Răspândirea instabilității în vecinătatea estică a Uniunii Europene (UE) îi impune acesteia responsabilitățile unui pompier geopolitic, care însă nu dispune de echipament și nici autoritate adecvată. Misiunea de gestionar al crizelor este complicată de câteva condiții. Pe de o parte, crizele capătă tendința de a se sincroniza și, de aceea, necesită potențial de reacție concomitentă. Or, situația politică destabilizată din Belarus se suprapune cu dezghețarea conflictului în jurul Nagorno Karabakh. Particularitățile genealogice ale acestor crize, pe de altă parte, reduc drastic abilitatea reală a instituțiilor europene de a localiza soluții rapide și fezabile. Din acest considerent, deși prezența europeană a sporit considerabil în regiunea Parteneriatului Estic, de la debutul inițiativei în 2009, influența efectivă a UE a rămas limitată. În doar trei țări – Georgia, Moldova și Ucraina – vocea Bruxelles-ului are relevanță și, respectiv, impact. Același lucru este insesizabil sau inexistent în Armenia, Azerbaidjan și Belarus, unde logica acțiunilor nu este determinată de înțelegerile cu UE, ci de dinamica (geo)politică local-regională și intersecția cu interesele altor actori proximi.
Degradarea situației epidemiologice în UE și în proximitatea sa estică agravează suplimentar capacitatea de prevenire și inversare a tendințele de destabilizare politică și de securitate. Inevitabil, criza sanitară dictează un grad minim de cooperare între UE și toate capitalele est-europene, chiar dacă devierile regimurilor politice învecinate generează (auto)izolare. Mâna instituțiilor europene este vizibilă în raport cu statele asociate. Aici, europenizarea este menținută pe linia de plutire, datorită dependenței benevole ce a sporit între Georgia, Moldova și Ucraina și UE, în ultima jumătate de deceniu.
O serie de circumstanțe determină trăsăturile neîndemânatice ale mișcărilor UE vizavi de grupul statelor ale căror europenizare este constrânsă de protecționismul autocrațiilor locale sau de alternativa oferită de integrarea euroasiatică. Înainte de toate, merită recunoscut faptul că UE aplică principiul primus inter pares (“primul între egali”) prioritizând dosarul ucrainean. Acest lucru nu întâmpina vreo contestare, alta decât din partea Moscovei. De asemenea, înțelegerile bilaterale negociate sau chiar activate cu statele din grupul hibrid al Parteneriatului Estic – Armenia (acord bilateral de “sub-asociere”), Azerbaidjan (reînnoirea parteneriatului vechi) și chiar Belarus (facilitarea vizelor) – au un fundament steril pentru a conferi suficientă autoritate părțiieuropene. Acest neajuns derivă din inexistența unor legături de dependență pe latura economică sau financiară față de UE. Nu în ultimul rând, UE este un actor defavorizat acolo unde statele vecine mizează pe competitorii geopolitici autocratici din regiune – Rusia (Armenia, Belarus) sau Turcia (Azerbaidjan). Animozitățile dintre acestea și UE forțează statele din mijloc să aleagă în favoarea puterilor cu care simt afinitate sau care le exportă securitate, în contradicție cu logica păcii sau cu prescripțiile dreptului internațional. Totodată, cu cât mai negative sunt relațiile cu Rusia, cu atât mai puternic este atașamentul față de UE.
Asocierea controlabilă
Așteptările față de potențialul UE de a influența agenda politică a statelor vecine sunt deseori exagerate. Formula ideală în care prevalează factorul european alcătuiește (1) un acord bilateral incisiv, (2) o asimetrie cât mai variată la nivel de legături bilaterale, dar și expunerea la condiționalitate (IPN, Septembrie 2020), precum și (3) o majoritate de actori politici locali cu predispoziție geopolitică pro-europeană. Cele trei coordonate separă grupul statelor asociate (semnatarii Acordurilor de Asociere) – Georgia, Moldova și Ucraina – de ceilalți participanți ai Parteneriatului Estic. Prin urmare, menținerea acestor parametri în ordine este esențială pentru ca cel puțin jumătate din vecinătatea estică a UE să fie controlabilă și, respectiv, gestionabilă.
Orice tentativă de a anula acordurile cu UE poate întâmpina rezistență populară, deoarece cetățenii vor responsabilizarea propriilor elite și angajarea cu cele europene. Este și mai complicat să rezolvi problema dependenței de UE, mai ales dacă aceasta este benefică pentru diversificarea piețelor de desfacere, atragerea investițiilor și importul de tehnologii de guvernare. Altceva se întâmplă la nivelul fluctuațiilor politice interne, care sunt impactate de foarte mulți factori interni și externi. Eșecurile de guvernare ale liderilor politici veniți pe valul retoricii pro-europene slăbește ochiul critic al cetățenilor. Profilul geopolitic al formațiunilor politice încep să conteze mai puțin decât combinația dintre realizarea tangibilă a reformelor și neimplicarea în acte de corupție. Aceste împrejurări vor marca alegerile locale din Ucraina (25 Octombrie 2020), cele parlamentare din Georgia (31 Octombrie) și prezidențialele din Moldova (1 Noiembrie). În condiții de democrație neconsolidată, cetățenii acestor țări încă nu pot penaliza sau răsplăti partidele politice, în mod eficient, conform meritelor. De aceea, legitimitatea post-electorală externă conferită de actori, precum UE, va compensa neajunsurile exercițiului democratic local. Excepții pot deveni cazurile în care opoziția pro-europeană este pe poziții perdante, iar violarea regulilor de joc este gravă.
Cu aproape 1-2 luni înainte de scrutinele electorale, diplomația europeană a manifestat un interes distinct față de alegerile din Ucraina, Georgia și Moldova (Vezi Tabelul de mai jos). În afara vizitelor oficiale la Bruxelles (Premierul georgian Giorgi Gakharia) sau la Kiev (Reprezentantul Înalt al UE Josep Borrell), subiectul alegerilor a fost conturat în mod țintit doar față de Moldova. Evidențierea alegerilor moldovenești se datorează disputei electorale cu tentă geopolitică – între adepții politicii externe multi-vectorială favorabilă Rusiei și cei pro-UE (IPN, Septembrie 2020). Între aceasta și alegerile ucrainene există un contrast izbitor. UE pare să omită importanța scrutinului ucrainean. În urma reformei electorale și a descentralizării, administrațiile locale căpătă rol politic și executor impunător în implementarea reformelor la nivel local. Totodată, există semnale că prind rădăcini partidele pro-ruse (Platforma Opoziției “Pentru Viață” – 22% versus partidul de la guvernare Slujitorul Poporului – 30%). Semnificația alegerilor georgiene transpare din remarcile expuse de Josep Borrell, mai mult decât din declarațiile țintite ale Serviciului European pentru Acțiune Externă. După condiționarea reformei constituționale pentru a liberaliza procesul electoral, UE nu exprimă îngrijorări vizavi de procesul electoral din Georgia. În realitate, influența oligarhică din spatele partidului de la guvernare (Visul Georgian) nu s-a diminuat, ci doar ajustat, iar starea polarizată a societății vitalizează partide pro-ruse (Civil.ge, Octombrie 2020) și propulsează mișcări de extremă dreaptă (FreedomHouse, 2020).
Tabel. Declarațiile și remarcile exponenților diplomației europene (1 August-4 Octombrie, 2020)
| Ucraina | Georgia | Moldova | |
| Declarații Serviciul European pentru Acțiune Europeană | 0 | 0 | 1 – declarație țintită (30 Sept);1 – declarație nețintită/drepturile omului (23 Sept.); |
| Remarci ale Reprezentantului Înalt Josep Borrell | 0 | 1 – remarcă nețintită(30 Sept.);1- remarcă nețintită(14 Sept.); | 0 |
Alternativa incontrolabilă
În timp ce dispune de destule pârghii pentru a influența statele vecine asociate, UE nu poate face prea multe în cazul trio-ului hibrid. Au trecut peste 50 de zile până când factorii de decizie europeni au adoptat sancțiuni individuale împotriva regimului lui Alexandr Lukashenko. Cel mai eficient instrument al UE a devenit alimentarea presiunii internaționale, prin intermediul declarațiilor politice. În perioada 9 august-4 octombrie, UE a lansat 9 declarații publice, iar șeful diplomației UE a publicat două articole pe blogul său, care condamnă violența post-electorală validată de Lukașenko (13 August) și promovează demersul democratic al mișcării protestatare (22 Septembrie).
În absența unui mecanism minim de condiționalitate, deja aplicabil față de statele asociate, UE are zero impact asupra autorităților belaruse. Aflat sub protectorat rusesc, regimul lui Lukașenko mizează pe oboseală mișcării protestatare și pe acceptarea status-quo-ului de către comunitatea internațională. Niciuna dintre aceste așteptări nu se materializează deocamdată, de aceea, Lukașenko a decis să limiteze canalele de interacțiune cu UE. Asemenea auto-izolare poate afecta societatea civilă și mass-media. Compensarea eventualelor pierderi economice se face prin interconectarea cu sectorul public și privat al economiei ruse (interacțiunea cu regiunile ruse, participarea în sistemul rusesc de achiziții publice). Nici după aproape 60 de zile de proteste, Bruxelles-ul nu a elaborat o “foaie de parcurs” pentru a preveni alunecarea definitivă a Belarusului în brațele Rusiei. În prezent, UE vine cu acțiuni post-factum, uneori prea târzii și cu efect expirat.
O situație similară este întâmpinată de oficialii europeni în cazul confruntării militare armeano-azere în jurul regiunii separatiste Nagorno-Karabakh, declanșate la finele lunii septembrie (27 Septembrie). Deși reacția UE a fost imediată, aceasta a avut efect steril, deoarece UE nu poate realmente exercita influență asupra niciunei părți în conflict. Armenia protejează regiunea separatistă (Nagorno-Karabah), pe care Azerbaidjan este decis să o returneze în componența sa, alături de alte teritorii aflate sub control armean deja peste două decenii (17% din teritoriul național recunoscut internațional). Prima pune accentul pe alianța strategică cu Rusia, iar cealaltă are garanții de securitate din partea Turciei. În niciun caz, UE nu este văzut ca un partener strategic, dar nici ca un mediator care să înlocuiască platforma Grupului de la Minsk (OSCE – SUA, Franța și Rusia).
Deja depășită de criza politică din Belarus, UE își trădează în mod repetat inabilitatea de a gestiona regresele din vecinătatea estică în cazul războiului pentru Nagorno-Karabakh. Este limpede că elitele politice din grupul hibrid al Parteneriatului Estic sunt conectate la alte centre de putere regională de unde extrag protecție și beneficii economice. De asemenea, dependența materială de UE este limitată sau, din contra, partea europeană poate figura ca parte vulnerabilă (importul de gaz natural azer prin Coridorul Sudic de gaze). Mai mult decât atât, UE demonstrează reticență față de instrumentele de sancționare, având predilecție pentru măsurile graduale și atragerea în negocieri. Dar substituirea sancțiunilor unilaterale ar însemna că instituțiile europene trebuie să îmbrățișeze realpolitikul regiunii. Ca să încerce să schimbe pozițiile guvernelor din țările vecine (sub-) sau (ne-)europenizate, UE are nevoie de negocieri cu Rusia și, respectiv, Turcia, pe care le poate deschide pe platforma OSCE și, respectiv, UE-NATO. Alte modalități care să detensioneze situația din Belarus și în jurul Nagorno-Karabakh sunt puțin fezabile. În caz contrar, UE poate imita în continuare tentativa de a influența pozitiv situația, lăsând ca problemele să se rezolve haotic și conform “regulei junglei”.
În loc de concluzii…
UE operează cu două categorii de țări în vecinătate sa estică – cu cele pe care le poate influența și cu celelalte care sunt influențate de alți actori regionali. Atunci când contribuția la transformarea geopolitică pare imposibilă, partea europeană abundă în declarații politice, care scot în evidență capacitatea limitată de a acționa.
Vindecarea vecinătății estice de deficiențe anti-democratice și de insecuritate trebuie să devină o prioritate europeană, iar pentru a realiza acest obiectiv UE necesită o gândire și planificare strategică rapidă și preventivă. Este o scăpare inadmisibilă și un semn de slăbiciune faptul că, în decurs de doar două luni (august-septembrie), instituțiile europene au fost prinse nepregătite în fața a două crize, ale căror configurație își au originea încă din anii 90.
Articol apărut pe site-ul IPN.md
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Este ciudat că mulţi ignoră bunele analize al d-lui Cenuşă. Care în acest text este destul de „prietenos” cu politica UE faţă de Est. Fiindcă, da, Europa este într-o dilemă:
– este obligată economic să se extindă în Est( pentru pieţe de desfacere şi forţă de muncă)
– NU vrea să irite prea mult Rusia, un partener energetic major, dar şi un eventual aliat în ceea ce păriveşte o utopică Uniune Euro-asiatică de la Lisabona la Vladivostok….
Ca urmare, trebuie să constatăm că aşa zisul Parteneriat Estic( cu Moldova, Georgia şi Ucraina) este un mare eşec, mai ales politic. De ce? Fiindcă Europa, în speţă Germania, a cedat nepermis în favoarea Rusiei şi în defavoarea statelor „partenere” multe poziţii, uneori la marginea trădării. Nu amintim decât conflictele îngheţate din Georgia, Moldova şi Ucraina acceptate tacit de Europa noastră. Asta a speriat statele din Est, inclusiv Polonia, România şi Ţările Baltice.
Ca părere, în acest moment, dar şi pentru o lungă perioadă, Europa NU se va mai angaja în Est, fiind blocată de propriile dificultăţi economice. Vor rămâne pe linia frontului, ca de obicei, statele foste sovietice şi prima linie Polonia, România plus eventual NATO+SUA.
România ar face bine să se implice mai puternic în Est, mai ales că acolo există Moldova, Bugeacul, Bucovina de Nord, etc…..
Sa privim totul in perspectiva . Momentul actual dominat de PANDEMIA de coronavirus produce modificari ,de substanta ,politico – organizatorice nu numai in interiorul UE. Uniunea Europeana, in totalitatea ei , este , sau va fi nevoita curind sa respecte nu numai drepturile omului ci si conditionarea accesului la sumele uriase de bani – granturi sau imprumuturi , cu dobinda mica si cu termene foarte lungi de rambursare , concomitent cu respectare statului de drept . ce impreuna cu acceptarea unor imprumuturi bancare sub stindardul UE (cu dobinzi foarte mici)vor produce inceputul federalizarii UE. Statele membre au acceptat majoritar si Romania , prin vocea presedintelui Iohannis, a spus clar – statul de drept si accesarea fondurilor necesare de reconstructie este prioritatea noastra absoluta . Jocul politic din afara Uniunii Europene , deja nu se mai vorbeste de extindere , va fi doar parte a unui joc militaro – politic de uzura prin care se incearca implicarea Rusiei in tot mai multe teatre de conflict . Rusia nu isi poate permite asta si deja invoca tratatele internationale ce nu ii permit un amestec in Karabahul de Munte. In Belarus o hunta militaro – politica ,de tip dictatorial, nu cedeaza puterea indiferent de pagubele personale ale celor ce conduc inca statul , dar momentul zero va aparea atunci cind unii dintre cei vizati nu vor mai putea suporta paguba materiala . Momentul se apropie cu pasi mari. Fiecare lucru la timpul lui ,asa cum si estul Europei ,fosta socialista , a a avut timpul ei de schimbare ,tot asa si cei de dincolo de noi vor intra , curind, in acest joc .
1. Interesul limitat al EU fata de Nagirnon-Karabakh este justificat. Geographic limitele sud-estice ale Europei nu sunt prea clare, ele sunt undeva fie in Caucazul Mare fie in Caucazul Mic. In ambele cazuri Azerbaidjanul si Armenia sunt la marginea sau in afara Europei. Cultural Azerbaidjanului nu este in Europa, iar Armenia este geografic mai departe.
2. Cazul Nagorno-Karabakh este similar cu Kosovo, avem un grup etnic clar majoritar intr-o regiune care din punct de vedere al dreptului internațional aparține altui stat. Din păcate precedentul Kosovo a ignorat dreptul internațional, precedent care nu pare sa se aplice acum pentru ca interesele economice si geopolitice ale celor care au impus soluția Kosovo in 1999 sunt mai importante.
3. Pentrru România situația este si mai complicata. Deși simpatiile noastre merg către Armenia, a susține cauza NK este echivalent cu a susține cauza unei posibile enclave maghiare in România.
Bun comentariu. În acelaşi sens, şi din motivele arătate de Dvs, România nu a recunoscut „statul” Kosovo.