miercuri, februarie 1, 2023

„Viața e în altă parte”. Cazul Záviš Kalandra

„Sunt prea ocupat cu apărarea inocenților care-și revendică nevinovăția pentru a-mi pierde timpul cu indivizi culpabili care-și afirmă vina”. Astfel își construia Paul Éluard „apărarea”, refuzând să semneze o petiție împotriva spânzurării poetului Záviš Kalandra (vezi Stéphane Courtois, Cartea Neagră a comunismului). Povestea pe care o evocă reacția lui Éluard nu este deloc una lipsită de spectaculozitate. Romanul lui Kundera citat în titlul acestui text și-a avut declanșatorul în evenimentele tragice care urmează a fi narate…

Kalandra, suprarealist ceh și vechi comunist, a fost judecat într-un proces-spectacol și executat în anul 1950. În perioada stalinismului, mulți astfel de scriitori (cu afinități de stânga) au căzut victime ale epurărilor politice și aproape fiecare țară aflată în sfera de influență a Uniunii Sovietice a avut parte de astfel de „reprezentații” politice. E poate suficient să amintim câteva nume care au marcat această aripă a pavilionului istoric totalitar, procese/ persecuții urmate de felurite condamnări: împotriva maghiarilor György Faludy (trimis în 1949 în lagărul de muncă forțată de la Recsk, în urma unor acuzații fictive) sau Győző Határ/ alias Victor Határ (una din figurile marcante ale exilului literar maghiar după 1956, cel care căzuse anterior victimă valului de procese staliniste de la începutul anilor ’50; după fuga din Ungaria, a lucrat mulți ani la BBC World Service și Radio Europa Liberă); împotriva lui Ion Caraion (închis în prima parte a anilor 1950 la Canal sau Baia Sprie, apoi din nou, în 1958, după o condamnare la moarte transformată în muncă silnică pe viață și stopată prin decret abia în 1964) sau împotriva Cercului Literar de la Sibiu (România); împotriva lui Eduard Goldstücker (Cehoslovacia; închis într-o mină de uraniu până în 1953, ca urmare a unui astfel de proces-spectacol, apoi personaj de prim-plan al Primăverii de la Praga; Goldstücker a fost unul dintre cei mai cunoscuți experți europeni în Franz Kafka; după ’68 a emigrat în Marea Britanie – oripilat de evenimentele politice din țară-, acolo unde a continuat să predea la Sussex), ori a slovacului Vladimir Clementis (spânzurat și el în urma unui celebru proces, alături de Rudolf Slánský, pe data de 3 decembrie 1952). Nici măcar în Iugoslavia, care cel puțin părea mai relaxată d.p.d.v. ideologic, lucrurile nu au funcționat altfel: vezi cazul lui Milovan Djilas, exclus din comitetul central al partidului pentru pozițiile sale „critice” și arestat mai apoi după anumite declarații pentru agenții de presă occidentale (să nu uităm că Djilas, într-un anumit moment al trecutului său comunist, fusese perceput ca succesor legitim al lui Tito). La o adică, avem în față o poveste despre un „balaur” autofag…

Záviš Kalandra intrase în partidul comunist în anul 1923, pe când își urma studiile, fiind apoi foarte activ în structurile organizațiilor studențești comuniste. În a doua parte a anilor 1920, funcționează plin de entuziasm ca jurnalist și activist politic iar debutul literar și-l face în revista cehă Avangarda. Vorbind mai multe limbi, Kalandra are și o bogată activitate de traducător. Tot la mijlocul anilor ’20, începe să colaboreze cu grupul suprarealist Devětsil, fondat de amicul său, Vítězslav Nezval, și de către Karel Teige. De notat că scena artistică cehoslovacă a acelei perioade era extrem de activă și devenise un punct de atracție nu doar pentru acești tineri de tipul Kalandra, ci și pentru nume consacrate precum Man Ray, Paul Klee, Gropius sau Le Corbusier.

Záviš Kalandra este unul din puținii intelectuali de stânga (alături de Teige sau Emil František Burian) care critică deschis procesele staliniste de la Moscova din anii 1930. Scrie despre respectivul subiect și publică broșuri în care se opune acestor „spectacole grotești” (Josef Guttmann & Záviš Kalandra, Dezvăluiri privind procesele de la Moscova). Ceea ce a urmat a fost „încadrarea” sub acuzația de troțkism pentru care ambii (Kalandra & Guttmann) au fost excluși din Partidul Comunist din Cehoslovacia. Evident, toate aceste evenimente au atras un val de criticism și mai mare din partea comuniștilor conservatori (Ladislav Štoll; Julius Fučík – autorul „Reportajului cu ștreangul de gât” condamnat la moarte și executat de naziști (pe 8 septembrie 1943) și a cărui văduvă, Gusta Fučíkova, se manifestase în timpul terorii din anii 1950 ca o stalinistă inveterată; sau Zdeněk Nejedlý, unul dintre foarte puținii oameni de știință occidentali care întâmpinaseră cu maxim entuziasm Marea Revoluție Socialistă din Octombrie).

Exclus din partid și marginalizat în viața culturală cehoslovacă, Záviš Kalandra continuă să facă jurnalism pentru reviste de stânga. După ocuparea Cehoslovaciei de către Germania nazistă, este arestat de Gestapo și trimis în lagărele de concentrare de la Sachsenhausen și Ravensbrück. Aici, la Ravensbrück, o va întâlni și pe Milena Jesenská, iubita epistolară și de suflet a lui Franz Kafka. Se știau însă din trecut, când Milena începuse să aibă contribuții la revista Tvorba, condusă pe atunci de Kalandra, Kurt Konrad și Fučík (cel despre am precizat anterior că n-a ezitat să-l atace public pe Záviš după primele acuzații de troțkism și căderea în dizgrație). Pe fondul marii crize economice și a prăbușirii comerțului internațional, având ca efect inclusiv șubrezirea puternică a bazei economice a Cehoslovaciei, Milena Jesenská începuse să scrie (mai ales în Tvorba) de pe poziții de stânga, demonstrând cât de mult părăsise ea însăși pozițiile liberale în favoarea unei noi identificări, de această dată cu cauza comunistă. Iată doar o parte din motivele acestei atracții stângiste a epocii…

După război, Kalandra s-a repatriat la Praga (Jesenská murise în lagărul de la Ravensbrück cu doar trei săptămâni înainte de Debarcarea din Normandia), unde a continuat să scrie deopotrivă științific și jurnalistic (a contribuit cu câteva editoriale chiar în The New York Times). Însă nimic din toate acestea nu a putut împiedica arestarea sa alături de Milada Horáková (fostă activistă în mișcarea de rezistență antinazistă, arestată și ea de Gestapo și condamnată inițial la moarte, apoi purtată prin mai multe lagăre până la eliberare, când s-a întors în capitala cehă). Ambii au trecut mai întâi prin anchetele teribilei StB (Státní bezpečnost), poliția politică cehoslovacă. Ambii au fost condamnați la moarte în procesul-spectacol din 1950, o mascaradă cu pretenții juridice atent supravegheată de consilierii sovietici și transmisă la radio după un scenariu prestabilit.

În pofida petițiilor care cereau salvarea sa de la moarte și eliberarea, semnate printre alții de Albert Einstein, Eleanor Roosevelt sau Winston Churchill, Milada Horáková a fost spânzurată pe 27 iunie 1950, la doar 48 de ani. Și tot în pofida apelurilor disperate ale prietenului său, André Breton, precum și ale lui Max Ernst, Záviš Kalandra a avut aceeași soartă (executat la aceeași dată – 27 iunie 1950). Capetele de acuzare pentru cei doi – halucinante – fuseseră: conspirație troțkistă, complot împotriva democrației populare cehoslovace, plus intenția de a provoca declanșarea unui Al Treilea Război Mondial. Ambii scăpaseră de lagărele de concentrare naziste pentru a sfârși în malaxorul de destine stalinist. Marci Shore („Surreal love in Prague”, The Times Literary Supplement) reproduce scrisoarea lui Breton către Éluard, la finalul acestui parcurs tragic: „Cum poți duce în sufletul tău o asemenea înjosire a unei ființe umane, în persoana celui care ți-a fost prieten?”. Paul Éluard i-a răspuns glacial, așa cum am arătat la începutul acestui text…

Cazul Záviš Kalandra este doar unul (poate mai cunoscut prin prisma anvergurii personajului și legăturilor sale cu mișcările artistice occidentale) din multele care vorbesc la acest nivel, foarte personal și tragic, despre un secol ideologic turbulent. Se confirmă în fond o serie de identități zguduite în mod radical, profund afectate și redefinite, de cele mai multe ori arbitrar, de vântul istoric. În contact cu cinismul totalitar, toți acești nefericiți (fie că au murit ca urmare a persecuției, sau doar au pătimit ani buni în lagăre și penitenciare) și-au schimbat profund Weltanschauung-ul și, mai ales cei care au avut darul scrierii ori mijloacele de a o face, ne-au lăsat mărturii esențiale despre trăsăturile diavolului secolului XX. Nu este deloc o apologie a lor, ca personaje, ci doar o constatare dublată de reflecție.

Iar adevărata dramă pare a se desprinde tocmai din cuvintele aceluiași Milan Kundera: „Am fost șocat când în 1950, marele poet comunist francez, Paul Éluard, a aprobat în mod public spânzurarea prietenului său, Záviš Kalandra. Când Brejnev își trimite tancurile să-i nimicească pe afgani este groaznic, dar este, ca să zic așa, natural – te poți aștepta la asta. Dar când un mare poet aplaudă o execuție, este o lovitură care zguduie întreaga imagine a lumii” (interviu din 1985, în The New York Times).

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. Cei mai in virsta sigur isi amintesc cite ceva (nu atit de bine documentati ca autorul, felicitari), dar articolul dlui Marius Stan ar trebui sa fie lectura obligatorie pentru Criticatac si oameni ca Ernu ori Rogozanu.
    Crunta moarte au avut multi comunisti de frunte din rasaritul european. Si nu a venit de la inamic, ci de la tovarasii de lupta.
    Cit despre Paul Eluard si intelectualii francezi de stinga sponzorizati de URSS, numai de bine ;)
    Iar ca Paul Eluard, la o alta scara, exista si in Romania intelectuali.

  2. tragic, realmente…..
    ar fi interesant de inteles cum a ajuns Z.Kalandra sa condamne procesele show organizate de Stalin, necondamnind totusi groaznicele tragedii prealabile acestora. Sa fie faptul ca suferintele tovarsilor de drum sint mai importante decit cele ale oamenilor obisnuiti, nerevolutionari de profesie ?!?!? Sau sa fie ceva legat de caderea idolului Trotsky?!?
    Acum sa fim onesti si sa recunoastem ca tov.Kalandra trebuia sa stie ca secesionismul partinic, deviationism-ul de dreapta, de stinga, trotskyst erau pacate de moarte in societatea ptr.care militase el atitia ani….. Ca doar nu militase ptr. democratie parlamentara. Nu?!? Sau sa intelegem ca deplingea disparitia partidelor burgheze?!?
    Cred ca ar mai fi de semnalat ca nu realizarile artistice au dus la condamnarea lui ci pozitiile politice din cadrul grupului de pradatori numit Partidul Comunist.
    Subiectul e interesant. Dar acum ce sa facem?!? Sa discriminam intre pradatori cu coltii mai mari si cei cu colti inca nedezvoltati suficient sau care inca nu au avut ocazia sa-i infiga in jugulara tovarasilor de haita?!??
    Este posibil ca accesul la arhive sa ne desluseasca si misterul alegerii lui ca tinta a represiunii si nu a altora. Da’ mie imi spune ceva ca deviationismul trotskyst a fost motivul.

    Moartea prin ucidere a unei fiinte umen este ceva groaznic. Nu incape discutie. Dar nu-mi provoaca frisoane disparitia unui membru al haitei pradatoare. Este o lupta singeroasa a lor la nivelul ierarhiei de grup. Ptr.noi restul era practic totuna. Nimic nu ne garanteaza ca tov.Kalandra nu ar fi fost la fel de brutal daca el ar fi fost cel care cistiga partida.

    Poate ca astfel de istorii ar trebui sa ne duca la concluzia ca o anumita justitie superioara, poate chiar divina exista…..

    • Cu respect dar cred ca nu ati prins esenta acestui articol. Adica asta este parerea mea. Nu se doreste disculparea nimanui.
      Articolul – fiind o neechivoca prezentare in general a ororilor pe care le poate genera fiinta numita om – in particular doreste sa condamne oroarea numita comunism (sau mai bine zis stalinism ca ce a fost in URSS si sateliti nu a fost un comunism a la carte) tocmai prin prezentarea unor fapte reale astfel incat cei ce ar avea iluzii in genul celor ce-i incercau pe comunisti italieni, francezi sau greci dupa WWII sa-si reconsidere parerile.
      Numai bine

      • Cu acelasi respect, merci bucuros de precizare.

        Eu cred ca aveti si nu aveti dreptate.
        Astfel de articole au marele merit de a mai turna apa peste focul iluziilor celor tentati de ideologia comunista. Trebuie sa multumim autorului.

        Pe de alta parte, descrierea lui tov.Z.Kalandra ca un artist suprarealist si in subsidiar ca militant comunist imi lasa senzatia ca am avea de-a face cu un fel de prigoana a artistilor. Sa fim rezonabili.

        Nu sint de acord cu dvs. Comunismul a fost aplicat exact by the book. Il citez pe dl.Tismaneanu „Experimentul sovietic a fost unul criminal nu doar in versiunea stalinista, ci de la inceput, prin chiar intentionalitatea sa ireductibil ostila statului de drept si pietii libere”. As mai adauga anticrestinismul virulent, distrugerea oricarei idei de opozitie sau gindire independenta. Nu ma refer la comunism in perioada lui de decrepire sau complacere in comoditatea data de siguranta stapinirii indelungate ci de momentele cind s-a manifestat asa cum ii dicta ceea ce ii este inscris in codul genetic.
        Toate acestea erau cunoscute chiar foarte repede dupa venirea bolshevicilor la putere. Erau cunoscute si de de tov.Kalandra si de toata intelectualitatea raliata stingii comuniste europene.
        Numai bine.

          • Nu domnule. Am inteles foarte bine esenta articolului. Fiti fara grija. Doar ca situatiile tragice prezentate sint niste grozavii doar privite din perspectiva unei societati normale. Acolo unde si noi am trait, abuzul, arbitrariul si chiar oroarea faceau parte etosul socio-politic.
            Nemernicia comunismului consta, printre altele, in faptul ca a facut ca toate acestea sa nu mai fie exceptii ci parte a normalitatii.
            Exemplele gen Kalandra sau chiar Slansky jeliti sufiecient la momentul condamnarii si mult dupa nu sint decit in f.mica masura victime. Sint soldati ai partidului cazuti in lupte intestine.
            Acestea sint lucruri care trebuie subliniate, altfel vor fi retinuti (pe nedrept) ca personaje pozitive ale vremurilor acelea doar pentru ca au fost omoriti de rest of the gang..
            Reactia lui Paul Eulard este cit se poate de graitoare. Ptr.Kundera pare de neinteles refuzul lui Eluard. Sincer ma mir. Prietenia lui Paul Eluard cu Kalandra devenise dusmanie partinica: dusmanul deviastionist trebuie distrus. And that’s it. Este exact in logica bolshevica, nimic bizar.
            Niumai bine

  3. Foarte bun articolul, pune pe gânduri. O observaţie, totuşi: „val de criticism” („wave of criticism”…) nu există în limba română, ci „val de critică”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marius Stan
Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă.

Carti noi

 

Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la expoziția „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române”, care va putea fi vizitată între 26 ianuarie și 13 martie 2023 la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din strada Nicolae Crețulescu nr. 8. Află mai multe

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro