Ca europeni, memoria istorică ne spune că stabilitatea este reţeta pentru o formulă capabilă să îmbine tradiţia şi viitorul, bunăstarea şi competiţia, iniţiativa privată şi coeziunea comunitară. Bineînţeles, avem în vedere stabilitatea înţeleasă ca fenomen opus dezechilibrului social/societal, polarizării ideologice şi atomizării moderne. Stabilitatea sub forma evoluţiei treptate şi a unei ordini în mişcare, ne trimite cu gândul la speranţele strămoşilor noştri care au schiţat planuri şi au iniţiat demersuri în vederea unei societăţi armonioase şi a unui stat neinvaziv. Pe măsură ce spontaneitatea interacţiunii umane a adăugat noi variabile, unele constante au dispărut ori s-au trasnformat, fără a altera însă năzuinţa umană de pace.
Şi tocmai pentru că despre pace ar trebui să fie vorba în secolul al XXI-lea, sunt de părere că pentru a evita să urmărim o himeră, ar trebui să pornim concentrându-ne asupra „cunoscutului” proxim. În cazul nostru, al europenilor, „cunoscutul” are un nume, Uniunea Europeană; intenţiile părinţilor fondatori nu pot fi alterate, chiar dacă globalizarea a adăugat noi variabile interconectând continentul european la fluxul internaţional într-un mod fără de precedent.
În acest context, mai există valori de dreapta care să merite atenţia cetăţenilor europeni? Se mai poate vorbi de puncte doctrinare ale dreaptei care să nu fie perimate? Cu toată convingerea, sunt de părere că da, curentele de dreapta nu şi-au pierdut esenţa, setul de valori trebuind doar a fi şlefuit şi păstrat în stare funcţională.
Dreapta are o gamă de valori care gravitează în jurul unei realităţi formate din individ şi natura sa umană, demnitatea şi autonomia persoanei fiind ingredientele oricărei viziuni de dreapta, astfel că o veritabilă cultură a libertăţii presupune armonizarea instinctelor naturale ale cetăţeanului cu exigenţele comunitare ale vieţii în cetate.
Toate acele valori legitimate de experienţa istorică, rămân importante pentru societatea de mâine deoarece premiază comportamentele care în trecut au fost benefice pentru individ şi pentru comunitate, indicând totodată greşelile care au provocat suferinţe şi inechitate.
Din acest motiv, toate propunerile utopice, construite livresc şi abstract, ridică semne de întrebare asupra capacităţii de progres a teoriilor neverficate în laboratorul istoriei. Toţi ne dorim îmbunătăţirea condiţiilor materiale şi spirituale de viaţă, însă progresul de dragul progresului îndreaptă lumea spre o epocă a ingineriilor sociale, secolul al XX-lea fiindu-ne martor.
Iar dacă tot am pomenit de pericolul experimentelor sociale, este important să fie percepută umbra colectivistă a unor asemenea scenarii. UE nu trebuie să îmbrăţişeze nici o soluţie colectivă pentru diversitatea cultural-istorică caracteristică popoarelor europene, principiul subsidiarităţii trebuind astfel să însoţească operatul UE. Aşadar, ce poate fi rezolvat de stat la nivel naţional nu trebuie preluat de UE, după cum ce poate fi soluţionat de individ nu trebuie preluat de comunitate. În acest fel se evită centralizarea excesivă şi creşterea birocraţiei (naţionale sau europene).
Relaţia dintre cetăţean şi stat/instituţii europene trebuie să fie cât mai concretă şi cât mai „simţită”. Pentru aceasta este nevoie de funcţionari publici care să facă parte din comunitatea locală şi care să cunoască problemele locale, pentru a stimula o responsabilitate a proximităţii şi nu una a abstracţiunii sociale, altfel riscându-se formarea unei birocraţii impersonale.
Cultura libertăţii se manifestă doar în condiţiile în care nici un factor extern organizat instituţional nu interferează coercitiv asupra liberului arbitru individual. Konrad Adenauer declara că „ne vom opune oricărui colectivism, indiferent cum se numeste acesta”. De aceea, pentru un viitor european promiţător nu trebuie impusă nici o conştiinţă colectivă de clasă sau de etnie, nici pervertită mentalitatea colectivă prin intermediul asistenţialismului birocratic şi nici inflamat imaginarul colectiv prin diferite forme de păşunism sau de paternalism.
Concluzionez prin a afirma că valorile de dreapta trebuie să promoveze libertatea persoanei şi asocierea voluntară. Pentru a le transpune contemporanilor este nevoie de o practică politică şi de o educaţie civică prin care cetăţenii să conştientizeze că libertatea individuală nu este posibilă fără iniţiativa privată sau fără capacitatea de exprimare publică a formelor intermediare de organizare precum familia, biserica, şcoala sau breslele (în optică modern). Aceste entităţi mediază relaţia dintre cetăţean şi stat, activitatea lor fiind o bornă care măsoară nivelul de coerciţie dintr-o societate.
E salutar articolul. Ati adus in discutie niste chestiuni sensibile. Libertatea, totusi, trebuie sa se poata infaptui si practic, nu doar teoretic. E nevoie de libertate si viata privata reala … Avansul tehnologic in schimb vine de prea multe ori cu certitudinea ca oamenii sunt de acord cu optiunile care ii restrictioneaza dreptul la proprietate, cunoasterea si utilizarea in mod liber a tehnologiilor. Deci nu le vrei, nu le cumperi, te duci frumos in codru asta e mantra care se foloseste … aspect care nu respecta principiul proprietatii private si a libertatii individuale de a dispune de proprietate privata dupa bunul plac.
Cred ca familia e singura care a scapat, cel putin deocamdata, ideologizarii. Mai lipseste sa ideologizam si familia si sa introducem rudele extinse :) Cei care vor sa faca parte din unitatea familiala nu trebuie decat sa se invite in casa si gata … Nu mai poti sa spui nu … e frate cu tine … Daca dai dovada de sentimente de fraterofobie … deja nu mai esti un bun frate … Ceilalti frati din societate se supara … si esti apostrofat public si eventual sanctionat.