Jurnalul Anei Blandiana, apărut acum cateva zile la editura Humanitas, merită titlul de cartea anului. Este o surpriză, o carte inopinată și genuină. Cronică personală a celor mai negri ani ai perioadei ceaușiste, 1988 și 1989, o mărturie asupra absurdului și a terorii existenței cotidiene din acei ani, jurnalul acesta poate părea de necrezut cititorului de astăzi.
Textul din volumul gros de peste 500 de pagini este exact textul scris acum 35 de ani. Apar multe nume și multe întâmplări despre scriitori, critici literari, oameni de cultură, prieteni dar despre si activiști de partid, securiști, funcționari de rang înalt sau modest. Sunt și relatări ale unor evenimente care marcau oamenii acelor zile, discuțiile și obsesiile acelor ani. Unele dintre aceste discuții, de pildă cele despre lașitatea poporului român și ineficiența elitei, au rămas și astăzi la fel de actuale.
Este o carte despre imposibila solidaritate a intelectualilor vremii, despre singurătatea celui pus la zid de regim și umilința cotidiană, despre fățărnicie, minciună și răutate. Dar, ceea ce e cu totul uimitor, speranța și demnitatea înving în fiecare pagină, în fiecare zi. Cu ce mecanisme nebănuite, inefabile funcționează libertatea și nădejdea când lumea pare mai sumbră ca niciodată și disperarea mai mare? Cum de credința în valori invizibile depășește instinctele de supraviețuire? Acesta este misterul acestui extraordinar volum. (Lucian Popescu)
Despre manuscrisul cărții, când și cum a fost scris
- Jurnalul începe cu ziua de 31 August 1988, în ziua în care am aflat că sunt din nou interzisă. Era cea de-a treia oară în viață. Am mai fost interzisă după ce publicasem două poezii. S-a trimis o circulară de la Oradea, unde eram elevă și unde tata fusese arestat, în care se spunea că sunt fiica unui dușman al poporului. Există un proverb românesc care zice că ”tot răul e spre bine”, iar în cazul meu a funcționat extraordinar. Au urmat patru ani de interdicție în urma unei circulare care fusese trimisă la toate publicațiile din țară. Acestea erau de ordinul sutelor. Așa că toate publicațiile au aflat despre o fetiță de 18 ani, despre care nu știau nimic până atunci, că e persecutată. Când am debutat, peste patru ani – se mai îndreptaseră vremurile – am beneficiat de o atenție la care debutanții nu pot decât să viseze. Toți erau curioși. Aceasta e fetița persecutată? Aceasta a fost prima interdicție. După aceea, au fost poeziile devenite samizdat din revista Amfiteatru, publicate în 1984. A treia oară a fost din cauza motanului Arpagic.
- In 31 August 1988 când am aflat din nou că nu mai pot să public, nu mai puteam să sper că se va mai reveni. Spre sfârșitul anilor 80 totul devenise negru. Am hotărât să scriu un jurnal. Era ca o alternativă la publicare, ca un argument împotriva neantului în care dispărea totul. Am scris vreo patru caiete de câte 200 de pagini, câte 100 de foi. Erau singurele caiete mari care se găseau în librării. Am scris până în jurul datei de 15 noiembrie. A venit Revoluția,
am intrat într-o altă viață. N-am mai fost decât în foarte mică măsură scriitor sau chiar deloc. - De fapt, eram scriitor doar în străinătate și asta a fost salvarea mea. După 89 am început să fiu publicată masiv în străinătate și, din când în când, reușeam să mă smulg din meeting-urile Alianței, din tot ce făceam în România, și să merg la câte o lansare de carte, unde îmi aduceam aminte că sunt scriitor și unde eram tratată cum fusesem în România la început, când toti se mirau că am talent. In această perioadă caietele au stat pe masa mea de scris, la care nu scriam, dar la masa mea de lucru. Scriam manifeste și proclamații.
- Îmi închipuiam că acele manuscrise nu pot să fie decât deprimante. Și cum era foarte mult de citit si eram foarte ocupata, amânam mereu. La un moment dat am observat că nu mai sunt. Atunci, am intrat într-o nebunie, mi-am zis că Securitatea continuă să existe, că au pătruns la noi în casă, că mi-au luat caietele, dar mi se părea absurd, adică aveam totuși un pic de bun simț și părea foarte puțin probabil. Am uitat de caiete cu totul. A venit pandemia și a fost singura dată în viață când n-aveam treabă și nimeni nu trăgea de mine. M-am apucat să fac ordine într-un dulap unde era ca sfârșitul lumii, caiete peste caiete, pagini, tăieturi din ziare. Și am găsit caietele, probabil că eu le mutasem, fără să înregistrez gestul.
- Si atunci, povestesc în carte, am avut un șoc de două feluri. În primul rând, mi-am dat seama că citesc foarte greu, pentru că totul era scris cu pixuri proaste care lăsau o urmă care devenea tot mai pală și era tot mai greu de citit, iar pe de altă parte,
citeam scene pe care nu mi le mai aminteam, nici că le trăisem, nici că le scrisesem. Am deschis la întâmplare, într-un loc în care povesteam reacții despre arestarea celor de la România Liberă. Nu imi mai aminteam deloc momentul respectiv și am avut sentimentul că dispare o parte a vieții mele. - O colaboratoare de-a mea le-a introdus pe computer, a lucrat vreo jumătate de an, după aceea cred că încă vreo jumătate de an am lucrat eu să corectez, pentru că nu înțelegea multe cuvinte,. După care a mai urmat un an, după ce am citit în sfârșit textul corectat, un an de meditație in care m-am gandit dacă să-l public sau să nu-l public. Atunci când l-am scris, l-am scris tocmai pentru că știam că publicarea este scoasă din discuție. Acum,
era clar era că valoarea lui consta în autenticitatea lui. - Ideea că aș mai fi corectat ceva n-avea de ce să intre în discuție. Exista riscul ca nenumărați oameni care există ca personaje în carte, dar sunt încă și în viață, să se supere și să pătesc ceva.
- Petrică Băcanu, fostul director al României Libere, a fost vicepreședintele Alianței Civice, de care fuseserăm foarte legați – nu cred că exagerez când spun că fără România Liberă, cea condusă de Petre Mihai Băcanu, în România n-ar fi existat nici opoziție, nici Convenția, nici Alianța, nici Convenția Democratică, nici anul 1996, pentru simplul motiv că România Liberă fusese singurul punct de sprijin. N-aveam televiziune, nimeni n-avea niciun ban. La Alianța Civilă niciodată n-au existat salarii, mult timp n-am avut nici sediu. Asta a fost o paranteză. Am rămas prieteni și de ani de zile l-am bătut la cap să-și scrie memoriile – și acum și le-a scris și el, vor apărea. I-am zis, eu, care îi citisem memoriile, știi, am descoperit și eu niște jurnale, dar n-am curajul să le public. Și el m-a întrebat: ce poți să pățești? Într-adevăr, aparțin unei generații și unei biografii în care tot timpul am pățit ceva. Ce mai poate să-ți facă cineva, la închisoare nu poate să te bage. Sigur, poți sa te consumi singur de felul în care vei fi înjurat, de felul în care vei fi calomniat în presă. În orice caz m-a convins și l-am publicat. Asta nu înseamnă că încă nu îmi e puțin frică de reacția celor în viață, care sunt personaje în carne și oase.
„Aceasta este cartea obsesiei mele că nu protestez destul.”
- Pentru mine, cartea asta, este un portret al epocii, este o epocă pe care am descoperit-o mai rea decât o ținusem minte. Ținerea minte dispare în general de-a lungul timpului, adică începi să vezi și părți mai bune. Citind lucrurile concrete pe care le uitasem și care sunt efectiv de neînchipuit pentru un om normal de astăzi, mi-am dat seama că este cu adevărat un portret al epocii. Acesta este și argumentul cel mai important pentru care am publicat cartea, dar din punctul meu de vedere, aceasta este cartea unei obsesii de-a mea, că nu protestez destul. Și asta pentru că puneam în balanță protestul politic, care ar fi atras represiune, care mi-ar fi interzis, nu publicarea, fiindcă publicarea oricum era sub semnul întrebării, mi-ar fi interzis liniștea ca să pot continua să scriu. Adică am avut tot timpul senzația că am pus în balanță curajul cu posteritatea, cu scrisul, și că mi se părea uneori că este mai importantă posteritatea. Și este!
- In general cred că scrisul este cel mai important lucru din lume, dar în același timp nu puteam să nu-mi reproșez. Visam sa povestesc în carte tot felul de proteste politice concrete.
Poetul Dinescu e în carte un personaj principal, super pozitiv, pentru că l-am admirat din toată inima, tocmai pentru că și el era scriitor, dar era un scriitor mai puțin obsedat, mai
puțin scriitor ca mentalitate decât mine, și care a optat pentru textul politic propriu-zis.
Dinescu după Revoluție a devenit un om din ce în ce mai diferit și pe care, în mod evident, la ora asta nu îl admir. Tocmai de aceea este un portret al epocii. Este epoca așa cum a fost ea și cum ne-a schimbat în bine și în rău pe fiecare. - În legătură cu schimbarea, nu numai în cazul Dinescu, în nenumărate alte cazuri, am ajuns la părerea că oamenii și-au dezvăluit adevărata esență în condițiile de libertate. Deși ai putea crede că e invers. Felul în care s-au purtat după 89 mă face să-i judec mai corect decât îi judecăm înainte.
Celor ce s-au născut după 1990, cred că o sa li se pară o carte suprarealista, o carte de-o trăsneală totală.
- De fapt, există o contradicție continuă în carte. Am descoperit in lectura cărții felul în care sufăr în același timp, pe două sensuri opuse: pe de o parte sufăr că sunt lăsată singură, iar pe de altă parte mă simt opusă acestei societăți. Normal ar fi fost să nu îmi doresc să mai am de-a face cu ea. Toată viața mea a conținut această contradicție, între a vrea să rămân singură, a fi fericită singură, și a simți că trebuie să am ecou.
- Cred că celor care n-au nicio idee, și s-au născut după 1990, cred că o sa li se pară o carte
suprarealista, o carte de-o trăsneală totală. - Cred că cel mai tare am fost nedreaptă față de soțul meu, care toată viața, tocmai pentru că mă iubea și dorea să mă protejeze, a încercat să mă țină puțin în frâu, firea mea fiind tot timpul să mă arunc cu capul înainte. Pentru că îmi reproșam mie însămi că nu fac ceva senzațional, un protest adevărat, mi se părea că el e vinovat.
- Dar scrisul era mai important. Chiar cartea asta dovedește că scrisul era mai important decât un protest obișnuit, care ce putea să facă? Dar chiar dacă mi-aș fi dat foc în piața CC-ului, ce se putea spera? Decât că se va afla la Europa Liberă și se va vorbi o săptămână despre asta. Puteai să speri că o sa cadă Ceaușescu? A existat Liviu Babeș care chiar și-a dat foc, s-a întâmplat ceva? Nici măcar nu a rămas figura lui în istoria sufletească a României, așa cum a rămas Jan Palach la cehi. Noi câțiva, Alianța Civică si Memorialul de la Sighet, sărbătorim în fiecare an momentul în care el a murit. Probabil unii se întreabă, în caz că nimeresc un asemenea text, cine a mai fost și ăla? Adică n-avem cultul propriilor noastre valori.
- Eu si soțul meu, am fost căsătoriți 56 de ani. Am fost atât de apropiați, în toate sensurile. De la faptul că, bineînțeles, ne iubeam, până la faptul că scriam amândoi, si până la faptul că am condus împreună Alianța Civică ș.a.m.d. Toată viața am avut remușcarea că el nu se vede, adică din cauza mea el nu se vede destul de de bine. Adică eu ca ființă sunt mai vizibilă. Abia când a murit mi-am dat seama că nu era adevărat. Faptul că au fost mai mult de o mie de oameni la înmormântare, până la faptul că s-a scris enorm și mi-am dat seama că toată lumea înțelegea de fapt, iar eu sufeream ca o proastă
din cauza asta.
Zvonurile și minciunile
- Zvonurile au fost o problemă a vieții mele și în mod clar au fost niște arme ale Securități.
Știți care e cel mai grozav lucru din categoria asta? La începutul anilor 90, când încă era
puternică revista România Mare, a apărut odată o pagină întreagă cu nume de amanți ai mei. Era ceva uluitor, in mare parte nici n-auzisem numele lor, dar nu asta era extraordinar. Extraordinar era faptul că toată viața și eu și soțul meu am fost puțin complexați de faptul că noi eram mereu împreună și colegii chiar râdeau de noi. Îmi amintesc o dată când ne-am întâlnit pe stradă cu un coleg, și noi ne țineam de mână, el a a spus ”Dumnezeule Mare, tot vă mai țineți de mână? Nu v-ați plictisit?” Nu ne plictisisem. În schimb eram considerați prea cuminți. - Am descoperit atunci aceste zvonuri și nu mai era valabil proverbul ” unde nu-i foc nu iese fum”, dimpotrivă, inventaseră un fel de a murdării oamenii prin niște lucruri care păreau incredibile și atunci reacția publicului era ”așa ceva nu se poate inventa”, tocmai pentru că era incredibil.
Augustin Buzura
- Am fost prieteni, de la Cluj, cand era student la medicină. Eu nu eram încă studentă, fiindcă eram interzisa. Era prieten cu soțul meu, a devenit și cu mine. Ne vedeam toată ziua. După aceea, am devenit scriitori cunoscuți încet, încet, am rămas prieteni. Pe parcursul anilor, au apărut bârfe despre el, de un fel sau de altul.
- Eu întotdeauna am spus, dacă nu contează cărțile, atunci ce contează? Cărțile lui erau niște cărți efectiv curajoase, niște cărți care făceau efortul să pătrundă în mecanismele terorii și ale dictaturii. In general, există în carte tot felul de momente în care m-am îndoit de el și mereu ma încăpățânam să cred că literatura contează, ceea ce pana la urmă nu m-a ajutat.
- In ultima perioadă era clar că suntem pe poziții diferite. De altfel, felul în care a evoluat el după 89, adică diferența care exista între Alianța Civică și Iliescu, de care el era foarte apropiat, spune multe în privința asta.
- Totul este tulburător și este o temă de meditație, pentru că dacă el a colaborat, a avut relații în interiorul puterii de atunci, și de după 89. A făcut-o ca să scrie niște cărți care să reușească să treacă și care într-adevăr au reușit să treacă într-un fel miraculos. Oricum, relația cu el a fost a fost mereu o temă de tulburare și de meditație.
- El avea ideea că în cadrul Securității există o parte ale cărei acțiuni țin de patriotism. Oricum, într-un fel cred că a fost pedeapsa lui. Cărțile de după 89, pe care a continuat să le scrie, nu le-am citit și îmi tot propun să o fac.
- Dacă într-adevăr el a fost un scriitor important, pentru că și asta e o problemă, pentru că niciodată înainte de 89, legătura între ce spune cenzura și ce vreau eu să spun, era ceva important în scrierea unei cărți. Este greu de spus cum se va hotărî și dacă nu cumva unii scriitori au fost atunci considerați importanți, literar vorbind, pentru că erau mai curajoși decât alții. Și de fapt, nu numai asta contează. Lucrurile sunt extraordinar de complicate.
- Din păcate, nu mai văd mari critici la orizont, iar cei care au fost s-au plictisit deja de citit și de scris cronici. Acesta e o altă temă de discuție. Dar, e clar că problema de azi a literaturii române nu este literatura care se scrie, care este în mare măsură bună și foarte interesantă, și versuri, și poezia, și proza. Este ce face critica, în ce măsură există niște instanțe critice, care trebuie să fie ale noilor generații? Oricum, generațiile nu-și recunosc decât propriile lor instanțe critice, doar că ele mai există în foarte mică măsură. Adică eu îmi amintesc, de exemplu, ce a scris Lucian Raicu prima oară despre mine, eu fiind o pustoaică, și a scris foarte bine. A fost ca și când deodată as fi primit un premiu. Ei bine, acum nu mai prea există așa ceva, deoarece criticii importanți de la ora asta, Manolescu, Mircea Martin, nu mai scriu despre cărțile care care apar acum. Până la urmă se va vedea în ce măsură literatura scrisă sub dictatură a rezistat. Pentru mine, cea mai mare mândrie este că mi se reeditează mereu cărțile de atunci. Asta înseamnă că ele continuă să existe în sine, nu numai pentru ce se citea printre rânduri.
Geo Bogza
- După 89, au fost câțiva critici tineri care au scris despre Geo Bogza foarte dur, distrugându-l pe baza unei cărți a lui, o carte care s-a numit ”Meridiane sovietice” și care a fost o carte scrisă după o călătorie în Uniunea Sovietică. Eu, dar mai ales soțul meu, am avut o relație absolut specială, umană cu el. Am încercat atunci să înțeleg, și sunt convinsă că înțeleg corect și acum. Geo Bogza a fost un om de stânga înainte de comunism, spre deosebire de mulți alți scriitori. În general marii noștri scriitori au fost mai mult de dreapta, El nu nu era membru a Partidului Comunist, deci nu era comunist, era de stânga și stânga asta era o stângă ținând de suprarealist. Suprarealiștii au fost de stânga. Fac o paranteză, Geo Bogza a fost și închis pentru o carte care s-a numit ”Jurnal de sex” și care era o poezie. Poezie adevărată, dar cam decoltată. După 89, ca urmare a pudibonderiei din timpul lui Ceaușescu, tinerii din generația 90 au început să scrie porcării pur și simplu. Niște versuri scrise, paradoxal, mai ales de fete, niște versuri de-a dreptul nerușinate care nu au nicio legătură de fapt cu poezia, dar lor li se pare că este un gest curajos. Chestia asta se fumase în anii 20, când a intrat Bogza la închisoare, că a scris ”Jurnal de sex”. Închid paranteza.
- In momentul In care dictatura a devenit tot mai neagră, Bogza a fost deputat în Marea Adunare Națională în această calitate, sau sub această acoperire, ca să mă exprim așa, am fost cu el și cu Romi împreună la Mănăstirea Sihăstrie, unde am fost primiți de părinte cu o recunoștință extraordinara. Nu ne venea să credem pentru că Bogza nu părea un mare credincios. Dar am aflat că el, în calitate de deputat de Neamț, unde se afla și mănăstirea, se dusese, riscând toate, bineînțeles în anii 50, și reușise să salveze călugării care se duceau în ca sihaștri, iar în munți erau partizanii. El a evoluat în acest sens. Cartea respectivă este o carte interesantă literar, pentru că este o carte care folosește numai hiperbole, se vede că este a unui suprarealist. In același timp, este clar că nu este o dovadă de mare morală că a scris niște laude. Dar după aceea au venit anii lui Ceaușescu, când el era tot mai bătrân și a devenit un fel de șef moral al Uniunii Scriitorilor, moral îEl protesta tot timpul în ședințele de la Uniune la orice, si în felul ăsta devenise șeful nostru, al tinerilor.
- Ideea mea, care ar fi putut funcționa dacă ar fi existat solidaritate, era să facem un protest serios și politic în care să analizăm situația de la noi și să trimitem la Europa Liberă, nesemnat, dar cu o listă separată de semnături. Era o complicație întreagă. N-a funcționat. Dar Bogza a fost primul care a semnat. Prin urmare, ideea mea și a celor cu care vorbisem și care la început păreau să fie de acord, era că dacă Bogza va fi primul, va funcționa. Iar Bogza a fost singurul care a fost de acord. Nu s-a mai putut face nimic pentru că au dat înapoi ceilalți.
- Nu cred că este in regula a-l judeca doar pentru acea carte și a nu-i mai citi literatura de dinainte, care este o literatură de foarte bună calitate, Apoi ca reporter, una din marile lui cărți, care au fost interzise, a fost despre Munții Apuseni, Țara de piatră. Sau Țara de pământ, despre Basarabia, și o altă carte, Țara de foc, despre Dobrogea. Și acestea au rămas interzise pe tot timpul comunismului, iar acuma nu se reeditează pentru că îl critică pentru o carte. De aceea, portretul epocii trebuie înțeles pentru că oamenii sunt de foarte multe feluri siacelași om este de foarte multe feluri în timpul vieții lui.
- La Cluj, unde toată viața mi-am reproșat că n-am avut curajul să merg să îl unosc pe Blaga, îl respectam pe Blaga atât de tare. Cred că și psihologia ardeleană e mai închistată, așa că ne plimbam in cartierul lui, mergeam să ne plimbăm acolo fiindcă era cartierul si casa lui, dar când ajungeam pe strada lui, treceam pe cealaltă parte, pentru că mi se părea că dacă trecem prin fața porții suntem obraznici. Ar fi fost prea mult. Abia după aceea, după ce am plecat de la Cluj, după ce Blaga a murit, m-am gândit, cum ar fi fost să putem sta de vorbă cu el? Cat de fericit ar fi fost el dacă niște tineri s-ar fi dus la el? Asta este.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Daca am fi avut mai multi oameni ca Ana Blandiana in 1990….
Bine spus!
Ar fi fost minunat, dar cred că lucrurile nu ar fi stat altfel. Trăim sub blestemul unui infantilism veșnic.
Tot nu puteau lupta cu securitatea sprijinita de serviciile sovietice, sarbesti si ungare.
Pentru tineri astfel de carti nu permit securitatii sa ascunda gunoiul sub pres pozand in patrioti.
La multi ani si cat mai multe opere literare si istorice d-na Ana Blandiana !
Daaa,,Augustin Buzura credea ca sunt si securisti patrioti…Hai nu zau!!??? Tpti securistii , acoperiti sau nu , servesc teoria asta! Eu zic ca nu puteai fi patriot si securist in timpul domniei lui Ceausescu.Pentru ca asta a fost, o domnie!
Sărut-mâna, doamna Ana Blandiana! Abia aștept să citesc jurnalul, să compar România dumneavoastră de atunci, urmăriți de Securitate și socotiți nefrecventabili de „bunii comuniști”, cu România mea, de student la Institutul de Mine din Petroșani.
O mie de ani de acum înainte românii nu vor putea să fie suficient de recunoscători pentru istoria vie din scrierile și proiectele dumneavoastră de poet-militant!
Chapeau!
Ca unul care va citeste de fiecare data Dom Felea! Bravo! Si Doamnei Blandiana. Greu a fost sa trecem prin comunism. Mai greu e sa scapam de securitate in zilele noastre, acum, aici.
„O mie de ani de acum înainte românii nu vor putea să fie suficient de recunoscători pentru istoria vie din scrierile și proiectele dumneavoastră de poet-militant!”
Asa-i Dom Felea, Doamna Blandiana e una intr-un miliard.
https://www.contributors.ro/video-interviu-cu-ana-blandiana-sufeream-ca-sunt-lasata-singura-iar-pe-de-alta-parte-ma-simteam-opusa-acestei-societati/comment-page-1/#comment-587267
Respect doamna!
Minunat!
Sa nu fim prea politici corecti, Doamna Ana Blandiana era si este pur si simplu frumoasa…
Vă mulțumim pentru TOT. Abia aștept să -l ci- tesc și să -l povestesc celor mai tineri. Vă dorim sănătate și alte cărți prin care să ne limpezim
O carte care trebuie citita’ mai ales de tineri.
Dar… -din pacate- afirmatia: „Este o carte despre imposibila solidaritate a intelectualilor vremii, despre singurătatea celui pus la zid de regim și umilința cotidiană, despre fățărnicie, minciună și răutate” este valabila si DUPA 1989. Cand intelectualii au porit o inversunata lupta pentru posturi si putere, avere, influenta. Ceea ce a fost inainte de ’89 a fost doar „mizilic” pentru ce a urmat.
Ticalosia sistemului comunist (mai ales in sinul intelectualitatii) nu a incetat, ci a explodat. Agravat de fenomenul cumpararii diplomelor, titlurilor, posturilor si al plagiatelor. Neocomunismul este mult mai grav decat comunismul, pentru ca s-a uns ca „democrat” si a capatat recunoastere internationala.
Am citit si m-am tot gandit. Si nu mi-am amintit de nici un mare intelectual contemporan in postura asta. V-as ruga deci sa-l/sa-i numiti !
O memorie care nu se sterge. La un moment dat, multe luni de la arestarea celor patru si epurarile de la RL, in anul de ger si groaza de dinaintea caderii lui C (inca nu stiam nimic despre sorta lui PMB in afara arestarii), Anton Uncu ( probabil recent eliberat) a aparut pe coridorul RL. Imediat a fost inconjurat de securisti si i s-a cerut sa paraseasca cladirea. A refuzat si cand l-au scos cu forta, a strigat, „SUNT UN OM LIBER!”.
Asta ne-a furat dictatura comunista: libertatea – de gandire, de vorbire, de miscare. Am trait intr-un lagar comandati de tovarasi.
Am citit in dilema veche, ultima rubrica a lui Andrei Cornea, in care se intreaba de unde vine atata ura impotriva EU, „un sistem atat de generos”, scrie el. Lasand la o parte toti cretinii analfabeti pro-rusi, anti -vaccinisti, anti-liberali si anti EU, mirarea mea este cum un om atat de inteligent, cult si decent, ca AC, nu a dezvoltat o alergie la „sisteme generoase”? N-au fost comunistii cei mai „generosi”? Nu au dat oamenilor locuri de munca, salarii lunare si pensii ( cu exc taranilor)? Nu au construit case pt populatie? Nu au avut comunistii grija de toate aspecte vietii populatiei? Nu au deschis facultatile pt saraci?
EU este un experiment f generos, care imparte pomeni( fonduri E) si transfera masiv populatii, construit si condus de la centru de oameni nealesi prin vot de catre populatie si care nu dau socoteala populatiei ( Juncker, Ursula), cu erori fatale ca si comunismul, cu exc.represiunii fizice. Represiune politica exista- pozitiile anti EU nefiind considerate legitime, desi nu sunt scoase in afara legii. Deocamdata.
Orice om care pretuieste libertatea si democratia nu poate sa accepte o conducere centralizata nealeasa prin vot popular si mai ales, unaccountable in fata populatiei- nu conteaza cat de generoasa sau liberala este.
Cu siguranta tot ceea ce s-a intimplat in vremurile comunismului este cunoscut de cei care au trait cu adevarat realitatea , foarte putini la numar ,cum dealtfel se intimpla si acum .Totul este despre frica .Frica de a a fi considerat un paria , frica de ati pierde postul , frica de a nu fi pedepsit fara nici cea mai mica „judecata ”.Aceasta frica este inca parte a natiunii .Iliberalismul si neocomunismul isi fac loc profitind tot de frica cetatenilor natiunilor foste comuniste .Capitalismul este infinit mai greu de gestionat .Cind sute de ani ai fost „ iobag” nu poti deveni peste noapte capitalist si democrat .Indiferent cum a fost pina acum,cu bune sau cu rele , momentul de fata este unic in istoria Europei .Ne aflam in fata refacerii „Imperiului ”,Romania este si ea o rotita in acest imens mecanism .Comunistii si iliberalii se impotrivesc .Sa multumim intimplarii daca traim suficient de mult sa o vedem facuta si pa asta .
Circula un banc-fabula cam sinistro-securist dupa parerea mea in perioada aia:
„Un soricel este urmarit de o pisica.
Ajunge in grajd si o roaga pe vaca sa il ascunda.
Vaca il ascunde intr-o balega.
Dar ii ramane codita afara si pisica il trage de codita si il mananca:
Moralele:
1. Nu oricine te baga in r***t iti vrea raul
2. Nu oricine te scoate din r***t isi vrea binele
3. Daca intri in r***t intra pana la capat.
Dar sa ramanem pozitivi si sa vedem (din nou) un scheci faimos:
https://www.youtube.com/watch?v=aGYrOQIAllA
Viata lunga va doresc!!!!!
Si eu sunt o mare admiratoare a genialei scriitoate Ana Blandisna
Sunt generatia domniei sale si am citit tot ce a publicat pana la moartea soțului sau.
Am trait timpurile descrise de dansa, vorbeam, comentam pe la colturi dar frica nu ne a lasat sa fim solidari cu domnisa sa, tecunosc am gost o generatie de lasi.
Respect și multa consideratie si apreciere stimata doamna-sctiitoate.
Abia astept jurnalul
“ nu numai în cazul Dinescu, în nenumărate alte cazuri, am ajuns la părerea că oamenii și-au dezvăluit adevărata esență în condițiile de libertate” Dinescu încă umblă cu cioara vopsită! Nu a dezvăluit nimic!
Imaginea ce se incearca a fi creata intelectualilor „posibil vocali” de dinainte de ’89 ( excluzandu-i din start pe cei inregimentati pe fata ) – aceea de ” pustnici”, traind in recluziune – o consider una falsa. Acestora- tocmai pentru a putea fi controlati- li se ofereau privilegii pe care, marea majoritate a lor – din dorinta pur umana de a trai mai bine – nu le refuzau. Bucurosi ca li se da voie sa se exprime ( ceea ce insemna si un venit de neneglijat), cu „soparle ” strecurate printre randuri pentru a-si mangaia orgoliul de „rezistenti” in fata propriei constiinte si a breslei, dar doar atat cat sa poata fi acceptate de catre cenzura. Putine constiinte au rezistat politicii perverse de suprimare a unei posibile contestari din partea intelectualilor a regimului comunist din anii ’70-’80, inclusiv prin promovarea unei foarte eficiente „autocenzuri”. Pentru ca si acesti intelectuali nu erau decat reprezentarea, la nivel superior , a unei populatii fara traditii democratice, de care erau complet rupti si pe care, in marea lor majoritate o dispretuiau; si de a carei lipsa de solidaritate se „bucurau”- la schimb – din plin.
cum l-ati eticheta pe Paul Goma?
Despre Paul Goma doar tăcere; nu toți avem forța de caracter a Monicăi Lovinescu!
Aici vorbim cu o doamnă doar despre frumos și lumină dar adevărul are multe umbre și multă beznă! Despre Paul Goma puteți vorbi cu altă doamnă – Flori Bălănescu!
Îmi aduc aminte de anii de studenție când citeam în Contemporanul „Antijurnalul” saptamanal al Anei Blandiana alături de cele 10 aforisme ale lui Tudor Mușatescu și chiar articolele lui Paul Everac. Toate ma incantau săptămâna de săptămâna.
„Nimeni nu are putere împotriva adevărului, decât împreună cu el” ! Este de-a dreptul dezgustător să vezi cum unii intelectuali și-au pierdut cinstea și onestitatea. Este detestabil locul meschin pe care-l practica azi dl Dinescu și care este identic cu al „înaintașilor”. Pauker, Ceaușescu, Iliescu etc. Chestiunile de morală civică sau responsabilitate sunt chestiuni mult prea abstracte pentru profitori, fomiști, fripturiști. Diavolul, se știe, pune in undita exact rama cu care știe că ademenește. Rău de gură și de bani, Dinescu, de pildă, a demonstrat că este mult mai aproape de îndeletnicirea sa de gulgutar, decât de măiestria sa de scriitor-culinar. Dinescu, animat de un diabolic apetit de distorsionare, si-a pus tot năravul infect in slujba propagandei nocive. Genialitatea și consecințele genialității Dezinformatorului bucătar sunt arhiobscure, cu toate că Dinescu a demonstrat pe deplin ce hram poarta, ce pohta clinica are, ce gogoși vinde. De unde acest comportament sfidător? Din incultura, din nepăsare și egoism! Orice s-ar spune, cu ignoranta și mârșăvia Dinescu sta bine. Marsavia lui este asemenea securii. N-o lăsa să rugineasca. O ascute câte puțin în fiecare zi. Poate peste 20 de ani, când se va sa cep arhivelor secrete, vom afla cât negru in suflet a avut cutare sau cutare „creator” de urzeli machiavelice. De aici, „ca la noi la nimenea”, „suntem țară de secături”, varianta O Goga. „Suntem copți ca sa dispărem”…De aceea, ba pe loc, ba în expectativa; când pe dreapta, când pe „stânga”. Și este nostimă ușurință cu care oamenii profitori și cartitori, oamenii care au uitat ce înseamnă datoria morală, cred că toate le vor ieși bine. Roata se întoarce. Bumerangul își caută lansatorul.
O carte care trebuie citita nu doar de tineri ci si de cei care au trait vremurile acelea si le-au uitat.
Poate isi amintesc si nu le mai plang …
Ndă.. Adică mă tem că cei născuți după 1990, o să cumpere cartea Anei Blandiana. O s-o cumpere să nu pară idioți. Și dacă o vor citi, o vor face dorind să găsească amănunte picante. Asta dacă o vor citi, ceea ce mă îndoiesc. Pe de altă parte, ar trebui să fim înțeleși : scriitori de poezie sunt la fel ca înainte de ’89 : pe metru pătrat se îngrămădesc măcar vreo trei. De citit? Greu. Deloc. Nici măcar unul dintre o mie din cei care obișnuiesc să citească. Așa stând lucrurile, un poet ar trebui să înțeleagă de ce își bate capul cu împărăția cerurilor și scrie ca să se afle în treabă. Ce să scrie? Texte pentru manele. Ori nu știu ce Rapp. Altfel ar trebui să exerseze ceva proză. Destul o frază : mai mult nu, că dispare concentrarea cititorului.
” În legătură cu schimbarea, nu numai în cazul Dinescu, în nenumărate alte cazuri, am ajuns la părerea că oamenii și-au dezvăluit adevărata esență în condițiile de libertate. Deși ai putea crede că e invers. Felul în care s-au purtat după 89 mă face să-i judec mai corect decât îi judecăm înainte. “
Poetul Dinescu este una si aceeasi persoana , dar care acum nu mai joaca acelasi rol deci poate evolua liber si “pre limba lui” . Rezultatul s-a vazut si se vede cu ochiul liber de la elevata “ Academia Catavencu” infiintata atunci cand demonstrantii erau inca vanati pe strazile Bucurestiului si pana la creatia sa de suflet , (in)decentul“ Plai cu boi” ,etc. , sau mosia aflata langa umbra sa din comunism (https://evz.ro/netoiu-si-dinescu-calaul-si-victima-de-ieri-vecinii-mosieri-de-azi-451440.html ).
Adevarata problema este ca Mircea Dinescu face parte dintr-o lunga serie de persoane publice ( Silviu Brucan , Constantin Balaceanu-Stolnici, Marian Munteanu, etc. ) care fie au schimbat macazul in mod deschis , fie au jucat in realitate de cealalta parte a lui.
Din acest punct de vedere este simptomatica una din noptile Revolutiei televizate in care a fost prezentata in direct sosirea opozantului Silviu Brucan venit din Damaroaia cu pardesiu , costum , cravata si servieta diplomat si care oprit de paza cu pistol mitraliera de la poarta TVR(L) , a scos un fel de legitimatie la care soldatul a pocnit calcaiele si a luat pozitie de drepti.
Pe de alta parte , nu pot uita o alta scena de la anticariatul Sigma unde am lucrat o scurta perioada in care discutand cu un coleg despre poetul si revolutionarul Mircea Dinescu care a avut domiciliu fortat, unul dintre furnizarii anticariatului care era de fata a izbucnit in ras. “ Revolutionar ? Stau in cartierul in care Mircea Dinescu a avut domiciliu fortat. In fiecare zi la pranz venea o Dacie papuc alba cu doi securisti care ii aduceau cu doua marmite mancarea de pranz calda “.
Ne aflam in fata unui fracturi uriase a memoriei sociale. Au disparut generatiile educate inainte de instaurarea comunismului care au prins toate ororile lui si care puteau face comparatia intre cele doua lumi opuse. Pe de alta parte , cei care aveau in jur de 30 de ani la Revolutie ,deci au trait copilaria si tineretea sub comunism , au acum in jur de 70 de ani si reprezinta ultima legatura cu trecutul . In principiu , doar aceasta generatie mai poate fi interesata de ceea ce a fost.
Pe cale de consecinta , au trecut in fata cei care s-au nascut in anii `90 si pe care nu-I mai intereseaza nici trecutul, nici istoria , nici cultura autohtona pentru ca sunt obligati de realitatea cruda sa adopte o alta deviza : “ ubi patria ,ibi patria”.
Cred ca pentru un tablou complet al epocii descrise , aceasta carte a doamnei Blandiana ar trebui citita in tandem cu cartea “ In cautarea Romaniei” a istoricului Dennis Deletant.
Iar noi, cei nascuti cu zece ani inainte de 89 si care astazi avem in jur de 40 de ani, facem tranzitia catre o noua era, aceea a uitarii si indiferentei fata de trecut. Noi, ar trebui sa mentinem vie istoria apocii comuniste si post-comuniste si s-o transmitem urmatoarelor generatii de tip „ecran”, care astazi comunica prin emoticoane asa cum comunicau vechii egipteni prin hieroglife, in ciuda faptului ca scrisul a evoluat enorm de mult. Noi inca mai putem recunoaste semnele apropierii unor regimuri totalitare sau care amintesc de cel comunist (marxist), insa copiii nostri nu mai au aceasta capacitate, acest simt ascutit si, de aceea, ar putea sa li se para „cool”. Daca in trecut, politita politica putea fi „instalata” (sic!) direct in casele noastre, astazi ea exista in mediul virtual. Daca in trecut ideologiile comuniste aveau culoarea rosie, astazi aceleasi ideologii sunt „verzi”. Asadar, nu pot decat sa-l citez pe Steve Jobs si sa-i transmit mesajul catre cei nascuti dupa 90: „Stay Hungry. Stay Foolish” (Stay Awake!, adaug eu).
Felicitari editorului Contributors pentru acest interviu eveniment. Dnei Ana Blandiana ii doresc numai bine. Cu toate problemele pe care le avem , Romania azi este cu totul altceva decat era atunci, azi e o tara libera si asta este cel mai important.
Ana Blandiana a fost, este și, cu siguranță va rămâne o scriitoare autentică. O însușire foarte rar întâlnită, nu doar la scriitori. Reușește să transmită direct, fără ocolișuri sau ascunzișuri lingvistice cititorului ceea ce gândește și simte. O înțeleg si o admir pentru ceea ce spune si face. Nereușita ei in politică este de fapt dovada că este un om minunat, deci mai degrabă un succes, aș zice. O rog să mai caute si prin alte dulapuri de-acasă, de abia aștept să citesc următoarele cărți.
Uite ca avem si amintiri placute din vremurile alea…
Ca veni vorba, ce reviste/autori mai cititi azi ?
Majoritatea scriitorilor/oamenilor de cultura/artisti s-au plans legat de „cat de greu le-a fost inainte de Revolutie”. Un scritor cunoscut ( V.A.) spunea ca inainte de Revolutie, din cartzile acceptate, se traia UN AN dintr-o carte; si ca dupa Revolutia din 1989 se traia doar O LUNA dintr-o carte.. Of si vai! Si desigur se scria .. ca sa poata trai 1 an
dintr-o publicatie!! Deci CONCRET era bine($$) inainte ..si tare greu dupa. Adaugam ca li se dadeau apartamente/case cu chirie modica.. muulte burse in strainatate ( unele de ani de zile) case de creatie/ premii cu sume substantiale, etc.
SI produceau scrieri care sa fe acceptate ( deci bine platite-ca sa traiasca bine) DAAAR .. CICA..aveau VALOROASA literatura de sertar.
UNDE ESTE ACEASTA LITERATURA „traznet” DE SERTAR??
……………………………….
Dupa Revolutie, situatzia .. s-a ajustat consistent: „Plus ca change, plus c’est la meme chose” ; scriitorii pensionari mai primesc o jumatate din pensia lor // iar o multzime din ei (si din celelalte ramuri culturale) primesc Indemnizatzii de MERIT = egale cu 3 salarii medii, dar/si neimpozabile.
Plus mereu premii peste premii ($$), case de creatie, calatorii in strainatate (pe bani publici).. la variate conferinte si intruniri. Plus multimi de atasati culturali pe langa Ambasade.. Cu ce rezultate. se vede…
Ce s-a întâmplat in anii 89-90 nu poate fi înțeles nici de cei care au trăit acei ani, darămite de cei care s-au născut după.
Este surprinzător că in acele vremuri tulburi ați putut ține un jurnal care nu a putut fi distrus de securitate și ce mare noroc este că l- ați găsit intact in dulapul dumneavoastră și acum îl împărtășiți cu noi. Doar așa vom reuși mulți dintre noi care am trăit acele vremuri să ne regăsim in paginile dumneavoastră. Și poate așa vor înțelege și generațiile mai tinere de ce, noi cei care am trăit acele vremuri, respectam încă anumiți oameni care chiar dacă după ‘89 au ales să fie altfel, in conștiințele noastre de atunci, reprezentat eroii noștri.
Aveam 15 ani la Revoluție și eram elev la Lic de informatica din Cj.
Cu toate acestea imi aduc aminte luptele societatii civile și ale opozitiei: Romania libera, GDS, Uniunea scriitorilor, PNL, PNT, Alianta civica, mineriade, alegeri, Iliescu etc.
Trebuie să menționez că în 1990 eram, la varsta aceea, cu bagajul meu de cunostinte și lecturi politice, literare și istorice un fesenist, antimonarhist, fan Iliescu, Vatra Romaneasca (in Cj erau f activi).
Trezirea mea s-a facut treptat, pe masura ce luam contact cu lecturile si autorii de la RL, Rev 22, Catavencu vechi si cartile publicate la Humanitas. Imi aduc aminte cum dadeam din mana in mana cartile „eveniment”, de ex Liiceanu, Patapievici sau Alina Mungiu.
Sunt, deci, un convertit si nu un nativ al democrației.
Dar, senzatia mea este ca absolut fiecare victorie a bunului-simt, a cinstei si a principiilor acelor oameni de calitate a fost ulterior pierduta, murdarita, compromisa.
Cu tristete o spun, e opinia mea, dar România nu mai are intelectuali.
Are funcționari culturali. Minori, născuți obosiți.
Generația dnei Blandiana, de la autorii care publicau in RL până la prof Liiceanu și Lucian Boia și-a făcut datoria cu brio dar anii lor au trecut sau vor trece curând. Mulți dintre ei s-au retras în urma linșajelor publice ale milițiilor uslamiste sau naționaliste.
Acestei generații nu îi urmează nimeni.
Culmea, doar între politicieni există o mână de tineri care fac și munca pe care ar fi trebuit să o facă intelectualii români.
În ultimii ani am avut noroc cu 2 mari români :) care încă publică: Deletant și Jens Schmitt.
În rest, zero, pauză totală.
Cumva, din 1990 și de la victoria CDR am tot coborât, am ajuns tot mai jos. Și asta când suntem în UE și NATO!
Voi citi cu tristețe și cu înălțare jurnalui dnei Blandiana. Mă bucură nespus această mărturie.
„Este o carte despre imposibila solidaritate a intelectualilor vremii, despre singurătatea celui pus la zid de regim și umilința cotidiană, despre fățărnicie, minciună și răutate.(Lucian Popescu)
Nu am citit aceasta carte si din pacate nu cred ca o voi putea cumpara, insa prezentarea d-lui LP desi foarte scurta, este mai mult decat sugestiva si cuprinzatoare. Pentru generatia oropsitilor din deceniile terorii, aflati sub permanenta agresiune a criminalei propagande comuniste, privati de surse de informatii, cea care cauta in permanenta adevarul, sumarele prezentari ale unor evenimente si personaje, reprezinta o confirmare a amplorii unui trecut nefericit si inspaimantat care le-a distrus viata lor si parintilor lor, in numele urii statuate prin sintagma „lupta de clasa”. La fel ca Doamna Ana am remarcat inca din ani 80 indiferenta si incapacitatea generatiilor de a intelege nedreptatea facuta unui popor care dupa 1918 invata sa mearga. Capcana unei egalitati si a unei dreptati iluzorii, sustinuta de cozi de topor si intelectuali oportunisti functiona si isi varsa din plin veninul urii. Imi amintesc de o intalnire intr-o calatorie cu trenul. Intr-un compartiment relativ aglomerat, intr-o nisa statea o singura persoana. Era un barbat in varsta imbracat modest. Am inceput o conversatie pe teme cotidiene. Prudent domnul respectiv a acceptat o discutie banala, dar care treptat a inclus aspecte capitale ale evolutiei lumii prezente si din trecutul apropiat. Nu l-am provocat, nu am insistat asupra temelor mele favorite, dar-poate m-am inselat – l-am inclus in categoria oamenilor deosebiti. Vorbeam mai sus de frica, de cautari si de clarificari. Atunci am fost ajutat cu o cugetare : „Singuratatea este un privilegiu, ea poate fi acceptata doar de cei alesi”
L-am citat pe dl L Popescu pentru faptul ca a sesizat esenta mizeriei unei lumi ticaloase lipsite de compasiune si toleranta. Felicitari!
Capacitatea de a recunoaste greselile reprezinta dovada unui mare caracter, a unei mari valori personale. Este remarcabila dorinta de a reconstitui adevarul atunci cand te-ai nascut intr-o lume in care minciuna facea parte din existenta societatii. Sunt putini dar alesi. Ei sunt o speranta pentru acest popor.
Am fost in tinerete de stanga din generozitate. Pentru ca vorba ceea: daca pana la 30 de ani nu esti de stanga, n-ai inima, daca dupa 30 de ani mai esti de stanga si nu esti conservator, esti cretin.
Petre Tutea
“Un ofiter de securitate vine si iti spune: buna ziua, sunt ofiter de securitate Ionel si trebuie sa cercetez asupra unor posibile aranjamente finaciare ilegale ce se pot petrece aici. Nu fac altceva decat sa-mi indeplinesc sarcinile de serviciu si sa-mi servesc patria.
Un alt ofiter de securitate NU iti explica de ce nu se construieste tronsonul de autostrada Campina –Brasov, dar un alt ofiter de securitate, iti raspunde ca exista motive…subiective”.
Poti sa-i suspectezi de ceva rau?. Nici vorba. Si ei isi servesc poporul si tarisoara lor scumpa, asezata pe o tava de aur, care este si a noastra. Oare?. ”
Omul crestin, e credul din fire si asta ii poate dauna. Il poate face sa devina naiv si sa ramana asa, ceva timp, pana se trezeste. Sau poate ca nu se mai trezeste, admitand realitatea in forma in care el o intelege si din nefericire, o si accepta.
Omul crestin de azi a devenit preocupat de “facerea de bine pentru el”.Acum. Ar face orice pentru asta, punand inainte telul sau, inainte de al celuilalt si uitand sau neglijand sa faca comparatia valorica a sufletelor lor. Pai atunci sa nu ne mai miram de nimic din ceea ce merge, asa cum merge…Ba uneori chiar ne si place asa.
Imposibila solidaritate a intelectualilor…a devenit o realitate, probabil inca de mult, mult timp…Ne- a intrat in suflet fara sa-i observam efectul. Astazi suntem liberi, citim, vorbim, scriem. Cui foloseste asta insa?. Si unii o fac in spatiul public. Ii admir. Eu nu am acest curaj, desi ii inteleg importanta, dar intre toti cei care-si spun parerea, exista insinuata parca in secret -inca-, o forma de „opozitie”, ba chiar adversitate filosofica, sau chiar doctrinara, aferenta fiecaruia dintre opozanti. Ciocnirea contrariilor in forma romaneasca. Nu duce la progresiul societatii. Se vede cu ochiul liber, incetosat insa de prejudecati. Cei la care ma gandesc eu, sunt si…crestini. Si totusi si ei gresesc; ceea ce ar trebui sa nu se intample. De ce se intampla totusi asa ceva?.Probabil ca e vorba despre anume „faramituri nepotrivite”,ramase in genele noastre. Inca mai credem in ceea ce ne este convenabil.Nu stim sa renuntam la ceea ce ne place noua si nu ne intereseaza prea mult celalalt.
Da, ati avut perfecta dreptate, Doamna Ana Blandiana. „Suntem un popor de (plante) vegetale…” Unele insa avand “inteligenta materiei”, cel putin, iar celelalte fiind cele …carnivore. Mult mai inteligente…
Intrebarea pe care multi ne-o punem este in ce masura cuplul Blandiana-Rusan a constientizat faptul ca alegerile personale si profesionale ale celor doi literati au influentat milioanele de romani care si-au dorit sa calatoresca cu ogarul cenusiu , cu orice preț..
Gratioasa, melodioasa poetesa a stralucit intr-o fasta perioada in care generatia mea se dopa cu Ovidiu Genaru, Constantin Toiu, Marin Sorescu, Constanta Buzea, Stefan Banulescu, Emil Botta, Adina Cheneres , Eugen Uricariu…
Ei daaa, indragostiti de cuvinte treceam cu vederea slabiciunile, alunecarile, umbrele.
Ne iubeam actorii, poetii, pictorii, graficienii , cronicarii de film inspirati ( la Suchianu ma gandesc), criticii muscatori, regizorii dumnezei pe pamant.
Toata suflarea „oamenilor de arta” o purtam in minte si suflet cu conditia sa nu se gudure pe langa „organele de partid si de stat „, sa nu toarne si sa stie cine au fost Olga Greceanu , Vasile Voiculescu, Virgil Gheorghiu, Dan Barbilian si…Alexandru Mandy.