Karl Jaspers spunea ca exista oameni care dau masura umanului. Unul dintre acestia a fost N. Steinhardt. Intr-un timp al haosului moral, al abrogarii distinctiei esentiale dintre Bine si Rau, ori mai precis al falsificarii Binelui (Vladimir Soloviov), al lagarelor de concentrare si al camerelor de tortura, N. Steinhardt a demonstrat ca libertatea si fericirea sunt inseparabile. Regimurile liberticide nu pot oferi fericire reala, ci doar isterii colective, resentiment organizat statal si paranoia sociala ori tribalista.
M-am bucurat citind aici, pe „Contributors”, frumosul eseu al lui Ioan Stanomir despre un volum de scrieri pe teme literare (si nu numai) de N. Steinhardt, aparut in 2012 la editura Polirom. Cartea este ingrijita de carturarul George Ardeleanu, caruia ii datoram fascinanta biografie a lui Steinhardt, o lucrare fundamentala pentru intelegerea unui destin intelectual si a unui profil etic de exceptie.
Numele lui N. Steinhardt, cel arestat si condamnat in procesul grupului Noica-Pillat, autorul “Jurnalului fericirii”, intelectualul roman-evreu liberal-conservator, admiratorul lui Chesterton, Dostoievski, Soljenitin, Malraux, Camus si Koestler, prietenul lui C. Noica, al lui Dinu Pillat si al lui Alexandru Paleologu, ganditorul crestin ortodox atat de apropiat ca viziune de o Simone Weil, intruchiparea unui spirit universalist tot mai amenintat in aceasta lume a fragmentarilor post-moderne si a utopiilor fals-redemptive, patriot roman si cetatean al lumii, omul care nu s-a lasat frant de presiunile unui sistem criminal, aparatorul valorilor transcendente in atunci cand ele erau calcate in picioare cu cinica neobrazare, dascalul moral, iluministul iluminat indragostit de Dumnezeu si de marele dar al Ratiunii, monahul de la Manastirea Rohia, figureaza neindoios in ceea ce numesc panteonul onoarei.
Steinhardt l-a pretuit si iubit pe Caragiale in raport cu care a propus o neasteptata si seducatoare hermeneutica religioasa: Secretul „Scrisorii pierdute”, scria Steinhardt, tine de un adevar ezoteric, de faptul ca „lumea românească e altă lume decît lumea Occidentului şi lumea Orientului; e altceva, e spaţiu mioritic şi creştin, spaţiu al blîndeţii, dulcii împăcări, iertării, echilibrului şi relativităţii”. Mi-ar fi placut sa-l cunosc personal, as fi avut enorm de multe intrebari a-i pune, legate de ideologii, de credinta, de identitate (ori, mai exact, de identitati), nu s-a intamplat, dar mi-au vorbit cu mare dragoste despre Steinhardt prieteni (discipoli) ai sai din diverse momente ale itinerariului sau spiritual, de la Toma Pavel si Virgil Nemoianu la Dragos Paul Aligica. „Jurnalul fericirii” va dainui ca una din marile carti ale marturisirii din acel loc al istoriei numit Europa de Rasarit.
In superba sa monografie, “N. Steinhardt si paradoxurile libertatii“ “(Humanitas, 2009), George Ardeleanu citeaza dintr-o nota informativa despre parerile marelui ganditor privind malignitatea delatiunii ca fibra a tesutului sordid si antimoral al regimurilor totalitare. E bine sa ne reamintim ce gandea Stainhardt despre fibra psuedo-umana pe care miza statul politienesc de tip comunist sau nazist. Noteaza George Ardeleanu ca este vorba de fapt de “o delatiune despre delatiune, o turnatorie despre turnatorie, avand ceva din ironia cruda a ‘teatrului in teatru’ din Hamlet-ul lui Shakespeare…” Iata asadar ce ii spunea autorul “Jurnalului fericirii” turnatorului securist, fost coleg de la “Spiru Haret”:
“Eu am oroare de oamenii lipsiti de caracter, de codosi, de delatori, informatori, care sunt cei mai lipsiti de caracter. Am avut mare dezamagire in viata mea, fiind ‘turnat’, tradat de cunoscuti, prieteni. Cea mai sinistra categorie de oameni, adevarati denaturati, monstri, este aceea a turnatorilor de profesie, ciripitorii, informatorii, care nu merita decat dispret, desconsiderare, scuipati. Rau face regimul ca incurajeaza in intreprinderi aceasta oribila categorie de oameni declasati, verosi, cretini in general, lipsiti de bun-simt si de constiinta, mai ales care-si vand rudele, prietenii, cunoscutii. Niciodata un regim politic nu are lunga durata, nu are un fundament solid, daca se sprijina pe delatiune, para, lipsa de caracter, tradare. Trebuie sa se cultive increderea in oameni nu neincrederea, entuziasmul, nu frica, onoarea, nu dezonoarea.”
Asemeni Marianei Sora (despre care a scris admirabil Aurelian Craiutu) si lui I. D. Sirbu (a se vedea cartea Clarei Mares despre care am scris aici), N. Steinhardt a fost un “marginal” in ierarhia oficiala a literelor romanesti din anii “socialismului multilateral dezvoltat”. Nu facea parte din variile comisii si comitete, era urmarit continuu de Securitate. Dar un canon asezat pe valori reale, nu pe cele ale coteriilor de cafenea literara ori pe cele dictate de Sectia de Propaganda, il va aseza acolo unde-i este locul binemeritat: in centrul vibrant si nepieritor al gandirii romanesti libere.
Din gandirea lui Chesterton, retin aceasta idee, pe care, cred, Steinhardt ar fi sustinut-o fara rezerve: Impartiality is a pompous name for indifference, which is an elegant name for ignorance. Celor care mai viseaza la un comunism pur, adoratorilor de ultim ceas ai „ideii comuniste”, le-as remainti aceste cuvinte ale Steinhardt: „Iluzii, prostii. Tot cu aceleasi elemente constitutive veti lucra. Tot acolo veti ajunge. Tot la acelasi rasism social, marxist nu mai putin decat leninist (desi ar fi, poate, om cumsecade, desi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ti face: esti cum esti, si cum altfel nu poti fi, trebuie asadar sa fii osandit). Asta e, nu altul. Razbunator. Mic. Imputit. Mahalagesc. Pizmas. Credincios al treimii: ura, banuiala, invidie. Cu gura de tata si ura de sluga. Societatea bunei stari, unde bucatoaria e Primusul de pe coridor. Stiu ei, demonii, cum sa se intrupeze, nu intamplator”. (Reflectii despre romanul „Maestrul si Margareta”, capodopera lui Mihail Bulgakov, recomandat de Dinu Pillat, Varatec, 1970, in N. Steinhardt, „Jurnalul fericirii”, editie ingrijita si postfata de Virgil Ciomos, Editura Dacia, 1991, pp. 150-151).
In acel text esential intitulat „Trei solutii”, testamentul politic al lui N. Steinhardt, gasim una dintre cele mai inspirate definitii a experimentelor neo-caligulare ale veacului al XX-lea, cand ideologii salvarii imanente prin revolutii totale au justificat cele mai macabre atacuri impotriva libertatii umane: „…totalitarismul nu e atat inchegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cat mai ales manifestarea unei atractii pentru moarte. Iar secretul celor care nu se pot incadra in haul totalitar e simplu: ei iubesc viata, nu moartea”. Altfel spus, totalitarismul este inradacinat in instinctul mortii, in nihilism, ura si disperare. Vorbind cat se poate de onest, anul 2012 este nu numai anul Caragiale, cu tot ceea ce implica el, dar si anul Steinhardt, de asemenea cu tot ceea ce implica el.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
În vremurile actuale, dominate de patima neantizării valorilor autentice, recitirea scrierilor lui N. Steinhardt este esenţială. Eseul despre noua ediţie a volumului ,,Incertitudini literare” şi evocarea unei personalităţi de mare ţinută umană mi-a readus în memorie zeci de reflecţii pe teme generoase, de amplă respiraţie ideatică şi estetică. Majoritatea sunt desprinse din cărţile de eseuri ale lui N. Steinhardt, dar ele se regăsesc, în germene, în ,,Jurnalul fericirii”, o carte cu un destin la fel de frământat precum cel al autorului. Poate că, în consens cu ideea articolului, s-ar potrivi una dintre cugetările lui Kierkegaard, pe care Steinhardt o aprecia în mod deosebit: ,,Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea.” Omul care a ridicat ,,curajul fizic în faţa morţii” la rangul unei nobile valori umane, a trăit libertatea şi a cunoscut fericirea într-un spaţiu tenebros, diferit de orice configurare convenţională. Un paradox al libertăţii înrudit, prin fire nevăzute, de scrierile lui Soljeniţîn. Tot în ,,Jurnalul fericirii”, extraordinară carte de idei şi de creaţie, citim într-o paranteză un zdrobitor portret colectiv al ,,fricoşilor, turnătorilor, învinşilor”, semn că acea confesiune amintită mai sus, devenită obiect al delaţiunii, dovedeşte o atitudine consecventă: ,,Şi care mai totdeauna se autocompătimesc şi se smiorcăie: miorlăiţii înfrângerii şi trădării. Şi fuduli nevoie mare de cedarea lor; nu numai prostului nu-i şade bine dacă nu-i fudul, nici mişelului.”
Superb: „Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea”. Multumesc pentru comentariu.
Cu acest delicios adagiu, Kierkegaard se așază – consciemment ou non – în miezul teologiei răsăritene. Știm că în tradiția patristică, dar și în canonul Ortodoxiei actuale, episodul hamartic al protopărinților și, apoi, ocurențele păcatului în Istorie sunt traduse ca asfixii ale libertății (care, în esență, e teonomă). De aceea, demonul are o agendă funciarmente liberticidă; de aceea, sfântul e modelul prin excelență al emancipării, respectiv al recuperării libertății aurorale. Să nu ne mire, deci, că monahul de la Rohia subscrisese entuziast spusei danezului…
Va multumesc.
Exista inca oameni in viata care au cunoscut, au vorbit si au admirat si au fost influentati de cel care se vroia modest si umil.Puteti sa-i cautati.
Cainta lui a fost sincera si izvorita din atractia elevatoare.
A vrut sa se se curete de pacatele lui si de influientele negative ale altora.
Nu putem compara pseudo elita ctuala de intelectuali narcisiti cu cel care a suferit si a urmat calea dreptilor.
” Jurnalul fericirii” a fost cartea pe care a trebuit s-o citesc incet, am ” mestecat-o „( daca pot s-o spun asa) indelung, m-am intors recitind anumite pasaje si citind din ea doar cateva pagini in fiecare seara. A stat pe noptiera mea mult timp pana am teminat-o dar inca o mai rasfoiesc din cand in cand si ma surprinde de fiecare data. Steinhardt a fost un OM
Prin impact si stil, dar mai cu seama prin mesajul sau exceptional, ,,Jurnalul fericirii” este cea mai importanta scriere literar-umanista in limba romana, publicata dupa 1989. Pentru Nicolae Steinhardt, inchisoarea politica este pretextul afirmarii optimismului crestin si a valorilor universale.
D-le Tismaneanu,
Va multumesc pentru acest tip de articole care au darul sa arate si partea frumoasa a fiintei umane. As citi numai astfel de articole in loc sa-mi pierd timpul si mintile cu „galagia politica” care se practica in toata mass-media romaneasca. Desi pare paradoxal, din punct de vedere al calitatii celor scrise in presa romaneasca, gaseam mai interesante articolele scrise in Revistele Romania Literara, Luceafarul si chiar Flacara lui Paunescu, decat ceea ce apar astazi. Din nefericire pentru generatiile tinere, in Romania de astazi, tot ceea ce apare in mass-media se refear la politicieni, fotbalisti si „celebritati” locale.
Ma rog la Dumnezeu ca viata politico-economico-sociala (?!) sa se „normalizeze” si adevaratii intelectuali romani sa „purceada” la promovarea unui sistem de valori in viata societatii romanesti.
Cred ca nu exagerez cand afirm ca, asa cum se doreste prevenirea poluarii mediului inconjurator, tot asa trebuie ca noi toti sa ne aducem contributia la „demanelizarea” Romaniei.
Dupa aceea, sunt convins ca oamenii se vor bucura sa citeasca autori precum N. Steinhardt, I.D. Sirbu, C. Noica si chiar, Dostoievski, Kierkegaard, Koestler, etc.
L-am citit pe Steinhardt in liceu. Prima data am obtinut cartile de la biblioteca „judeteana” (evident dupa 1989) dar mai pe urma am hotarat sa vizitez Rohia, unde am revenit ani de zile, perioda liceului si facultatii. I-am citit atat cartile cat si cele pe care manastirea le-a primit de pe urma initiativei lui Steinhardt. Imi aduc perfect aminte de Rohia si de biblioteca manastirii. Era pentru mine locul unde nu aveam nimic altceva de facut decat sa citesc fara incetare. Devenise in acelasi timp locul unde monstruozitatea Romaniei (socialiste) de tranzitie disparea cu totul. Rohia, biblioteca de la Rohia, calugarii, m-au salvat de absurditatea „tranzitiei”.
In fond, domnule Tismaneanu, cred sa va fi citit o parte din publicatii chiar in biblioteca manastirii Rohia..
Multumiri pentru comentariu.
Apropos, domnule Tismăneanu, de articolele dumneavoastră în legătură cu protestele din ianuarie 2012 – tot un citat din „Jurnalul fericirii”.
” – „Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25).
Fraza e clara si regimurile totalitare, adaugandu-i si Rom. 13, cer credinciosilor sa le dea ascultare si respect. Iar multi crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe: „e text!”.
Numai ca nu citesc atent. Dam Cezarului – se talmaceste: Statului – ce este al sau, daca e in adevar stat si se poarta in consecinta. Cand statul (Cezar) se indeletniceste cu ale lui, cu intretinerea drumurilor, mentinerea ordinei, canalizari, transporturi, apararea tarii, administratie si impartirea dreptatii, i se cuvine respectul si tot ce este al sau: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci insa cand Statul nu mai e Cezar ci Mamona, cand regele se preface in medicine-man si puterea civila in ideologie, cand cere adeziunea sufleteasca, recunoasterea suprematiei sale spirituale, aservirea constiintei si procedeaza la „spalarea creierului”, cand fericirea statala devine model unic si obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mantuitor, deoarece nu mai este indeplinita una din conditiile obligativitatii contractului: identitatea partilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mantuitorul nu numai ca n-a spus sa dam lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu si lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotriva (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit ca nu poti sluji si lui Mamona si lui Dumnezeu. Cand pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar, indemanarea nu este interzisa si Biserica, de-a lungul veacurilor, si-a avut politica ei. Dar cand politica incape pe mainile Celuilalt, se aplica regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain: deindata ce bastimentul inamic deschidea focul, era inaltat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legatura, oricat de mica – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfantului Vasile cel Mare”.
Ma bucur ca uneori pot sa ma regasesc de aceiasi parere cu dvs. domnule Tismaneanu, atat in ce tine de Nicolae Steinhardt, cat si in ce tine de dragostea lui pentru Chesterton.
Si totusi ma intreb cum impacati dumneavoastra si amicii dumneavoastra ideologici, cum ar fi dl. Neamtu citate cum ar fi:
„There are many definite methods, honest and dishonest, which make people rich; the only instinct I know of which does it is that instinct which theological Christianity crudely describes as the sin of avarice.”
sau
„The poor can forget that social problem which we (the moderately rich) ought never to forget. Blessed are the poor; for they alone have not the poor always with them. The honest poor can sometimes forget poverty. The honest rich can never forget it.”
Oare ce-ar spune parintele Steinhardt, sau Chesterton ascultand grozaviile debitate de domnii Neamtu sau Aligica, pentru care lumea este o meritocratie absoluta, cei bogati sunt bogati pentru ca au muncit si merita, iar ‘asistatilor’ trebuie sa le luam si ceea ce au? L-am auzit pe Mihail Neamtu rapunzand acestei probleme cu citatul biblic „Pe saraci ii veti avea mereu cu voi.” Nu cred ca Chesterton ar fi fost amuzat de acest cinism ‘conservator.’ De ce sa facem ceva despre problema sociala, de vreme ce, nu-i asa, Iisus ne-a spus…
Ingaduiti-mi sa ma indoiesc, domnule Tismaneanu, ca parintele Steinhardt (sau Chesterton de altfel) as simpatiza cu liberalismul salbatic si cu opozitia acerba fatza de orice politici sociale, promovata de oamenii cu care imi pare ca va aflati pe aceiasi baricada ideologica.
Va sugerez sa-i intrebati direct pe domnii Neamtu si Aligica. Ganduri bune.