Chiar nu glumesc deloc spunând că Salman Rushdie e omul care a văzut moartea. În anul 2022, atuinci când a fost victima unui atentat de pe urma căruia și-a pierdut un ochi, după aceea fiind silit să poarte o lentilă neagră. Scriitorul a relatat întâmplările tragice de atunci, și-a descris suferințele și și-a împărtășit învățămintele într-un roman intitulat Cuțitul, apărut simultan în anul 2024 cam în întreaga lume. La noi a fost tradus și publicat de editura ieșeană Polirom. Care i-a dedicat o colecție de autor.
Cum bine se știe, în realitate, Rushdie s-a aflat în vecinătatea morții încă din anul 1989. Atunci când a fost condamnat la pedeapsa capitsală de ayatolahul Khomeiny, după apariția, cu un an mai înainte, a romanului Versete satanice. Și cu toate acestea, ceea ce șochează în toate cele cinci povestiri reunite în volumul Ceasul al unsprezecelea, apărut în anul 2025 în limba engleză și în 2026 în traducerea românească a Danei Crăciun. (editura Polirom, Iași, 2026), este o anume seninătate în fața morții. Seninătate care se insinuează în aproape întregul cvintet de povestiri, dintre care cel puțin două (Muziciana din Kahani și Târziu) puteau fi lesne transformate în romane. Cele două mari teme ale povestirilor sunt trecerea timpului și bătrânețea. Bătrânețea înțeleasă ca prefață, ca uvertură a morții.
Povestirile din Ceasul al unsprezsecelea se petrec în mai multe colțuri ale lumii. În India, Anglia și America. În excelenta Muziciana din Kahani, Rushdie se reîntoarce în Bombayul extraordinar surprins pe vremuri în Copiii din miez de noapte. În Târziu toată povestea se petrece în campusul unui mare colegiu britanic. În Oklahoma, Rushdie lasă impresia că ar reface o scriere neterminată a unui confrate care, la rândul lui, parcă ar rescrie drumul american al lui Kafka. Ceva mai enigmatica, proza Bătrânul din piață, este o alegorie elaborată pe tema libertății de exprimare.
Cum-necum, cea dintâi povestire din volum, intitulată Din sud, mi se pare a avea funcțiile unui prolog. Protagoniștii sunt doi oameni foarte bătrâni care s-au certat o viață întreagă. S-au născut la o distanță de 17 zile unul de celălalt și au purtat ca mărci de identificare apelativele Senior și Junior.”El a fost umbra mea. Iar eu sunt a lui”, mărturisește, la un moment dat, Senior. Amândoi aveau la vremea întîmplărilor 81de ani. Erau, cum spune naratorul, în ceasul al unsprezecelea al vieții. De la un moment dat încolo, cel numit Senior își tot chemase moartea. Însă după un seism, (Senior nu agrea câtuși de puțin cuvântul tsunami) și cam fără știrea umbrei sale, Junior a murit. Cei doi au rămas totuși cumva pe mai departe împreună. Fiindcă ”moartea și viața erau doar niște terase alăturate. Senior stătea pe una dintre ele, la fel ca întotdeauna, iar pe cealaltă, continuând tradiția lor de mulți ani, se afla Junior, umbra lui, tizul lui, polemizând”.
Muziciana din Kahani ne împărtășește cu lux de amănunte povestea vieții unei mari pianiste. Care, inainte de orice, a fost copilul secolului. S-a născut într-o vreme în care totul era în schimbare. Inclusiv timpurile. Căci tocmai atunci se trecea de la un secol la altul. După modelul balzacian, naratorul ne întoarce în istorie și realizează anamneze ale personajului. Și uite așa aflăm cine i-au fost viitoarei mari pianiste părinții, cum s-au întâlnit și cum s-au despărțit aceștia și cum, la un moment dat, cea numită Chandni a primit cadou un Steinnway de concert. Chandni a fost ceea ce se cheamă un copil minune și, nu numai în domeniul muzicii, a impresionat pe toată lumea. Tocmai de aceea, adică tocmai fiindcă era altfel, Chandni a fost ceea ce se cheamă un copil singuratic. Mai apoi au intervenit necazurile. Primele semne ale bolii, astmul, plecarea tatălui. Pe urmă, dragostea. Nunta, mutarea într-o nouă locuință, ostilitatea socrilor. A mai venit și o sarcină nu tocmai ușoară. Care trebuia dusă până la capăt ca parte a contractului. Copilul mort în pântec, molima, dezastrul financiar al familiei și moartea neașteptată a tânărului soț al pianistei. Dar și supraviețuirea cântecului.
Târziu se plasează în lumea universitară britanică. Și în aceea a rivalităților specifice. În răzbunările și deconturile continuate și împlinite chiar și dincolo de moarte. Un anume S.M. Arthur, de mulți ani, membru onorific al unui important și prestigios colegiu, se trezește într-o bună dimineață mort. Își realizează rapid noua condiție. Așa că și-a construit o dublură. Care a continuat să locuiască în spațiul respectivului colegiu. S. M. Arthur, sau, mai bine spus, dublura lui rămas pe mai departe în locuința primită de la administrația colegiului, cu mulți ani în urmă, împotriva oricăror cutume. El era numai membru onorific, nu desfășura activitate universitară, nu era decât autorul unei singure cărți. De unde și antipatia rectorului. Locuința celui socotit oficial mort a primit și un custode. O bursieră de origine indiană. Cu care dublura intră în relație. Și uite așa avem de-a face cu un fel de călătorie în lumea morților. A morților care trimit semne. Faptele se complică, Rushdie ni le prezintă minuțios. Ca până la urmă să intervină și răzbunarea membrului onorific, și dezvăluirea identității secrete a acestuia. Însă numai după ce respectivul se hotărăște să părăsească această lume. Cam tot la fel cum o face, la un moment dat, și bătrânețea.
Salman Rushdie- CEASUL AL UNSPREZECELEA Cvintet de povestiri. Traducerea din limba engleză și note de Dana Crăciun, Editura Polirom, Iași, 2026
