Virgil Scripcariu. Un monument pentru memoria noastră

       Duminică 17 decembrie 2023, la ora 12.30, a avut loc în Cotroceni, în piața care se deschide la întâlnirea dintre străzile Dr. Herescu, Dr. Drăghiescu și Dr. Romniceanu, în prezența a sute de persoane, inaugurarea ansamblului sculptural al lui Virgil Scripcariu dedicat Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca.        
       Am pus laolaltă în acest „dosar al inaugurării” două luări de cuvânt – una a doamnei Ioana Beldiman, istoric de artă, și cealaltă a mea –, precum și trei texte deja publicate dedicate comentării monumentului. Ele aparțin doamnei Aurelia Mocanau (critic de artă), doamnei Tatiana Niculescu și domnului Andrei Pleșu. Le mulțumesc tuturor.

         Gabriel Liiceanu
       Stimate doamne, stimați domni,
       Deoarece doresc să vă comunic întocmai gândul pe care mi l-a prilejuit acest eveniment, o să vă rog să-mi permiteți să-mi arunc ochii pe notele prin care-l voi exprima, puse pe hârtie în liniștea desăvârșită de ieri seară a Cotroceniului. Eu, cel puțin, trăiesc astăzi un moment important al vieții mele, și poate că nu sunt singurul de aici.

       Este poate mai bine că ne-am adunat aici acum, pe 17 decembrie, decât pe 19 noiembrie, ziua în care se împlineau 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, ziua pe care o aleseserăm inițial și pe care o anunțaserăm în comunicatele de presă, ca încununare a acestui Centenar. (Vezi nota finală*) Poate că data de azi 17 decembrie se potrivește, așadar, mai bine cu monumentul inaugurat. Atât pentru că cei doi comemorați, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, și-au orientat destinele către lupta de o tenacitate fără egal pentru libertatea noastră, cât și pentru faptul că azi se împlinesc 34 de ani de la ceea ce a început la Timișoara pe 17 decembrie și a dus la căderea comunismului în România. De aceea, voi cita cuvintele scrise pe un zid în zilele acestea de către un artist (îi veți descoperi singuri numele), care pun în ecuație libertatea și creația creatorilor lumii, cuvinte care ar fi putut fi tot atât de bine ale celui căruia îi datorăm, aici și începând de azi – nu mă îndoiesc de ce spun –, această operă de artă unică în România:

„N-am să uit niciodată că libertatea mea de artist și de om începe cu Timișoara decembrie 1989”.

Ce s-a întâmplat atunci, în acel 17 decembrie timișorean de la care se împlinesc azi 34 de ani?
       În urma convorbirilor avute cu Ceauşescu, și sub presiunea acestuia, ministrul apărării Vasile Milea a comunicat la orele 13:30, pe 17 decembrie1989, pentru toată armata: „Situaţia în Timişoara s-a agravat. Este ordin să intervină armata. Armata intră în stare de luptă. În judeţul Timiş este stare de necesitate“.
       Armata și trupele Securității au tras în după-amiaza acelei zile în plin în cei circa 4.000 de oameni care defilau pe străzile orașului pentru că, de neconceput în comunism, voiau libertate. I-au risipit cu muniție de război și cu baionete. 66 de morți, 196 de răniți.

*

       Așadar, ne-am adunat aici pentru a încheia en beauté Centenarul Monica Lovinescu. Și o facem prin inaugurarea acestui monument inițiat de Fundația Humanitas și realizat de sculptorul Virgil Scripcariu. El este dedicat Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca. Cine au fost și vor rămâne ei pentru noi? Mi-a plăcut să spun la un moment dat despre cei doi aceste cuvinte pe care le reiau aici:

„Vorbind câteva decenii la Europa Liberă, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au pătruns în constelaţia noastră umană mai întâi ca «voci». Ei deveniseră o funcţie, erau răzbunarea părţii noastre care nu mai ajungea să se rostească. Ce «cuplu» formidabil au alcătuit ei cu noi! Istoria ne transformase în infirmi ai expresiei; ei ne înapoiau darul cuvintelor. Ce terapie formidabilă a însemnat pentru noi prestaţia lor! Să am curajul să-ntreb ce-am fi fost fără ei? N-a venit oare momentul, măcar acum, la centenarul nașterii Monicăi Lovinescu, să ne aducem aminte cât de mult le datorăm celor doi și cât de puțin le-am onorat memoria?“

       Înainte de 1990 au vorbit ei, în timp ce noi tăceam și înghițeam pe nemestecate cuvinte prostituate și minciuni. Ploua cu ele peste noi, iar noi, singuri, nu le puteam opune nimic. Noi vorbeam în șoaptă, ei răspicat, și plăteau din când în când curajul lor – doi oameni împotriva unei Securități de 14.000 de angajați! – cu câte un atentat la viața lor. Sau cu recomandarea lui Ceaușescu către atentatori ca pedeapsa să fie doar smulgerea „limbii spurcate” a Monicăi. Acum ei tac, în discreția morții lor, și a venit rândul nostru să vorbim. Iar astăzi vom vorbi prin acest monument de for public.
       Cândva, Hannah Arendt, unul dintre cei mai mari gânditori ai secolului XX, autoarea celebrei lucrări Originile totalitarismului, a spus:

„Dreptatea trebuie mai întâi să restabilească ordinea care a fost distrusă. Acesta este un proces de vindecare ce nu se poate realiza decât dacă distrugătorii, adică aceşti oameni, vor fi condamnaţi.“

       Două lucruri rezultă din vorbele Hannei Arendt. Primul, că noi nu ne-am vindecat, că suntem încă bolnavi, de vreme ce distrugătorii nu numai că n-au fost condamnați, ci continuă să fie regretați. Un popor care-și regretă în proporție de 50% distrugătorii (așa rezultă dintr-un sondaj recent: „în comunism era mai bine“) nu poate fi socotit vindecat, și aceasta e povara bolii noastre pe care o purtăm după 34 de ani de la căderea comunismului.
       Al doilea lucru. Nu numai că distrugătorii n-au fost condamnați juridic, dar nici măcar memoria lor pare că n-ar fi fost damnată, în urmă cu 23 de ani, în Casa Poporului prin mesajul președintelui de atunci al României adresat Parlamentului în ziua de 18 decembrie 2006. Acel mesaj huiduit în sala mare a Parlamentului de PRM și maimuțărit de Vadim Tudor, mesaj care condamna regimul comunist de la noi ca „regim ilegitim și criminal“. Ca și cum Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, elaborat de un amplu colectiv de istorici, experți și analiști, raport de 879 de pagini care a stat la baza mesajului președintelui și care a fost publicat în anul următor de Editura Humanitas, n-ar fi existat. Nu ne mai rămâne acum decât acest lucru: să-i comemorăm pe cei care n-au obosit vreme de 40 de ani să amintească zi de zi că „ordinea istorică ne fusese distrusă“.

*

În anul Centenarului Lovinescu, două gesturi explicite se desprind în acest sens: monografia-album scrisă de Cristina Cioabă pe baza unei documentații impresionante, Monica Lovinescu: O viață, o voce un destin, și Grupul statuar Lovinescu-Ierunca, pe care-l inaugurăm astăzi, operă a sculptorului Virgil Scripcariu. Pe acestea se va sprijini de acum posteritatea celor doi.

       Ambele având în spate, în primul caz – albumul –, munca de editare în condiții de excepție a Editurii Humanitas, în cel de-al doilea, proiectul Fundației Humanitas. Și amândouă beneficiind de sprijinul greu de prețuit – greșesc, lesne de prețuit: 220.000 de euro – al companiei Dedeman. De neprețuit rămâne în schimb deschiderea spirituală și inteligența unui antreprenor de excepție – dl Dragoș Pavăl –, care a înțeles că o societate adevărată nu se face cu promisiuni și nici atunci când dispar libertatea de creație și tenacitatea de a duce la capăt un lucru bun început.
       Un ultim cuvânt de mulțumire. Nu e ușor să faci statului român un dar de sute de mii de euro. Există reguli, există precauții, proiectul trebuie să convingă că e unul valoros. Și atunci certificatul de urbanism, zecile de avize sunt tot atâtea curse de obstacole care par că se înmulțesc, se ramifică, se autogenerează de îndată ce începi să le sari. Fără înțelegerea și participarea din umbră a forurilor administrative, a instituțiilor publice – ministere, primării –, a unor oameni care și-au păstrat omenia într-un peisaj neprietenos, n-am fi ajuns la capăt. Iată de ce, i-am invitat să fie lângă noi ca la o faptă comună pe doamna ministru Raluca Turcan, pe domnul primar general al Bucureștiului, Nicușor Dan, și pe domnul consilier general al  Primăriei, Nicorel Nicorescu (liderul grupului parlamentar USR), fără de care n-am fi reușit să terminăm epuizanta cursă cu obstacole a nenumăratelor avize impuse pentru ridicarea acestui monument.

*

Doresc să mă opresc o clipă asupra simbolisticii pe care o pune în joc compoziția sculpturală a lui Virgil Scripcariu. Oricine va privi de aproape acest monument va descoperi trei elemente distincte:

Cele două statui de bronz – care, „eludând descripția corp-costum” (Aurelia Mocanu), pun accentul pe noblețea spirituală a celor doi, pe cuplul-Unu, marcat ca atare de mâna Monicăi Lovinescu sprijinită cu tandrețe și deplină încredere pe antebrațul lui Virgil Ierunca.

       Mantia din oțel inoxidabil – performanță de prelucrare inedită a unui material dur, de vreme ce ea lasă impresia unui văl aruncat peste siluetele celor doi, supremă îmbrățișare într-un unic destin.

       Această piesă ce pare făcută de artist dintr-un singur gest și dintr-o unică foaie de oțel are de fapt în culisele nașterii ei sudarea meticuloasă a sute de piese de oțel care se așază, ondulându-se neverosimil, pe curbele trupului feminin al staturii Monicăi Lovinescu. Mantia – simultan trăsură de unire (simbol al cuplului indestructibil) și platoșă, loc al rănilor și cicatricilor, crestat de loviturile primite. Cea mai teribilă dintre ele rămânând omorârea mamei de către Securitate în penitenciarul de la Văcărești.

       Arborele Răului sau pomul Harpiilor – Când două, când trei la număr, Harpiile apar în mitologia elină ca figuri maligne reprezentate prin trupuri de pasăre cu cap de femeie. În Odiseea lui Homer sunt creaturi menite să răpească, la cererea zeilor, oameni.  În Teogonia lui Hesiod apar ca două personaje feminine înaripate, două fecioare nespus de frumoase, cu păr lung și buclat. Se fixează în cele din urmă ca monștri înaripați cu ghiare lungi și ascuțite, având cap de femeie bătrână. Erau urât mirositoare, menite să chinuie oamenii și să răpească sufletele morților.
       Simbolistica lor malefică se păstrează în sculptura lui Virgil Scripcariu, dar transpusă în contextul istoriei recente sub forma a cinci trupuri de pasăre cu capete de bătrâni hidoși. Am putea spune că, demitologizate, acestea s-au transformat în lichelele noastre istorice din comunism. Prin chipurile lor-portret, sculptorul a făcut o trimitere explicită la cinci dintre colaboratorii Securității a căror fișă de post conținea sarcina infiltrării secției române a Europei Libere. (Între ele, se distinge și figura lui Bălăceanu-Stolnici, al cărui centenar a fost serbat cu fast în Aula Academiei Române, în același an 2023, la 6 iulie.)

       Grație însoțirii pe care mi-a permis-o Virgil Scripcariu pe drumul creației sale în câteva rânduri, am ajuns să înțeleg posibilități ale sculpturii de care, până atunci, nu fusesem conștient. Îi mulțumesc pentru tot.

       Ioana Beldiman, istoric de artă
       Monumentul unor eroi români contemporani
       Prin comanda monumentului ce se inaugurează acum, Destinul a oferit sculptorului Virgil Scripcaru o provocare profesională și umană de înaltă exigență. Destinul a fost întruchipat de cel care a avut ideea, cel care a incitat la o evoluție continuă a proiectului, de interlocutorul permanent al artistului, filozoful Gabriel Liiceanu, în calitatea sa de comanditar, de commitente, pentru a folosi un termen al Renașterii italiene.
       …O exigență pe măsura staturii morale și intelectuale a „celor mai importante voci ale exilului românesc“, așa îi definea Gabriel Liiceanu pe Monica Lovinescu și pe Virgil Ierunca, voci pe care le rememorează acest grup statuar.

       Avem în față un ansamblu de plastică monumentală, destinat Publicului și destinat Orașului. Elementelor sculpturale figurative, definitorii pentru monument – personajele și pomul cu harpii (ce au marcat dureros și neîncetat firul vieții celor doi protagoniști) – artistul le adaugă geometria de o frustă frumusețe a prismei din beton aparent, banca ce invită la meditație asupra istoriei și eticii, asupra menirii artei. Fiecare dintre elementele compoziției este purtător de simbol (atât unitatea, cât și detaliile ei) și participant la construcția de idei a întregului. Sunt greu de trecut în revistă nenumăratele alianțe pe care artistul le concepe între fiecare formă sculptată și semnificația simbolică a acesteia. Un binom permanent de contraste presupus de starea de luptă/ forță/rezistență, pe de o parte, și suferință/sacrificiu/fragilitate, pe de alta, ritmează întreaga lucrare.

„Așa a apărut ideea pomului cu harpii, o coborâre simbolică în istoria recentă. Personajele cu trup de pasăre și cap de bătrân, învechit în rele, sunt trimiteri documentate biografic la lungul război mocnit și adesea de o cruzime barbară, pe care Monica Lovinescu și Virgil Ierunca l-au dus cu Securitatea”. (Virgil Scripcariu)

       Statuia Monicăi Lovinescu concepută de sculptor ne înfățișează un personaj cu chip de statuie greacă, chip reunind frumusețea datelor naturale cu unda de transfigurare creată de artist. Este reprezentată în picioare, desculță, grațioasă și fragilă în feminitatea ei fizică, adresându-se publicului prin gestul oratoric al mâinii drepte ridicate, cu degetele răsfirate. Este postura ei de „voce a exilului“ în care s-a situat decenii de-a rândul, vorbind despre literatura română și despre conștiințe.
       Imaginând-o astfel pe Monica Lovinescu, sculptorul intersectează amintiri celebre din istoria sculpturii precum Oratorul/L’Arringatore (cel care vorbește mulțimii), faimoasă statuie etruscă în bronz păstrată la Muzeul Arheologic din Florența, venind din colecțiile medicee. Alături, verticală stabilă, statuia lui Virgil Ierunca e percepută ca zonă de sprijin și echilibru, ce i-a fost mereu alături. Un văl din oțel cu scăpărări de argint și cu finețuri ca de maramă de borangic înfășoară cuplul. E scutul de forță și iubire pe care și l-au construit împreună și care i-a apărat în epopeea luptei de o viață. Prin delicatele semne „ornamentale” și consistența materialului, vălul devine și un simbol al nobleței interioare a personajelor, îngemănată cu ideea de Rezistență neabătută.
       Profunzimea demersului de investigare a temei de către sculptor va fi determinat, credem, evitarea convenționalismului des întâlnit la monumentele de artă publică: curajul și sacrificiul nu au fost simple noțiuni în cazul acestor eroi români ai contemporaneității.
       Apariția Monumentului Monica Lovinescu-Virgil Ierunca în spațiul bucureștean ne determină să reamintim ceea ce s-a întâmplat în 1948 la momentul schimbării regimului politic. La acel prag ideologic al înlocuirilor violente, capitala României a fost mutilată prin distrugerea brutală a monumentelor de sculptură publică ce simbolizau nu doar fostul regim, ci o Românie în plină afirmare europeană. Mă refer în primul rând la cele trei monumente naționale: splendidele ecvestre Carol I și Ferdinand și monumentul dedicat Reginei Maria, întruchipând Victoria din Marele Război. Toți trei, personalități fondatoare ale statului nostru modern. Statuile comandate, prin subscripție națională și prin alegere regală, croatului Ivan Meštrović, remarcabil monumentalist al secolului trecut, au fost opere de artă ce au dat Bucureștiului pentru un scurt moment, în anii ’40, o notă de eleganță, de monumentalitate și o identitate de capitală. Fiind implantate în spații publice cheie, prezența lor printre oameni, expresia lor estetică și încărcătura de idei i-ar fi putut familiariza – e un lucru ce nu se obține decât în timp – pe trecători, în genere puțin sensibili la sensurile artei publice, cu ideea unor valori perene, transmise prin artă.

         Cred că astăzi, după atâtea amputări, Bucureștiul, aflat în continuare în căutare de identitate, face, prin inaugurarea grupului statuar Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, un pas remarcabil. Faptul se petrece în ciuda nepăsării generale față de monumentele definitorii ale Bucureștiului nostru – statui și arhitectură –, în ciuda inculturii și a prostului gust ce invadează necruțător de peste tot.

Pentru a conchide, aș formula un aspect pe care am credința că acest monument este capabil să-l îndeplinească – aspectul pedagogic. Ne dorim ca înalta expresie artistică a acestei creații, ideile ei să vorbească publicului din categorii sociale diferite și de profesiuni diferite despre o formulă de existență din care nu pot lipsi valorile ce i-au însuflețit pe sculptor și pe autorul comenzii!
       Monumentul se va preda, conform uzanțelor clasice de viață urbană, edililor Bucureștiului.
       Să-l respectăm și să-i ascultăm vocea!

       Andrei Pleșu
       Monumentul unei lupte cu delirul comunismului autohton
       Se mai întâmplă că scriu acest text* exact în ziua și la ora când, în Cotroceni, se dezvelește un monument dedicat minunaților Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. L-am văzut cu câteva zile în urmă, însoțit de amicul Liiceanu, inițiatorul și susținătorul proiectului. Mi-a făcut o foarte bună impresie. E opera lui Virgil Scripcariu, pe care îl știu ca fondator al Muzeului-Atelier „Școala de la Piscu” (despre care am scris, încântat, în Dilema din iulie anul trecut). Elev al marelui Vasile Gorduz, Virgil Scripcariu a reușit performanța de a combina provocator soliditatea meșteșugului cu efectul de surpriză. Am auzit unele bombăneli, stârnite de reflexul convențional al asocierii monumentului comemorativ cu previzibilitatea bustului solemn, a alcătuirii „sărbătorești“ a statuii respectabile. Aici avem însă de-a face nu cu o poză țeapănă, ci cu o piruetă comunicativă, în care, alături de prezența fermă și grațioasă a personajelor sărbătorite, apare și „stolul“ oponenților cu care s-au confruntat o viață: siluetele monstruos dinamice ale răului întrupat. Eu, unul, am fost bucuros să mi-i reamintesc pe eroii monumentului, într-o postură vie, duioasă omenește, dar fermă ideologic. Felicitări! Non-conformismul anti-comunist al „Monicilor” trebuie gândit laolaltă cu disidența de toate gradele din țară, ilustrată de toți cei care, într-un fel sau altul, într-o proporție sau alta, au fost partenerii cuplului parizian, în substanțiala lor luptă cu delirul comunismului autohton.

   (Fragment din articolul „Destine uitate“, Dilema veche, 21 decembrie 2023)

       Aurelia Mocanu, critic de artă
       Centenar în bronz
       Un sculptor în pragul vârstei de 50 de ani, conștient de deceniul negru şi ultim al ceaușismului, primește proba incandescenței gândului şi a înfăptuirii lui în bronz: efigia centenară Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.
       A fost o elaborare intens drămuită pe transmisia de altitudine morală şi conștiință de bornă istorică, pe care i-a alimentat-o, maieutic, ctitorul de „an centenarˮ, Gabriel Liiceanu. Artistul a interiorizat în matca sa stilistică două destine crunt încercate de vremuri, mai ales în fractura tragică dintre mamă şi Monica Lovinescu. Combustia de plăsmuire a fost redutabilă pentru un autor de figurativ seren, aşa cum s-a manifestat, cu distincții, de peste două decenii, Virgil Scripcariu.
       Un crăiuţ bălai, înalt, subţire şi fremătător precum un mesteacăn bucovinean, Scripcariu, născut în 1974 la Vatra Dornei, are un serios palmares expozițional şi monumental, care-i exprimă, aproape feeric, aventura întemeierii familiei sale luminos-numeroase, voit întoarsă la Simplitate şi Rural, în satul de olari de lângă Mănăstirea Ţigăneşti. Altoiul stilistic s-a produs pe discreția gravă a profesorului său bucureştean. În sculptura noastră actuală, Vasile Gorduz (1933–2008) a rămas drept sacerdotul reținut şi profund al iubirii elenice pentru corpul uman. Regretatul profesor a trei promoţii de artişti de după 1990 a făcut să rodească lecţia primită la rândul său de la Ion Lucian Murnu. Creator admirabil al făpturilor modelate parcă în şoaptă, Gorduz a rechemat raporturile formale ale clasicităţii mediteraneene, la care a adăugat, în ascensiunea creaţiei sale, o flacără interioară de duh bizantin. Lecţia de austeritate, de economie a formei şi a gesticii figurativului, vibraţia internă a modelării volumului, hieratismul încălzit de duhul vieţii simple au fost preluate exemplar de Scripcariu. Apoi, emulul a evoluat original (şi originar prin partitura vieții sale) spre o aură formală de seninătate şi echilibru melodios, cu har inventiv care captează Candoarea. Virgil de la Piscu, cum s-a semnat pe ghizdul fântânii de la biserica Sf. Grigore Palama din incinta Politehnicii, a conceput statuare, ansambluri-instalații sau linogravurile de mari dimensiuni ca un Noe jucăuş pe teme sapienţiale, cele în care biruinţa Răului este datorată copilului, femeii sau cuplului.
       A fost veriga psihologică pentru a figura unitatea de destin Monica Lovinescu-Ierunca. Atingerea mâinilor ca împletire, adumbrite, distanța activă dintre cele două trupuri, ca vibrare a spațiului, şi direcționarea tălpilor îi punea deja în relație armonică. Soluția „vălului-val-al vremurilor“ face personajele de nedespărțit. Le valorizează spre înalt chipul discret stilizat şi eludează, totodată, descripția corp-costum. Tratamentul în ton argintiu cu puzderie de fine incizii, ca un perete scrijelit din carcere, pare soluția plastică a învăluirii în destin.

         Alt registru de chipuri, mărunt caricate, străpunge cerul la o anume distanță de figurile omagiate. Este un dispozitiv-antenă, tratat tehnoid din asize sudate, un stâlp care se ramifică să susțină arătări-harpii. Este o psihodramă a Răului şi a vicisitudinii Istoriei, a clevetirii şi a spionării. Sunt cinci răpitoare humanoide, cu mari gheare înaripate.
         Mişcarea mâinii înălțate, cu degete răsfirate, de alungare protectoare, şi desprinderea uşoară a tălpii personajului feminin sunt gesturile de forță ale îndurării pe care artistul le-a învestit cu semnificația esențializată a destinului Vocii Libere. Iar soclul prelung, poate cât vălul desfăşurat al cuplului, postament cu buna înălțime a „şederi pe gânduriˮ, desparte apele eticului, căci distanțează de antena-încrengătură şi te îmbie la reculegere. Şi la Reverență.

*Tatiana Niculescu

          Stupoare, nedumerire, consternare, tulburare, curiozitate în cartierul Cotroceni! Brusc, memoria istorică a trecătorilor zgribuliți de vremuri e pusă la încercare. Un ansamblu statuar îi reprezintă pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, solidar înveșmântați în drapelul libertății, înfruntând un copac al harpiilor – turnători, agresori, urmăritori – care le-au marcat destinul. Bronzul statuilor are ceva din gravitatea vocilor lor de radio și din tăria lor de caracter. Din copac ai impresia că se aud, șușotite, ordine de suprimare. Anul dedicat împlinirii a 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu se încheie duminică, 17 decembrie, cu inaugurarea acestei scene de Război Rece, realizată de sculptorul Virgil Scripcariu, la intersecția străzilor dr. Herescu, dr. Romniceanu și dr. Drăghiescu. Începând cu ora 12.30, vor vorbi Gabriel Liiceanu, sculptorul Virgil Scripcariu și prof. de artă monumentală Ioana Beldiman. Cum Fundația Humanitas donează ansamblul statuar orașului București, vor fi prezenți la inaugurare Raluca Turcan și Nicușor Dan.

(*Text publicat pe Facebook)

Ce a fost… Și ce este…

*Notă

          Mă simt obligat să explic acest decalaj survenit în plan public, nedorit, și pentru mine rușinos. O persoană, pe nume Victor Florean, al cărei nume aș fi vrut să-l pomenesc, dacă și-ar fi făcut treaba, la capitolul mulțumiri (e președinte al firmei CMC Monumental SRL din Cărbunari, lângă Baia Mare), urma să ne furnizeze soclul de andezit al acestui ansamblu statuar contractat cu Fundația Humanitas, în valoare de 36.000 de euro, pe data de 9 noiembrie. Am închis ochii și, biciuiți de timp, am acceptat prețul exorbitant. Numai că termenul de livrare nu a fost onorat, deși banii fuseseră virați integral de Fundație de pe data de 30 octombrie. Artistul și Fundația Humanitas au trebuit să se reorienteze, s-o ia de la capăt, să găsească o altă soluție, ținuți sub stresul sfârșitului de an, cu perspectiva unui rateu de proporții. Aș dori să le cer scuze celor care s-au strâns aici în urmă cu cinci duminici, pe 19 noiembrie la ora 12.30, trezindu-se în fața pământului dezgolit.
          Persoana care conduce firma băimăreană și care a generat această situație a făcut două lucruri ce-mi par greu catalogabile:       
          – A împiedicat realizarea la timp a unui proiect care, de-a lungul acestui an, a luat amploare națională: Centenarul Monica Lovinescu. În felul acesta a avariat imaginea companiei Humanitas, care a inițiat proiectul și s-a angajat să-l realizeze, obligând-o să comită un grav act public de impolitețe, de vreme ce politețea și caracterul trec prin cuvântul dat, prin ținerea promisiunii.
          – A compromis spiritul economiei de piață și etica afacerilor, atât de fragile încă în România, neonorând contractul amintit de 36.000 de euro și refuzând să returneze, în urma unei notificări comunicate oficial, suma deja încasată. Acest diferend se va decide, desigur, în justiție.