Verișoarele discrete ale serviciilor secrete (de informații) românești

Câte servicii de informații are statul român

Se pune periodic, adesea retoric, întrebarea: „Câte servicii de informații are România?”

Se sugerează uneori că numărul misterios este, desigur, excesiv. Un fost și actualmente posibil candidat prezidențial,  botezat în apele Atlanticului de Nord, întrebat, odată, dacă nu sunt prea mulți ofițeri de informații în România, răspundea „Nu știm câți suntem, în primul rând!” (video)… Să ieșim din confortul ignoranței și să încercăm un răspuns la această întrebare.

            Cum am putem afla numărul magic? Activitatea serviciilor de informații trebuie să se desfășoare cu respectarea legilor în vigoare, așadar pornim de la conținutul acestora. Avertizez cititorul că drumul ne va duce prin teritoriul arid al limbajului juridico-administrativ, cu pasaje ambigue în chip de Fata Morgana, cu puține oaze de informații utile. Sper să nu vă irosesc timpul, iar concluziile să fie dovada c-am ales drumul cel bun.

            Serviciile de intelligence, intuim, sunt în legătură intimă cu securitatea națională, așadar începem cu Legea 51/1991, care organizează activitatea în acest domeniu. La articolul 6, aceasta statuează: „Organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale sunt: Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției, prin structuri interne specializate.” Subliniem că, în cadrul celor trei ministere pomenite,  doar anumite „structuri interne” sunt  specializate în domeniul securitate națională, restul componentelor având atribuții în domeniul de activitate specific ministerelor în discuție, după cum vom vedea.

            La articolul 2, se explică: „Securitatea națională se realizează prin cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art.1 .” Recunoaștem triada Cunoaștere – Prevenire – Răspuns (sau Informație – Prevenire – Reacție), mecanismul conceptual de acțiune împotriva amenințărilor interne/externe la adresa securității naționale. Excludem din analiză Prevenirea și Răspunsul la amenințări, pentru a ne referi doar la componenta „Cunoaștere”. Aceasta s-ar traduce azi prin termenul intelligence, denumit în legea 51/1991, „activitatea de informații”.

            Potrivit articolului 8 din aceeași lege,  „activitatea de informații pentru realizarea securității naționale se execută de

                        Serviciul Român de Informații, organul de stat specializat în materia informațiilor din interiorul țării,

                        Serviciul de Informații Externe, organul de stat specializat în obținerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea națională, și

                        Serviciul de Protecție și Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecției demnitarilor români și a demnitarilor străini pe timpul prezenței lor în România, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și reședințelor acestora.”

            Articolul 9 adaugă: „Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate.” Domeniile de activitate ale ministerelor sunt, în principal, altele decât securitatea națională. Enunțul ne permite să presupunem că, pe lângă structurile interne specializate în securitate națională (prevăzute la articolul 6)șicare desfășoară „activitate de informații pentru realizarea securității naționale”, cele trei ministere au în compunere și alte structuri de informații, specializate în activitatea de informații din domeniile lor principale de activitate, adică apărare națională, ordine publică sau penitenciare. Dacă lucrurile ar sta așa, atunci pe lângă serviciile secrete specializate în securitate națională, ar trebui să existe, în cadrul celor 3 ministere, și alte servicii, înrudite prin preocuparea pentru informații dar diferite prin domeniul de interes, un fel de verișoare ale celor dintâi. Așadar, odată cu numărarea, am putea descoperi și diversitatea serviciilor de informații.

Organele de stat – SIE, SRI, SPP

            Lăsăm deoparte SRI și SIE, cărora le atribuim, fără echivoc, primele două crestături pe răboj, pentru a analiza Serviciul de Protecție și Pază, al treilea „organ de stat cu atribuții în domeniul securității naționale”.  SPP se ocupă de protecția demnitarilor și de paza sediilor de lucru și a reședințelor acestora, deci nu este un serviciu de informații per se. Prin legea proprie de organizare ( LEGEA nr. 191/1998) însă, SPP are în compunere „structuri specializate” care “organizează și desfășoară, deschis sau acoperit, activități de culegere, verificare și valorificare a informațiilor necesare numai pentru îndeplinirea atribuțiilor prevăzute ” (art.14, lit. b), adică pentru misiunile sale de protecție și pază. Organigrama oficială a SPP evidențiază un bloc denumit „Structuri de documentare și de protecție internă”, subordonate unui adjunct al directorului SPP. Remarcăm că Serviciul nu are propria unitate de instalare de microfoane sau de alte gadgeturi de spionaj din moment ce, potrivit legii (art. 14, lit. e), „operațiunile tehnice pentru realizarea […] (culegerii de informații, n.a.) se execută de către Serviciul Român de Informații”.

            Prin urmare, deși nu este un serviciu de informații, în compunerea SPP există, pe lângă paznici și bodyguarzi, o „structură de intelligence” care are rolul , pe de-o parte de a culege și analiza informațiile referitoare la amenințările la adresa demnitarilor protejați, iar pe de altă parte, de a proteja contrainformativ propriul personal.

Ministerul Apărării Naționale (MApN)

            Ministerul Apărării Naționale „conduce și desfășoară, potrivit legii, activitățile în domeniul apărării țării”, iar Direcția Generală de Informații a Apărării (DGIA) este structura acestuia specializată  în „securitatea națională a României în domeniul militar” (Legea 346/2006, art.15). Înființat în 1999, serviciul de intelligence strategic al MApN, DGIA, este practic o „organizație-umbrelă”, care se sprijină pe doi piloni principali:

            – Direcția Informații Militare (DIM), responsabilă cu informațiile militare din exteriorul țării și

            – Direcția Contrainformații și Securitate Militară (DCISM), cu misiunea de protejare a structurilor Ministerului Apărării Naţionale.[1]

            Prin preocupări, am putea considera că cele două direcții sunt practic două servicii de informații distincte.

„… din compunerea categoriilor de forțe”, Extras din Strategia militară a României 2021 -2024

              Strategia militară a României 2021 -2024 (pdf, pag 22), document fundamental al politicii de apărare, etalează însă un mecanism complex de intelligence militar, reunit sub titulatura „forțele pentru asigurarea cu informații”. Prin urmare, pe lângă DGIA, MApN are în compunere și alte structuri de informații, exclusiv militare (sau ISR – Intelligence/Surveillance/Reconnaissance, în terminologia NATO). Aceste informații sunt necesare nivelurilor de decizie inferioare celui strategic, al securității naționale. Evidențiem astfel:

            – Brigada de Informații Militare “Mareșal Alexandru Averescu” (Buzău) (link)

            – Brigada 18 Cercetare-Supraveghere“Decebal” ( Timișoara), la Forțele Terestre, în componența căreia intră și subunități dotate cu UAV(drone) Bayraktar și Watchkeeper (link)

            – Brigada 76 Cercetare, Supraveghere și Recunoaștere (CSR) „Dacia” (Moara Vlăsiei), la Forțele Aeriene, responsabilă cu supravegherea radar a spațiului aerian de deasupra și dincolo de granițele României (link)

            – Brigada 243 Radioelectronică şi Observare (BREO) „Callatis”  (Constanța) la Forțele Navale, a cărei misiune este supravegherea maritimă, radar și SIGINT, la Marea Neagră (link),

ultimele trei fiind „marile unități ISR din compunerea categoriilor de forțe”.

            Celelalte două componente enumerate, Agenția de Informații Geospațiale a Apărării „General de divizie Constantin Barozzi” (AIGA) și Direcția Hidrografică Maritimă (DHM) sunt furnizoare de informații referitoare la spațiul fizic, esențiale pentru luarea deciziilor militare. Analiștii din AIGA, de exemplu,  exploatează imaginile aeriene și satelitare pentru a obține intelligence geospațial (GEOINT – GEOspatial INTelligence , în terminologia NATO).

Ministerul Afacerilor Interne (MAI)

            Potrivit OUG nr. 30/ 2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, acestaare o gamă largă de atribuții, între care și „în domeniul ordinii, siguranței publice și securității naționale”.

Direcția Generală de Protecție Internă (DGPI)

            Direcția Generală de Protecție Internă este „structura specializată cu atribuții în domeniul securității naționale, în subordinea Ministerului Afacerilor Interne”(Articolul 1 din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 76/ 2016 privind DGPI). Potrivit aceluiași articol, DGPI „desfășoară activități de identificare, contracarare și înlăturare a amenințărilor, vulnerabilităților și factorilor de risc”:

                        – în privința „informațiilor, patrimoniului, personalului, misiunilor, procesului decizional și capacității operaționale ale structurilor Ministerului Afacerilor Interne”

                        – „ care pot duce la tulburarea gravă a ordinii publice.”

            Așadar, DGPI are, pe de-o parte, o componentă contrainformativă, de protecție a structurilor MAI (Poliție, Poliție de Frontieră, Jandarmerie, Pompieri, Arhivele Naționale, etc), iar pe de altă parte o componentă informativă, al cărei obiect al atenției îl constituie elementele din societate (indivizi, grupuri, organizații etc) care pot determina „tulburarea gravă a ordinii publice”. Nu cunoaștem însă criteriile de apreciere a gravității, condițiile de la care tulburarea ordinii publice devine o amenințare la adresa securității naționale, de interes pentru DGPI.

            Pe lângă securitatea națională, domeniu acoperit de DGPI, MAI are atribuții și în domeniul ordinii și siguranței publice, de care sunt responsabile alte componente ale ministerului, în speță Polițiile și Jandarmeria.

Poliția Română

            LEGEA nr. 218/2002  reglementează organizarea și activitatea Poliției Române. Articolul 26 al legii menționează și următoarele atribuțiile ale Poliției:

            – „sprijină unitățile de jandarmerie cu informații pentru asigurarea sau restabilirea ordinii și liniștii publice, cu ocazia mitingurilor, manifestațiilor cultural-sportive și altele asemenea” (pct. 3)

            – „culege informații în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii infracțiunilor, precum și a altor fapte ilicite” (pct. 8)

            Articolul 32 oferă baza legală pentru activitatea de informații a Poliției Române. Aceasta “poate folosi informatori” în scopul „obținerii de date și informații”:

            – referitoare la „activitatea persoanelor sau grupurilor de persoane suspectate de pregătirea sau săvârșirea unor infracțiuni grave sau cu moduri de operare deosebite”

            – pentru „identificarea, căutarea, localizarea și/sau prinderea persoanelor date în urmărire potrivit legii”.

            Folosirea informatorilor este cunoscută încă din Antichitate. Erau numiți de vechii greci sykophantes (grec. sykon „smochină”), pentru că aceștia îi denunțau pe hoții de smochine. La Roma termenul utilizat era delatores. Folosirea rețelelor de informatori de către poliție devine sistematică și extinsă în Franța lui Ludovic al XIV-lea, când se spunea că, din trei francezi care se așezau la un moment dat la o masă, unul era  „mouche” (în franceză – muscă).[2]

            La 25 Noiembrie 2022, Poliția Română anunța finalizarea la termen a implementării proiectului PolHumint (Police Humint). HUMINT (HUMan INTelligence) desemnează culegerea de informații din surse umane, inclusiv informatori. Finanțat în proporție de 75% cu bani europeni din „Fondul Securitate Internă – componenta de cooperare polițienească”, proiectul, demarat în noiembrie 2016, a costat peste 7 mil. Euro. Anunțul finalizării precizează că „obiectivul general al proiectului l-a reprezentat colectarea, în mod structurat, a datelor dinactivitatea informativă și valorificarea acestora prin intermediul produselor din domeniul analizei informațiilor în scopul creșterii eficienței Poliției Române”. Proiectul a avut două axe de implementare:

            – dezvoltarea unui „sistem informatic integrat […] folosit de către structurile operative, precum și de suport operativ și manageri, prin care se realizează colectarea structurată a datelor”, în valoare de 1,4 mil Euro

            –  achiziția de „echipamente de resort IT (ex.: stații de lucru, laptopuri, multifuncționale, plottere, proiectoare, etc.)” și de „autospeciale destinate structurilor operative” .

            Consultarea documentației utilizate în faza de achiziție a proiectului POLHUMINT ne oferă unele indicii despre activitatea informativă a poliției. Aflăm că „Poliția Română a introdus, începând cu 2005, conceptul de intelligence-led policing (conducerea activității poliției pe baza informațiilor)” care „presupune valorificarea tuturor datelor la care instituția are acces la un moment dat în scopul prevenirii și combaterii infracțiunilor și a altor fapte ilicite.”[3]

            În România, „peste 33.000 polițiști au ca atribuție de serviciu culegerea de informații”[4]

„etapa de culegere este efectuată de întreg personalul Poliției Române, indiferent de domeniul în care își desfășoară activitatea.”[5]

            Se amintește că echipamentele IT achiziționate în cadrul proiectului, „vor fi utilizate de următoarele structuri din Poliția Română:

                        – investigații criminale

                        – investigarea fraudelor

                        – ordine publică

                        – combaterea criminalității organizate

                        – analiza informațiilor

                        – poliția transporturi

                        – poliția rutieră

                        – operațiuni speciale

                        – arme, explozivi, substanțe periculoase” [6]

            Mai aflăm că „metodele, procesele și fluxurile informaționale […] sunt reglementate la nivelul Poliției Române prin O.M.A.I.  nr. S/120/16.06.2011 privind organizarea și desfășurarea activității informative de către Poliția Română, Poliția de Frontieră Română și Oficiul Român pentru Imigrări”[7]. Documentul amintit, în clar „Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. S/120/2011”, este clasificat „Secret de Serviciu”, deci conținutul nu accesibil publicului larg. Poate fi regăsit, ca referință, în bibliografia disciplinei “Bazele activității informative”, parte din programa de studiu a studenților de la Academia de Poliție. Cunoscută și ca  “Activitatea informativ-operativă”, disciplina  face parte și din tematica pentru concursurile de ocupare a diverselor posturi din cadrul Poliției, inclusiv pentru funcția de șef de post poliție comunală ( pdf, pag 5)

            Un document pentru organizarea examenului de licență la Academia de Poliție (link) ne oferă o idee despre organizarea activității informative de poliție. Astfel, sunt folosite, ca metode pentru culegerea de informații, „investigația polițienească” și „informatorii sau rețeaua informativă”. Există două niveluri ale culegerii de informație, în funcție de nivelul de resurse alocate, denumite „forme de lucru”. Prima, „Documentarea generală“, este considerată “principala formă de verificare a activității infracționale a suspecților”. Informațiile culese pe parcursul acestei forme inițiale de urmărire polițienească sunt adunate într-o așa-zisă  „Mapă documentară”. A doua formă, avansată, de urmărire polițienească se numește „Supraveghere informativă” a grupurilor de suspecți, materialul fiind colectat sistematic într-un „Dosar de supraveghere informativă”.

            Prin implementarea proiectului PolHumint, informațiile culese de cei peste 33.000 de polițiști ajung la o structură specializată a IGPR denumită Unitatea Centrală de Analiză a Informațiilor – UCAI (pag oficială). Această structură de intelligence are următoarea organizare:

            – Serviciul Analiză Operațională

– Serviciul de Analiză a Datelor şi Informațiilor

– Serviciul Analiza Informațiilor din Surse Deschise (adică OSINT – Open Source INTelligence)

– Centrul de Suport Analitic Permanent

– Biroul Analiză Multi-Sursă

În 2024, UCAI devine beneficiara achiziției unor „soluții software” moderne în valoare de aproape 1.270.000 Euro (link). Primul produs informatic „utilizează tehnologia inteligenței artificiale pentru analizarea volumelor mari de capturi video provenite de la camerele de supraveghere, în vederea identificării unor anumite entități după criterii specifice”[8].În valoare de circa 140.000 Euro, softul de tip BriefCam Investigator (video) permite recunoașterea facială a persoanelor, căutarea după detalii vestimentare, identificarea vehiculelor  (după marcă, model, culoare, plăcuță de înmatriculare), urmărirea acestora, etc.

            Al doilea soft este o „platformă software bazată pe conceptul cloud care permite căutarea și analizarea în timp real în diverse surse web și platforme de socializare, în funcție de locație, cuvinte cheie, utilizatori și grupurile din care fac parte”. Valoare: aproximativ 1.130.000 Euro. Având ca model de referință  Cobwebs’ Web Investigations Platform (video), platforma permite „căutări avansate în rețelele de socializare în vederea obținerii de informații despre ținte”, “web fingerprinting” și mult mai mult decât atât. Urmează a fi utilizat de Serviciul Analiza Informațiilor din Surse Deschise din cadrul UCAI[9].

            Din caietele de sarcini aflăm că achiziția celor două „soluții software” e justificată de faptul că „în ultima vreme furnizorii de servicii electronice și-au luat măsuri de restricționare a accesului la anumite date despre utilizatorii acestora, fiind aproape imposibil de identificat informații relevante fără utilizarea unor instrumente software și hardware dedicate “. Dat fiind faptul că furnizorii în cauză restricționează accesul la date pe considerente juridice (GDPR sau asemănător), se poate înțelege că cele două soluții software sunt, practic, modalități de-a ocoli aceste reglementări.

 Poliția de Frontieră Română (PFR)

            ÎnOrdinul MAI S/120/2011,Poliția de Frontieră e șiea menționată ca o instituție care efectuează activitate informativă. La nivel central, în Inspectoratul General al Poliției de Frontieră  (organizare) Direcția de Prevenire și Combatere a Migrației Ilegale și a Infracționalității Transfrontaliere (DPCMIIT): 

            – desfășoară “activități informativ-operative […] în domeniul prevenirii şi combaterii migrației ilegale și a infracționalității transfrontaliere”

            – și gestionează „baza de date a P.F.R. pe linia analizei de risc“, prin Serviciul Analiză de Risc.

            În teritoriu, la nivelul Inspectoratelor Teritoriale ale Poliției de Frontieră există Serviciile  Prevenirea și Combaterea Migrației Ilegale și a Infracționalității Transfrontaliere (SPCMIIT)cu următoarea structură:

            – Compartimentul  Prevenirea și Combaterea Migrației Ilegale și a Infracționalității Transfrontaliere

            – Compartimentul Combaterea Infracțiunilor la regimul drepturilor de proprietate intelectuală

            – Compartimentul analiză de risc

            – Compartimentul evidență operativă,

Și la acest nivel se desfășoară  „acțiuni informativ-operative”în domeniul migrației ilegale si criminalității organizate transfrontaliere (link).

            Ultimii ani au adus o creștere a accentului pus pe intelligence și la structurile de Poliție de Frontieră. În 2019, cu sprijinul guvernului britanic, era finalizat proiectul intitulat “Dezvoltarea unor instrumente de pregătire în domeniul analizei informațiilor pentru Poliția de Frontieră Română”, în cadrul căruia a fost elaborat un „Manual de Analiză a Informațiilor ” (pdf).

            În concluzie, polițiștii de frontieră din domeniul „Prevenire și Combatere a Migrației Ilegale și a Infracționalității Transfrontaliere” culeg, inclusiv prin rețeaua lor informativă, informații pe care structurile de „Analiză de Risc” le transformă în intelligence.

Inspectoratul Român Imigrări (IGI)

            IGI este „organ de specialitate“ al statului, responsabil cu problematica migrației și azilului, mai simplu spus cu străinii stabiliți în România. Ordinul MAI S/120/2011 reglementează culegerea de informații și pentru Inspectoratul Român Imigrări (Oficiul Român pentru Imigrări e vechea denumire a instituției). Inspectoratul este organizat pe doi piloni, corespunzător problematicilor avute în responsabilitate: Direcția migrație și Direcția azil și integrare. Regulamentul de organizare și funcționare a Inspectoratului General pentru Imigrări atribuie ambelor direcții misiunea de a coordona, „pe domeniul de competență, activitatea de culegere, diseminare și valorificare a informațiilor, dinsurse deschise sau obţinute prin mijloace specifice”, alături de aceea de a realiza „schimbul de date și informații cu celelalte structuri ale statului cu atribuții în domeniul apărării, ordinii publice și securității naționale” (Art.42 lit. l) și art. 47 lit. o).

            Informațiile culese de polițiștii de la Imigrări, inclusiv de la birourile județene, sunt centralizate la Serviciul analiză de risc din cadrul IGI. Acesta, potrivit regulamentului, „în urma analizării informaţiilor obținute din activitatea structurilor operative ale IGI”,  „elaborează […] produse analitice privind situația operativă pe linie de migrație şi azil”, acestea fiind apoi comunicate „structurilor operative proprii sau din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate națională” (art. 33 lit. c).

Jandarmeria Română

            Potrivit  articolului 19 lit. s) din LEGEA nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române , aceasta, prin „ structurile sale specializate” este împuternicită să

desfășoare „activități de cercetare și documentare în vederea constituirii bazei de date de interes operativ, necesară executării misiunilor specifice.”Această  „bază de date de interes operativ” cuprinde:

             – „persoanele cunoscute cu antecedente în comiterea de acte de dezordine cu prilejul unor manifestări publice”

             – persoanele „cunoscute ca aparținând unor grupuri cu comportament huliganic”

             – „alte informații de interes operativ necesare executării misiunilor”.

            Sintagma “ cercetare-documentare” camuflează eufemistic activitatea informativă desfășurată de Jandarmerie. Structurile specializate în acest domeniu constituie o rețea densă, diseminată pe întregul teritoriu național. Există astfel:

            – Direcția Cercetare-documentare, la nivel central (pdf), cu:

                        – Serviciul cercetare-documentare

                        – Punctul național informare manifestări sportive (la nivel de serviciu)

            – un Serviciu cercetare-documentare, la Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București (pdf), cu:

                        – Biroul Asigurare Informativă a Misiunilor de ordine publică și protecție instituțională

                        – Biroul Analiza informațiilor

            – și câte un Birou Cercetare-documentare la fiecare Inspectorat Județean de Jandarmi (ex. Dolj)

            La unitățile de jandarmerie mobilă, identificăm:

                        – un Serviciu Cercetare-documentare la Brigada Specială de Intervenție a Jandarmeriei (BSIJ) – București (pdf), organizat astfel:

                                   -Birou asigurare informativă a misiunilor

                                   -Birou analiză de risc

                                   -Compartiment exploatare și mentenanță UAV (drone)

                        – și câte un Compartiment cercetare-documentare la fiecare dintre cele 8 Grupări de Jandarmi Mobile (ex. Brașov-pdf)

            Pregătirea „jandarmilor-cercetași” (ofițeri/subofițeri) se face laŞcoala de Aplicaţie pentru Ofiţeri a Jandarmeriei Române, prin  Cursul de specializare  “Cercetare-documentare”,  cu durata de 2 săptămâni (vezi oferta educațională pdf). Activitatea informativă a Jandarmeriei este reglementată prin „Ordinul MAI nr. S/117/2013  privind organizarea şi desfășurarea activității de cercetare documentare necesară executării misiunilor Jandarmeriei Române”, clasificat  secret de serviciu. 

            Ajunși aici, pe lângă amploarea dispozitivului de vânători-culegători de informații din MAI, sesizăm o neclaritate. Astfel, în domeniul ordinii publice, al mitingurilor și demonstrațiilor, atât Poliția cât și Jandarmeria au misiunea de a culege informații. În cazul tulburărilor ordinii publice, de la un anumit prag, apare un al 3-lea actor, DGPI, care e abilitat prin lege să folosească tehnici intruzive de investigație. Ne întrebăm: cum se evită suprapunerea de competențe? Există oare criterii clare de delimitare a atribuțiilor? Lipsa lor e o vulnerabilitate a societății la adresa drepturilor și libertăților constituționale.

Ministerul Justiției ( MJ)

            În 1991, anul adoptării Legii 51, Ministerul Justiției era prevăzut a fi, sub influența dogmei juridico-politice a momentului, un actor al realizării siguranței (mai târziu, securității) naționale. Preluase, de la Ministerul de Interne, atribuția gestionării penitenciarelor (1990) și, odată cu asta, culegerea de informații din acest “mediu”. Inițial denumit Serviciul Independent Operativ (S.I.O.) și aflat în componența Penitenciarelor, e transformat, în 1997, în Serviciul Independent de Protecție și Anticorupție (SIPA) și preluat în directă subordonare de Valeriu Stoica, pe atunci ministru de justiție. SIPA devine un serviciu de „contrainformații” pentru întregul sistem de justiție românesc. În 2004, Serviciul crește în importanță, devenind Direcția Generală de Protecție și Anticorupție (DGPA). Rămâne în subordinea ministrului. Doi ani mai târziu, în 2006, Monica Macovei, ministru al justiției la acel moment, desființează DGPA[10] Serviciul pierde atribuțiile de supraveghere a justiției și revine la Penitenciare, sub titulatura Direcția pentru prevenirea criminalității în mediul penitenciar.

            Astăzi, serviciul de informații al penitenciarelor se numește Direcția Prevenirea Criminalității și Terorismului (DPCT) și „identifică, cunoaște şi previne, în limitele competențelor sale, situațiile şi împrejurările care pot favoriza ori genera evenimente grave, de natură să pună în pericol siguranța locului de deținere, acte de corupție, criminalitate organizată, terorism”, atât în rândul deținuților, cât şi în cel al funcționarilor de penitenciare (art 87 pct. 2 din Regulamentul  de organizare şi funcționare a Administrației Naționale a Penitenciarelor).

            DPCT are, potrivit art.90 din același regulament, următoarea structură:

                        – Serviciul Prevenirea Criminalității şi Terorismului

                        – Serviciul Analiză, Studii şi Programe Preventive

            Pe lângă structura centrală, la fiecare penitenciar există câte un Birou/Compartiment de Prevenire a Criminalității şi Terorismului (BPCT), subordonat DPCT.

            Putem remarca că, în reglementările consultate, nu apare printre atribuții sintagma „securitate națională”. De asemenea, în 2022, proiectul de lege privind activitatea de informații si contrainformații (pdf), „elaborat la nivelul fiecărei instituții responsabile” din sistemul de securitate națională, nu prevedea existența unui serviciu de informații de acest tip în cadrul Ministerului de Justiție. În consecință, putem considera că această structură a ieșit, practic, din cercul intim al surioarelor specializate în informații „strategice”.

Comunitatea Națională de informații (CNI) și Oficiul pentru Informaţii Integrate (OII)

            În Legea 51/1991, la art. 6 pct. 2 se stabilește că „activitatea pentru realizarea securității naționale este organizată și coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării”. Iată-ne ajunși în sancta sanctorum, vîrful mecanismului de conducere a securității naționale. Navigarea printre „amenințările la adresa securității naționale” are nevoie de informații, de intelligence. Reglementarea sistemului de informații pentru securitate națională nu se face printr-o lege, cum poate ne-am aștepta, ci printr-o Hotărâre a CSAT. 

            Hotărârea CSAT nr. 146/18.11.2005 [11]  art. 1 fundamentează înființarea Comunității Naţionale de informaţii (CNI), în interiorul CSAT, alcătuită din următoarele„componente ale CNI”: 

            – Serviciul Român de Informații

            – Serviciul de Informații Externe

            – Direcția Generala de Informații a Apărării

            – şi „Direcția Generală de Informații si Protecție Internă  din Ministerul Administrației şi Internelor” (acum DGPI n.a.)

            Definită ca o „rețea funcțională”, Comunitatea Națională de Informații se materializează și prin  câteva organisme, aflate în subordinea CSAT. Art. 2 al Hotărârii stabilește: „Organizarea şi coordonarea unitară a activităților de informații care privesc securitatea națională se realizează de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării prin Comitetul coordonator pentru comunitatea națională de informații”.

            O altă componentă importantă a CNI este Oficiul pentru Informații Integrate (OII) (link), compus din personal al SIE, SRI, DGIA și DGPI, și care îndeplinește două funcții majore:

            – de planificare, elaborând Planul Național de Priorități Informative, adică „lista de cumpărături” pe care trebuie să le livreze Serviciile, și

            – de analiză, realizând  “produse analitice integrate destinate beneficiarilor legali, pe baza informațiilor transmise de structurile componente ale Comunităţii Naţionale de Informaţii” .

Concluzie

            Un serviciu de informații este un organism administrativ al statului „specializat în informații”, adică în culegerea și analiza informațiilor. Dacă folosește metode „specifice” sau “operative” (adică secrete) de culegere a informațiilor, poate fi denumit și serviciu secret, sintagmă utilizată mai mult pentru efectul ei emoțional. În România identificăm „organe de stat” (SIE și SRI) și „structuri” (în cadrul SPP, în MapN – DGIA -,  în MAI – DGPI), „specializate în informații” pentru securitate națională, care se încadrează în ambele definiții.

            La întrebarea „câte servicii de informații sunt în România?”, putem răspunde că, în cadrul Comunității Naționale de Informații (CNI), există 4 servicii specializate în informații pentru realizarea securității naționale – SIE, SRI, DGIA, DGPI. Adăugăm că OII nu e un serviciu de informații ci un organism de analiză și planificare. Există un al 5-lea serviciu de informații în domeniul securității naționale, în afara CNI, și anume „structura specializată” din SPP, cu atribuții strict limitate la misiunea Serviciului, așa cum am văzut. Și, ne reamintim, Legea 51/1991 oferă cadru juridic unui al 6-lea serviciu de informații pentru securitatea națională, în Ministerul Justiției, o structură de intelligence care pare să fi pierdut însă atributul „pentru securitate națională”.

            Pe lângă serviciile de informații pentru realizarea securității naționale am identificat – în cadrul MApN, MAI și MJ – și alte structuri informative, specializate în domeniul militar, ordine publică sau penitenciar. „Serviciile” din această a 2-a categorie, trebuie să spunem, nu au capacitatea legală de a folosi metode specifice intruzive, adică acele „activități specifice culegerii de informații” prevăzute la articolul 14 din Legea 51/1991: interceptarea comunicațiilor, filajul, pătrunderile secrete etc. Le rămân la dispoziție totuși resurse enorme de informații, prin accesul pe care-l au la bazele de date ale statului, exploatarea surselor deschise de informații (OSINT) sau rețeaua informativă, la care se adaugă o amplă capacitate de analiză, de intelligence. Am înfățișat, în limitele informațiilor accesibile publicului, dispozitivul informativ din Poliție, Poliția de Frontieră, Inspectoratul de Imigrări, Jandarmerie și Penitenciare, sau unitățile ISR din Armata României. Trebuie să sesizăm, la Ministerul Afacerilor Interne, pe lângă amploarea dispozitivului informativ și o neclaritate legală cu privire la competența DGPI, Poliției și a Jandarmeriei de a culege informații în problema tulburării ordinii publice (manifestații, proteste etc.), la modul în care cele trei instituții își împart această „felie de tort”.

            Existența celor două tipuri de servicii nu este o specificitate locală. În cazul Franței, de exemplu, serviciile de informații pentru securitate națională constituie un „prim cerc” (noi le-am spus “surioare”), în timp ce dispozitivul informativ din poliție, jandarmerie și penitenciare constituie un „al 2-lea cerc” (al “verișoarelor”). Împrumutând acest model, tabloul serviciilor de informații românești ar arăta, în analiza noastră, ca mai jos (figura 1).

Fig. 1 Tabloul structurilor de informații românești, 2024 (Sursa: autorul)

            Întrebarea conexă, „este excesiv numărul serviciilor de informații din România?”, ne îndeamnă la comparație. Astfel, comunitatea de informații a SUA are 18 servicii de informații (sunt incluse și cele ale categoriilor de forțe), cea a Franței – 6, iar Rusia – 3 (SVR, FSB și GU/GRU). Înainte de 1989, țările din blocul sovietic aveau, după modelul URSS, câte 2 servicii de informații – unul masiv, tip KGB, și altul specializat în informații militare, tip GRU. În România comunistă coexistau astfel Securitatea (Departamentul Securității Statului, în Ministerul de Interne) și Direcția de Informații a Armatei (în Ministerul Apărării). Prin urmare, un număr mic de servicii nu se corelează cu un nivel crescut de democrație. Ba din contră, putem spune. O problemă esențială este însă modul în care se realizează controlul democratic, în special cel parlamentar, al activității structurilor de intelligence. Știm că informația analizată, adică intelligence-ul, este rădăcina „Cunoașterii”, iar „cunoașterea este putere” (scientia potentia est scria, la 1668, Hobbes). Dar să nu uităm că, după cum consemna odată Lord Acton, „puterea tinde să corupă” …

NOTE

 

---

[1]   Infosfera an I nr. 3, 2009, pag. 15

[2]   Jack R Greene (Editor) The Encyclopedia of Police Science, Routledge 3ed 2007, vol 1, pag 661

[3]   Caiet de sarcini periferice-semnat , pag. 2

[4]   Caiet de sarcini periferice-semnat , pag. 17

[5]   Caiet de sarcini periferice-semnat , pag. 2

[6]   Caiet de sarcini periferice-semnat , pag. 2

[7]   Documentatie descriptiva-semnat ,  pag. 2

[8]   Caiet de sarcini si specificatii tehnice Solutii Software-signed

[9]   Caiet de sarcini si specificatii tehnice Platforma Software-signed

[10]   RAPORT FINAL din 4 iulie 2018 al Comisiei parlamentare de anchetă a Camerei Deputaților și Senatului pentru a clarifica aspectele ce țin de desființarea Direcției Generale de Protecție și Anticorupție

[11]   BAHRIN, DOREL Consiliul suprem de apărare a ţării şi controlul parlamentar asupra acestuia –Bucureşti: Editura I.R.D.O., 2009 (pdf), pag 20-26