Cumpăna anilor le oferă multor oameni ocazia să-și recapituleze proiectele sau să-și etaleze meritele. Prea subiectivi, dacă firescul vieții le vădește superficialitatea, ei se socotesc nedreptățiți – un bun pretext ca să nu se schimbe. Deși, în general, așteptările vanității scârțâie de la sine, victimizarea omului plin de sine afișează cu regularitate același folclor melodramatic, antipatic și resentimentar.
La trecerea dintre ani, încerc să mă feresc, tocmai de aceea, cu bună știință, de melancolie. Dincolo de bucuria colectivă a sărbătorii, prefer să-mi petrec timpul cu o carte bună la îndemână. Înconjurat de biblioteci de-a lungul timpului, în universul „umanioarelor” am învățat că salvarea nu stă însă neapărat în cărți. Judecata vieții depinde de bucuria lecturii în măsura în care ea te ajută să păstrezi simțul realității și să-i rafinezi amploarea. Montaigne – care nu ticluiește vorbe meșteșugite pentru a-și impresiona cititorii, ba chiar dimpotrivă – știa de ce omul merită să aibă une tête bien faite plutôt qu’une tête bien pleine.
Vechiul proverb a fi domn e întâmplare, a fi om e lucru mare mi se pare cheia principală a îndeletnicirii omului cu cartea. Elogiul direct sau indirect al superiorității personale este din totdeauna un pericol fatal pentru cine aspiră la o judecată obiectivă, fiindcă nu suntem scutiți de ispita de a-i judeca pe ceilalți. Or, ca să sesizăm temeinicia lecturii și mobilul sănătății intelectuale, este nevoie de ucenicia petrecută în preajma unor autori sau magiștri care, surprinși de gustul existențial al înțelepciunii, dovedesc că nici o trecere prin lume nu e zadarnică.
Privind în jur în anul care a început, instabilitatea, incompetența, lipsa crasă de bunătate și devotament, violența și nenorocirile războiului, refuzul de a ne folosi propria minte și lipsa entuziasmului pentru a ne câștiga, zi de zi, omenia, dar mai cu seamă religia sinelui, sunt doar câteva provocări din acelea pe care le numim majore în lumea de azi. Cine nu știe oare că un capital moral confuz și (dez)ordinea publică, înainte de a fi sfâșietoare, au puterea de a zdrobi speranțele firave ale societății? Dacă lupta noastră cu sinele propriu nu aspiră să ne facă viața mai ușoară, iar bătălia cu Răul nu e sinceră, mai putem conta oare pe promisiunile Evangheliei?
Vittorio Messori – italianul care continuă să rămână în Apus unul din cei mai traduși autori creștini – recunoaște drept temă centrală în mesajul lui Isus viața de veci. Scriitorul constată însă cu franchețe că atunci când Biserica pierde gustul acestui adevăr, ținând morțiș să semene mai curând cu sucursala vreunei organizații profane internaționale, viața comunității de credință intră sub incidența reducționismului lumesc. Evanghelia înseamnă în greacă „vestea bună”; Isus nu s-a ocupat de politică – spune Messori –, El n-a condamnat explicit nici chiar sclavia. A venit să ne deschidă porțile Raiului. Bucuria și durerea întrețesute în persoana și viața lui Isus – la fel ca în viața noastră – sunt cheia acestor porți. Vâslind printre modele înșelătoare propuse de societatea contemporană, în imposibilitatea unor garanții pertinente pentru speranță, Vittorio Messori nu se sfiește să repete: ceea ce mă interesează este credința, posibilitatea de a crede, de a paria pe adevărul Evangheliei. Restul e doar urmarea lui. Etica, societatea, munca, politica… Totul e necesar, dar absurd, dacă nu se încearcă mai întâi existența și rezistența cuiului de care atârnă fiecare lucru. Și acel cui este Isus.
Anul care a început aduce cu sine numeroase schimbări, unele previzibile, cele mai multe însă nebănuite. Cum ar putea oare reacționa un om credincios în fața atâtor provocări? Dacă am putea crede, am vedea de ce nașterea lui Isus la Betleem îi anticipează deja soarta tragică; de ce, din primele sale zile în lume, Dumnezeu nu-și scutește Fiul de grija vieții, de ce existența lui pe pământ e din start îndreptată spre Vinerea Mare – pentru a duce la împlinire planul divin. Moartea sa pe cruce – Jertfa răscumpărării omului – nu poate fi redusă la un accident marginal, petrecut spre sfârșitul călătoriei într-o lume marcată de răutate și cruzime. E culmea misiunii pentru care Isus se naște, dând astfel un nou curs evenimentelor istoriei.
Nici o viață nu se poate sustrage confruntării cu adversitatea, imprevizibilul, necunoscutul. Vittorio Messori amintește (să aibă oare dreptate?) că singura modalitate pentru a trăi senin este să lași loc gândului la moarte […] Un preot militar francez din Primul Război mondial, care trăia între soldați, spunea: „În tranșee nu există atei”. Optzeci la sută din băieții aceia nu vor supraviețui. Apropiindu-se de lumea de Dincolo, știau că ar trebui să-și încheie socotelile cu Dumnezeu. Anticipând temeiul veșniciei, din îngemănarea bucuriei cu suferința prezentă în viața noastră, la fel ca în existența lui Hristos, o perspectivă diferită a vieții se revelează prin credință. Când un credincios acceptă tot ceea ce nu poate îndrepta sau schimba, face un act investit de încrederea smerită inspirată de viața, alegerile și exemplul lui Isus. E cel puțin o cale aducătoare de răspundere și compasiune. Mai ține atunci trecerea noastră prin lume doar de autoafirmare, carieră, confort, supraviețuire?
” Când un credincios acceptă tot ceea ce nu poate îndrepta sau schimba, face un act investit de încrederea smerită inspirată de viața, alegerile și exemplul lui Isus. E cel puțin o cale aducătoare de răspundere și compasiune. Mai ține atunci trecerea noastră prin lume doar de autoafirmare, carieră, confort, supraviețuire?”
Mai mult ca sigur ca nu pot indrepta sau schimba radical lumea din jurul meu, dar aleg sa fac cat mai bine orice se intampla sa fac acum, maine si poimaine. Inclusiv daca as avea nesansa sa fiu printre cei 80% de soldati cu probabilitate mare sa moara in transee. Si ca sa pot face bine lucrurile, incerc sa imi cresc atuurile ce deriva din autoafirmare, cariera, confort si supravietuire. Secundar, accept ca alti semeni de-ai mei prefera sa caute refugiu si inspiratie in credinta, si poate ii invidiez in strafundul sufletului ca pot face aceasta alegere.
Important este ca actiunile inspirate de cele doua perspective sa se sustina reciproc, pentru o proiectie comuna realista. Iar dialogul sa nu fie unul reductionist – esti superficial, vanitos, melodramatic, resentimentar si antipatic daca nu crezi, spui si faci ca mine.
Întrebarea este: cum ANUME se ajunge la credință, atunci când nu ți-a fost dată/trecută? Care e calea? Doar practicând, nu înseamnă că ești credincios. Cum se accede la credința autentică, cea care nu mai lasă loc îndoielii, interogației?
Eu va propun sa incepeti cu lectura . Scrierile Sfintilor Parinti ai ortodoxiei . Sfintul Maxim Marturisitorul , Sfintul Ioan din Kronstadt ,Sfintul Porfirie Kavsokalivitul , Sfintul Ioan Gura de Aur , ….
Puteti sa mergeti la Sfintele Liturghii .Cautati o biserica mai putin aglomerata unde sa va gasiti un loc retras de unde sa ascultati si mai putin ( sau deloc ) sa priviti ( la forfota omeneasca din lacas ) . Poate o biserica cu cafas ( balconul interior de deasupra usii de la intrare ) . Acolo e mai putina vinzoleaza . Exista o carticica mica cu titlul ,, Descoperirea Sfintei Liturghii ” . Cititi aceasta carticica acasa , in linistea caminului . Apoi Dumnezeu sa va indrume catre un duhovnic pentru sufletul dumneavoastra . De la el sa primiti cuvint de invatatura .
Un astfel de articol m-as fi bucurat sa il gasesc scris se un preot ortodox . Nu spun asta pentru ca as avea ceva personal cu autorul articolului sau cu faptul ca este de alta confesiune ci pentru faptul ca intilnesc foarte rar preoti ortodocsi care sa se exprime astfel in mod public .
Ma inclin in fata autorului articolului . Dincolo de confesiunile noastre diferite ne uneste Iisus Hristos , Adevarul .
Societatea romaneasca ( pe celelalte nu le cunsoc ) e plina de oameni care considera ca au numai drepturi nu si obligatii . Plina de oameni care se autovictimizeaza . Oamenii care traiesc cu resentimente sint demni de mila.
,,une tête bien faite” este rezultatul educarii . Eu cosntat faptul ca in societatea romaneasca educatie nu mai fac nici parintii nici scoala si in cele din urma nici societatea .
Ispitele la tot pasul , infrinarea lipseste . Cel mai cautat autor / magistru / gheron este ….google . Chiar si acesta e devenit desuet odata cu aparitia tik-tok ( de exemplu ) . Despre carti nu mai vorbesc . Am facut o revizie in biblioteca personala si pe diferite criterii si motive am renuntat la vreo 250 de carti . Am contactat bibliotecari din vreo zece licee si colegii ale unei localitati cu rang municipiu . Doar doi dintre ei au acceptat donatia . Iar in momentul in care am ajuns cu cartile acolo mi-a reprosat ca sint carti cu file ingalbenite de vreme . N-am comentat .
Sa imi fie iertat dar lupta cu sinele trebuie inteleasa in sens spiritual , transcedental . Nu material . Caci izbinda acestei lupte o incununeaza Iisus Hristos si nimeni altcineva . Lupta cu sine nu aduce bunastare materiala . Lupta cu sine inseamna infrinare , respectarea poruncilor , manifestarea iubirii fata de Dumnezeu si de aproapele , jertfa . Lupta cu ceilalti aduce bunastare ,pozitie sociala inalta si privilegii dar este lipsita de virtutile crestine .
Confruntarea cu adversitatea, imprevizibilul, necunoscutul este suferinta din lumea aceasta prin care un suflet devine nobil . Numai prin suferinta un suflet devine nobil ; nu-mi mai amintesc cine a spus aceasta . Pentru ca nu-i asa , o bucata de fier obisnuit numai trecut prin foc , ciocan si nicovala devine sabie de Toledo .
,,singura modalitate pentru a trăi senin este să lași loc gândului la moarte […] Un preot militar francez din Primul Război mondial, care trăia între soldați, spunea: „În tranșee nu există atei”
,,Cea mai mare filosofie a vietii este sa gindeasca omul ca este muritor ” – iar nu imi amintesc cine a spus . ,, Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui ;; – Sfintul Siluan Athonitul .
In transeele razboiului nu exsista atei . Viata de zi cu zi nu mai are transee . Pentru ca cei ce conduc lumea au vrut sa umple vietile oamenilor de abundenta , sa fie toti satui , sa aibe din belsug . Cind burta e plina gindul nu mai poate urca la Dumnezeu . ,, Unde este gindul tau acolo este si inima ta . ” Numai la Sfinta Liturghie sintem indemnati ,, sus sa avem inimile ” . Nici atunci si acolo nu reusim sa ridicam inima mai sus de ,, grija cea lumeasca ” . Pentru ca nu avem rivna . Tot din cauza indestularii promovate si oferite ( pe credit ) de guvernantii lumii care sint in stare sa sacrifice orice pentru pacea sociala .
Dilema face și ea parte din viata altfel nu ar fi existat. Contrariul este și el benevenit. Marea întrebare adresata bisericilor de tot felul conține povestea. Este povestea o realitate sau nu este? Ne asumam ca și credincioși și povestea?