi analizate,  exploatate, comentate critic în acest volum. Care e, să fiu iertat că fac aici trimitere la o scriere celebră din domeniul culturii franceze, are menirea de a reprezenta un fel de Défense et illustration. George Volceanov insistă asupra principiului că orice traducător cu adevărat demn de acest nume se cuvine să  dețină capacitatea de a dialoga cu precursorii. Adică de a putea distinge ce a fost rău și ce a fost bine înainte de el și de munca lui. George Volceanov argumentează că încă nu a venit momentul de a face abstracție de ceea ce se numește poliția traducerilor. Mai puțin vehement și înspăimântător spus de sancționarea categorică, justificată a erorilor, dar și a infracțiunilor. Fie față de limbă sursă, fie față de limba țintă.

Sunt, așadar, discutate ( ce spun eu? uneori chiar analizate la sânge contribuții mai vechi sau mai noi (Dragoș Protopopescu, Argintescu-Amza, Mihnea Gheorghiu, Dan Duțescu, Tașcu Gheorghiu și, desigur, Leon Levițchi. Găsim puse pe mai multe coloane felurite variante. De la textul sursă în limba engleză la echivalențele lui succesive în limba țintă. George Volceanov nu se mulțumește să dea pur și simplu verdicte, cum spuneam el își motivează cu nenumărate argumente și verdictele, și sentințele. Sigur, Volceanov își apără munca (da, revin, iarăși défense, și iarăși illustration), și a lui, și pe aceea a membrilor echipei, însă nu ezită și să recunoască că locuri de îmbunătățire ar mai fi. Că ele vor interveni cu ocazia unei viitoare ediții aflate deja în lucru.

Partea a treia a volumului – Promovarea și receptarea ediției– urmărește, și nu oricum, ci tot cu minuție, și tot cu lux de amănunte, cum au fost primite noile traduceri. Și în momentul în care au apărut între coperte de carte, și în opțiunile Teatrelor. Orgoliu? Posibil. Înainte de orice însă avem de-a face cu un model de conștiinciozitate și de acribie profesională. Un model demn de toată lauda

George Volceanov- UN SHAKESPEARE PENTRU MILENIUL TREI : ISTORIA UNEI EDIȚII , Editura Tracus Arte, București, 2021

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Ne amintim cu placere toate momentele trecutului ce ne-au adus in fata ochilor operele, unor ilustri dramaturgi, traduse in limba romana , ce ne-au incintat serile lungi de iarna adevarata . Nu putem uita nici „Cum va place sau ce doriti ” nici „ Burghezul gentilom ”sau „Tartuffe, cum nu putem uita nici „Hotii ”lui Schiller sau opera atit de prolificului Lope de Vega .O imensitate de texte , romane de tot felul , poezii nemuritoare ale unor mari poeti Baudelaire sau Maria Rilke si multi , foarte multi altii , povestirile nemuritoare fie ele chiar si cele inspirate din tematica romaneasca de catre Petre Inspirescu, ca dealtfel o multime de spectacole teatrale(sa ne amintim doar punerea in scena a dramaturgiei grecesti cu Ifigenia lui Euripide ca exemplu ) sau de filme extraordinare incepind cu neasemuitul Buster Keaton(omul cu fata de piatra ) si urmat de o intrega generatie de actori nemuritori .Nu este nici locul si nici spatiul de a reaminti sau a ne reaminti unviresul cititorului de carte si a spectatorului de teatru si film ce oricum in aceste vremuri nu mai are forta de a penetra cultural intelegerea colectiva a unui popor . Este adevarat , in acele vremuri nu avea nici telefonie mobila , nici televizoarele performante din ziua de azi (ce pacat ca tematica emisiunilor la TV este cum mult sub ceea ce ne ofera placerea vizionarii unui spectacol cinematografic cu un Hamlet si un Laurence Olivier in rol principal )nu aveam nici accesul formidabil la informatie si nici nu puteam sti tot ceea ce se intimpla, aiurea, in lumea larga .Nu aveam decit sansa de a citi si lupta spre a face rost de carti valoroase era extraordinar de mare .Totusi numarul celor care chiar citeau ,ceea ce puteau cumpara sau imprumuta de la colegi, nu era foarte mare . O imensa majoritate (cred ca se intimpla la fel si acum ) nu citeau ceea ce aveau in biblioteca .Biblioteca era doar asa ,de decor , spre lauda detinatorului .Desigur accesul la textele scrise „in original ” nu era posibil .O tara intreaga (cei care chiar faceau asta ) citea doar traducerile , traduceri ce uneori imbracau si ele o forma de exprimare personala a traducatorului . Nu pot uita (brusc imi apare in fata romanul ) chinezesc SI NAI-AN in traducere „ Pe malul apei”de Stefana Velisar-Teodoreanu. Cumva , aceasta imensitate de scrieri si de autori de tot felul si accesul unora dintre cetateni la operele lor au format „o patura ”sociala ce avea capacitatea de a se exprima nu numai prin vorbe dar si prin scris .Momentul actual ,nu mai are, in principal , scopul de a citi ca parte a unui bine personal ce facea din cititor (pe masura posibilitatii de a expune prin vorbe ceea ce persoana citea ) un preferat al colegilor si prietenilor .Totul s-a mutat asitazi in retelele de socializare si totul este acum la un clic distanta .Informatia este usor acesibila celor care stiu unde si cum sa o gaseasca .Editiile de carte ,Princeps sau cele de Lux inca mai au cautare si orisicare cititor „inrait ” prefera sa posede o editie a operelor unui mare dramaturg , ca si in cazul de fata , ele avind si rolul de a creea o stare de bine posesorului unei astfel de„ Editii ” ce inca mai este incintat de continutul deja cunoscut al Operelor autorului , dar care editare ,in formatul de Lux ,ofera, negresit si o mindrie personala fie ea adusa imaginativ , de posesor, in decorul propriului sau habitat .Generatiile actuale sunt atit de conectate la tot ceea ce se intimpla in lume incit „a citi” nu mai reprezinta idealul unei generatii .Dealtfel ,nici in trecut , nu erau multi cei care citeau sau care aveau capacitatea de a intelege ceea ce citesc .

  2. Multumesc domnule Mircea Morariu pentru articolul dumneavoastra. Am avut ffiori de placere.
    Am impresia ca in Romania IT-istii au adoptat aproape integral engleza, inclusiv modul de comunicare inclusiv exgerari cu substantive devenite verbe inexistente in romana, dar prea multi din intelectualii de formatie umanista au ramas ancorati in franceza si germana.
    Nu mai sunt necesare idei de genul esperanto – https://en.wikipedia.org/wiki/Esperanto
    Engleza a castigat de mult competitia.
    Visuri de unificare lingvistica la nivel european si in plus politica (UE) sunt … doar visuri in opinia mea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro