Un secol și jumătate de prezență consulară românească la Trieste

Relativ recent am participat la o conferință a “Rotary Trieste International Club”. Alocuțiunea și dezbaterea ulterioare s-au referit la legăturile între portul cel mai important al Adriaticii de nord-est și spațiul românesc. Am descoperit, mai departe de cei aproximativ 25 de mii de conaționali rezidenți în regiunea Friuli Veneția Giulia, mai ales în orașele cele mai importante ale acesteia (Trieste, Udine, Pordenone) prezențe românești ce întregesc tabloul acestui oraș aflat la intersecția religiilor, culturilor și civilizațiilor. Mă refer la Elena Șuțu-Chrissoveloni, soția diplomatului francez Paul Morand, ce a trăit aproape toată viața la Trieste sau la romancierul triestin Claudio Magris, ale cărui cuvinte despre Timișoara măgulesc nu numai prin frumusețea dar și prin actualitatea lor: “Frumoasă și nu lipsită de melancolie, în pofida unui verde omniprezent, Timișoara povestește, prin fiecare piatră, o istorie multiseculară și complexă…în splendida, vasta și tăcuta Piață a Unirii, veghează, precum în toate piețele din Mitteleuropa, Coloana Trinității…Orașul este o capitală, un centru epic al istoriei infinite a Dunării străvechi.”[1]  Exemplele pot continua însă dimensiunea și istoria consulară  românească sunt fascinante, aspect cu atât mai important cu cât însuși scriitorul Panait Istrati apare în documente relevante legate de ceea ce denumim astăzi asistență și protecție consulară.

Orașul Trieste a avut și are dinamismul său, punct nodal de transport rutier, maritim și comercial dar deopotrivă centru bancar, de asigurări, spațiu al unor comunități și religii diferite. Primele Consulate au apărut încă din anul 1732 ca o continuare logică a dinamicii internaționale ce a favorizat schimburile economice: “Declarația de instituire a libertății de circulație și tranzit la Marea Adriatică”, semnată la 2 iunie 1717 de regele Carol al-VI-lea de Habsburg, prevederile păcii de la Passarowitz[2] prin care comerțul cu toate posesiunile teritoriale otomane a fost permis fără restricții, declararea orașelor Trieste și Fiume[3] Porto Franco în anul 1719 de către același suveran etc  Încă din perioada medievală la Trieste a activat atât “Banca Della Madonna Per La Sicurta Maritime” cât și instituția notarială, după cum o menționează primul document de acest tip elaborat de un notar din Monfalcone (14 octombrie 1328), oraș aflat la câteva zeci de kilometri de Trieste. Apariția altor instituții a întregit dezvoltarea economică a orașului-port: Bursa din Trieste (1755), “Societatea de Navigație Lloyd Austriaco” (1836), “Assicurazioni Generale Austro-Italiche” (1831) devenită în 1848 “Assicurazioni Generali”, “Banca Commerciale Triestina” (1859), “Banca Popolare di Trieste” (1868), “Scuola Superiore di Commercio” (1877), aceasta din urmă, ctitorie a baronului Pasquale Revoltella ale cărui donații formează o parte a galeriei de artă din muzeul cu același nume: “Revoltella.”

Prin urmare, începând cu data de 18 octombrie 1732, când Giacomo Baseo a fost numit “Consul al națiunii greco e turchesca”[4], tot mai multe state au fost reprezentate la Trieste: Regatele Neapolelui și  Siciliei (1751), Danemarcei (1752), Spaniei (1753), Franței (1769), Marii Britanii (1774), Portugaliei (1784), Prusiei (1784), Sublima Poartă/Imperiul Otoman (1800) etc De remarcat și numirea primului Consul al Veneției la Trieste, Girolamo Marzani (1761) precum și deschiderea Consulatelor Ducatului de Modena (1778), Republicii Genova (1780) sau Regatului Sardegnei (1780). Inaugurarea în anul 1869 a Canalului de Suez a contribuit la extinderea activității consulare în Trieste. La finalul secolului XIX și-au făcut apariția Consulatele Belgiei, Venezuelei, Peru, Chile, Argentinei, Braziliei. Finalizarea liniei feroviare “Transalpina” (1909) a favorizat și mai mult transportul mărfurilor și persoanelor dinspre statele germane și Austria imperială către principalul port al acesteia din urmă, Trieste. Relevant în context și faptul că vasele au transportat în acele timpuri (prima parte a secolului XIX) mărfuri din “Regatul celor Două Sicilii, Toscana, Statele Pontificale, Valahia, Insulele Ionice, orașele hanseatice, Oldenburg, Rostock și Ierusalim, Sardegna și Prusia”.[5]

Primul Consul al României la Trieste a fost Niccolo Sevastopulo, co-fondator al fabricii “Alba” din Trieste și al “Companiei Elene de Asigurare La Fenice.” A fost descris precum “un întreprinzător care deja la vârsta de 18 ani a fost implicat într-o carieră comercială la o filială a Ralli Brothers din India, după care s-a întors la Trieste și s-a dedicat afacerilor derulate prin firma tatălui său”[6]. Este important de amintit deschiderea unei agenții consulare a României la Fiume (1884), Consul fiind J.M. Papiniu[7]. De altfel, pentru cuplul regal Carol I și Regina Elisabeta, actualul port croat Rijeka a fost unul din locurile preferate de călătorie, mărturie fiind vizitele periodice din anii 1896, 1897, 1898, 1900, 1901, 1903.[8] Mai târziu, în 1926, într-un raport al Prefecturii Fiume, Consulul României Francesco Vio (1863-1954) a fost descris precum “un austriac declarat. La reședința sa se vorbește doar în germană.”[9]

Al doilea Consul al României la Trieste, numit în anul 1879, Giovanni Antonio di Demetrio, a avut o activitate susținută și ca urmare a anilor turbulenți de la sfârșitul primului război mondial. Acesta, de la sediul său din via Rossini nr.2, s-a preocupat atât de formalitățile de repatriere ale românilor reveniți de pe continentul american (Trieste și Genova au fost principalele porturi utilizate de românii transilvăneni ce au plecat în/din SUA în special la început de secol XX) cât și a celor implicați în luptele din primul război mondial, cu precădere ardeleni din armata austro-ungară. O parte a acestora, încă din timpul războiului au format așa numita “Legione Romena” și s-au transferat, cu sprijin logistic italian, pe frontul din Moldova, devenind “Volontari della Grande Unione” ce se va înfăptui la 1 Decembrie 1918. Mai târziu, la 14 ianuarie 1920, Ministerul de Război de la Roma a solicitat Comisariatului General din Trieste “măsuri de ajutorare a emigranților aflați în tranzit în oraș cu destinația România.”[10]

Profilul Consulului Giovanni Antonio di Demetrio a fost unul asemănător cu cel al predecesorului său: Antreprenor de origine elenă, cu legături probabile de familie cu greci din România: “În 1911 a intrat în administrația Meridionale…căsătorit cu Fanny Vernudachi, a cărei soră Despina este soția lui Constantino Costi…[11]

Un document important este solicitarea scrisă din 11 septembrie 1920 prin care Giovanni Antonio di Demetrio s-a adresat Comisariatului General Civil Veneția-Giulia[12] în legătură cu membrii aparatului de lucru al misiunii sale:

“Majestatea Sa Regele României a hotărât următoarele, prin Decretul nr.3215 dat la 30 iulie 1920 la București:

– Domnul Antonio Giovanni di Demetrio Vice-Consul[13]

– Domnul Walter Smoquino, Secretar.”

Anterior, odată cu intrarea României în război în anul 1916, activitatea Consulatului a fost întreruptă. La reluarea acesteia, prin Decretul nr.1121/4 iulie 1919[14] misiunea s-a transformat în Consulat General Onorific, cu o activitate extinsă în anii interbelici. La data de 15 decembrie 1921 misiunea consulară a organizat o conferință în Sala Mică a Camerei de Comerț[15], intitulată “România și raporturile sale cu Italia”, susținută în limba italiană de scriitoarea română Zoe Gârbea-Tomellini, soția Consulului României la Genova,[16] promotor al țării noastre în numeroase manifestări culturale din “Genova, Milano, Turin, Padova și Triest”[17] și fiică a scriitoarei Smaranda Gheorghiu.[18]

Familia Demetrio s-a bucurat de atenția și aprecierea autorităților locale, după cum ne transmit peste timp ideile din raportul chestorului de Trieste Pietro de Filippis adresat Prefectului Bruno Fornaciari la 5 martie 1924: “Giovanni Antonio și Glavina Betcovich alături de fiul lor Demetrio Antonio născut la Trieste în 1894, locatari în via Romagna nr.24, au o bună conduită morală și politică…

Tatăl este om de afaceri și Consul general al României la Trieste, înnobilat de Guvernul României cu titlul de Baron.”[19] Titularul funcției (Baronul Giovanni Antonio di Demetrio) a murit, după 48 de ani de misiune,[20] la 23 aprilie 1927. Ulterior, la 23 octombrie 1927, fiul său, Antonio di Demetrio, a fost propus Consul General Onorific al României, cu circumscripția teritorială de competență: “Trieste, Gorizia, Zara, Fiume, Udine, Belluno, Istria.”[21] Exequatur-ul a fost primit la data de 25 octombrie 1928 iar sediul misiunii a fost în via San Niccolo nr.14. Antonio di Demetrio, titular al unei companii comerciale axate pe importul de tutun și lemn din România, a fost sprijinit în activitatea consulară de doamna Natalie Floegel.[22] Un raport din 15 decembrie 1935 al Chesturii Trieste îl descrie pe noul Consul General în următorii termeni: “Nu este înscris în Partidul Național Fascist dar demonstrează loialitate față de instituțiile Regimului. Căsătorit cu Afenduli Xenia di Alessandro…se ocupă cu activitatea comercială cu orez și alte produse alimentare…efectuează servciul consular cu zel și corectitudine.”[23]

Contextul generat de cel de al doilea război mondial a fost unul diferit și, evident, evoluția instituțională post-conflict din Trieste a fost la rândul său cu totul alta. În cazul Consulatului General Onorific al României conflictul a adus cu sine și o tragedie familială. Este vorba de moartea lui Alessandro di Demetrio, unul din fiii lui Antonio di Demetrio, voluntar în cadrul UNPA, instituție asimilată cu “Protecția Civilă.” Tânărul în vârstă de doar 18 ani, implicat în operațiunile de asistență a populației civile din Trieste urmare bombardamentului aviației aliate din 10 iunie 1944, a murit accidental în cursul acelor zile dramatice. De precizat că Alessandro di Demetrio lucra în cadrul misiunii consulare române din data de 4 ianuarie 1944.[24]

Dacă după 1918 Consulatele și-au reluat în mare parte activitatea, începutul Războiului Rece a adus o schimbare fundamentală a profilului orașului Trieste, surprinsă de însuși Winston Churchill în următoarea frază din discursul de la Fulton: “De la Stettin de pe Baltica până la Trieste în Adriatica o Cortină de Fier s-a lăsat asupra continentului….” În anul 1945 administrația aliată anglo-americană a închis majoritatea Consulatelor printre care și cel al României iar decizia Ministerului Afacerilor Externe de la București din 12 martie 1948 a consfințit încetarea activității misiunilor din Trieste, Genova, Napoli, Torino și Livorno. Este adevărat că, pe de o parte, activitatea misiunii consulare române în anii 1940-1945 a fost una normală marcată de operațiuni specifice cum ar fi autorizația de debarcare și asistența acordată unui număr de „28 marinari români și a comandantului Vintilă Cociașu de pe petrolierul Câmpina” (24 septembrie 1941) sau a unor demersuri similare față de „echipajele navelor Alba Iulia și Balcic”[25], solicitarea de autorizație pentru convorbiri telefonice cu România de la numărul 291.68 trimisă la 28 iunie 1941 (câteva zile după debutul operațiunii „Barbarossa” din 22 iunie 1941) și aprobată ulterior de prefectul Tullio Tamburini[26] sau elementele interesante dar necunoscute în detaliu din raportul pe care șeful de misiune l-a trimis pe 9 august 1940 în atenția Prefectului de Trieste: „Am onoarea de a vă înainta alăturat un raport privind aspectele comunicate la București de Colonelul Dragomir din cadrul Marelui Stat Major. Acesta răspunde de exporturile românești în cadrul Ministerului Economiei Naționale.”[27] Pe de altă parte adeziunea Consulului General la politica Axei, după 23 august 1944, a fost o problemă fundamentală. La 31 august 1944 Guido Guidi Buffarini, ministru de interne al Republicii Sociale Italiene[28] a raportat “sentimentele de amiciție față de guvernul național republican și cel al Reich-ului”[29] Amintesc faptul că Trieste, în anii conflagrației mondiale de la mijlocul secolului XX, a fost cuprins în cadrul „Adriatisches Kustenland”[30] iar Consulatele active au fost cele ale Germaniei, Argentinei, Turciei, Elveției, Portugaliei și României. În perioada 1946-1954, în orașul ocupat de armatele aliate și denumit „Territorio Libero di Trieste”/”Free Territory of Trieste” a funcționat doar Consulatul Elveției. Din noiembrie 1946 practic activitatea consulară română la Trieste era deja de domeniul trecutului așa după cum menționează un raport al “Direcției Personal” din Centrala MAE, 20 noiembrie 1946:

„Domnul Ministru Mihail Cămărășescu, Însărcinat cu Afaceri[31] al României la Roma, printr-o telegramă și un raport trimis la Minister, informează că autoritățile militare aliate au făcut cunoscut Consulului General Onorific român să-și suspende activitatea pe teritoriul orașului Trieste. La data de 13 septembrie 1946 Consulatul și-a încetat activitatea.”[32]

Închei această prezentare a istoriei consulare românești din Trieste cu un episod în care protagonist a fost scriitorul Panait Istrati. Iată mărturia consulului francez la Trieste, René Dollot: „La începutul anului 1930 Panait Istrati, căruia i se datorează un număr de romane apreciate despre lumea românească, a plecat în Egipt. Datorită unor suspiciuni legate de activități subversive, nu i s-a acordat permisiunea de a debarca la Alexandria, de pe nava “Vienna” a companiei Lloyd Triestino. A fost trimis la Trieste unde poliția nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să-l aresteze, pentru a-l deporta Dumnezeu știe unde. Anunțat imediat și având în vedere atitudinea reticentă a consulului onorific al României, m-am dus la chestor și, după ce am reclamat injustiția acestei măsuri punitive, m-am oferit să-i eliberez lui Panait Istrati o viză de intrare în Franța, țară care i-a eliberat în trecut un permis de ședere. Nu mi-a fost greu să-l conving deoarece în acest mod a putut scăpa de un oaspete incomod. Autorul romanului „Chira Chiralina” și-a exprimat emoționat recunoștința față de mine iar ecoul acestei întâmplări a ajuns și în presa pariziană prin Lucien Descaves.[33] Peste timp lucrurile se văd cu totul altfel, prin perspectiva celui ce scrie aceste rânduri, prins la mijloc între o atitudine reținută în ceea ce privește critica activității unui predecesor respectiv practica și experiența proprie a celui ce știe că asistența și protecția cetățeanului român se aplică în absolut toate situațiile, o constantă odată cu reînființarea instituției consulare române la Trieste (2008) și activitatea șefilor de misiune anteriori, colegii și prietenii Radu Octavian Dobre (2008-2012) și Cosmin Dumitrescu. (2012-2017)

Probabil acum aproape un secol a contat mai mult profilul revoluționarului Panait Istrati: Simpatizant al mișcărilor de stânga încă de la începutul veacului (1905), publicist în “România Muncitoare”, secretar al „Cercului de Editură Socialistă”, vice-președinte al „Association Les amis de l’URSS”, prezent la Moscova în 1927 la aniversarea unui deceniu de la „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie.” În același timp nu trebuie uitat că  Panait Istrati a fost cel ce, în “Spovedania unui Învins”, a denunțat sistemul sovietic, a rămas până la capăt un “spirit liber” afirmând deschis că „am avut întotdeauna o aversiune profundă pentru paradă, oricare ar fi ea.”[34] În acest caz și nu numai autorul a criticat festivismul atât de propriu totalitarismului. În final însă revin la linia de conduită și profesiunea de credință consulară: Asistența acordată conaționalului, în măsură a pune în valoare propriul patriotism, poate nu neapărat afirmat vocal dar resimțit în mod intim, atunci când reprezinți România. Țara pe care Panait Istrati a iubit-o cu intensitatea pe care ne-o dăruiește lectura rândurilor sale: Bărăganul copilăriei “cel întins, de când lumea, peste toate țarinile pe care le arde soarele, între duioasa Ialomița și Dunărea ursuză…e ținutul pe care Creatorul l-a hărăzit Munteniei pentru ca românul să poată visa în voie…întins pe spate, simți cum talerul pământesc se înalță spre zenit” sau „Dunărea primăvăratică a inimilor noastre” ce apărea, atunci, acum și întotdeauna, „departe de tot, cenușie, stufoasă, singuratică și bună prietenă a omului liber….”  

*Varianta inițială a articolului a apărut în revista „Tribuna”, „Revistă de cultură”, anul XXI, nr.504, 1-15 septembrie 2023. 

[1] [1] Ervino Curtis, Elena Pantazescu, “Da Traiano alla Cortina di Ferro, Trieste e Romania: Correlazioni, parallelismi, coincidenze di fatti e persone”, GEDI Gruppo Editoriale S.p.A, 2017, pag.475, apud Afrodita Carmen Cionchin, “I Legami di Claudio Magris con la Cultura Romena”, Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia IX, 2007, Editura Academiei Române, 2008.

[2] astăzi Pojarevac, în Republica Serbia (n.a.)

[3] astăzi Rijeka, în Republica Croația (n.a.)

[4] Aldo Colleoni,” Il ruolo geopolitic dei Consoli a Trieste”, Edizioni „Italo Svevo” Trieste/”Edizioni Universita di Trieste”, 2006, pag.28. Lucrarea constituie sursa bibliografică principală a articolului.

[5] Idem, pag.27.

[6] Ibidem, pag.1026

[7] Ibidem, pag.1025

[8] Ibidem, pag.1025

[9] Ibidem, pag.1025

[10] Ibidem, pag.1026

[11]Ibidem, pag.1027

[12] Regiunea denumită astăzi Friuli Veneția Giulia, cu capitala la Trieste (n.a.)

[13] Fiul lui Giovanni Antonio di Demetrio (n.a.)

[14] Ervino Curtis, Elena Pantazescu, op.cit., pag.181.

[15] Giovanni Antonio di Demetrio a fost și președinte al Camerei de Comerț Trieste (1905-1911), op.cit., pag.1027.

[16] http://www.orizzonticulturali.it/it_database1_Scrittori-romeni-in-italiano.html

[17] https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/02/17/agerpres-a-transmis-17-februarie-06-00-14

[18] http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Sanda-Safta.html

[19] Aldo Colleoni, op.cit., pag.1028

[20] Ibidem, pag.1028.

[21] Zara este astăzi Zadar în Republica Croația. (n.a.)

[22] Aldo Colleoni, op.cit., pag.1029

[23] Ibidem, pag.1518/1519

[24] Ervino Curtis, Elena Pantazescu, op.cit., pag.174

[25] Aldo Colleoni, op.cit., pag.1029

[26] Ibidem, pag.1029

[27] Ibidem, pag.1028

[28] Cunoscută sub numele de Republica de la Salo, stat condus de Benito Mussolini, începând cu 23 septembrie 1943. (n.a.)

[29] Aldo Colleoni, op.cit., pag.1029

[30] Armando Halupca, Leone Veronese,” Trieste nascosta”, Lint Editoriale SRL, 2005.

[31] În textul citat lipsește termenul de ad interim; am respectat întocmai ortografia originală. (n.a.)

[32] Ervino Curtis, Elena Pantazescu, op.cit., pag.178

[33] Aldo Colleoni, op.cit., pag.1028

[34] Nicolae Drăgușin, „Panait Istrati: Spovedania unui învins, destinul unui învingător”, Revista „Memoria”, pag.105, disponibil la http://www.revistamemoria.ro/wp-content/uploads/2017/11/61-nic-dragusin-Panait-Istrati.pdf