Voiau să-l ucidă pe papă

În avanpremieră, un fragment din autobiografia papei Francisc, Speră, care va apărea la Editura Polirom în 2025, traducere de Emanuela Stoleriu. Cartea va fi publicată în peste 100 de țări.

În relatarea despre vizita sa apostolică în Irak din 2021 și despre întâlnirea cu ayatollahul Al-Sistani, papa Francisc vorbește pentru prima dată despre un dublu atentat împotriva sa.

Fragment

Toată lumea m-a sfătuit să nu fac călătoria aceea, care ar fi fost prima vizită a unui papă în Orientul Mijlociu devastat de violențele extremiste și profanările jihadiste. Covidul încă mai era prezent, inclusiv nunțiul de acolo, monseniorul Mitja Leskovar, ieșise pozitiv la test, și, mai ales, toate sursele subliniau că riscurile în ce privește siguranța erau foarte mari – atentate sângeroase au avut loc chiar și în ajunul plecării.

Eu însă voiam să merg până la capăt. Simțeam că trebuie să fac asta.

Spuneam, familiar, că simt nevoia să merg în căutarea bunicului nostru Abraham, strămoșul comun al evreilor, creștinilor și musulmanilor.

Dacă arde casa bunicului, dacă în țara lui urmașii își riscă ori își pierd viața, cel mai bun lucru pe care poți să-l faci e să te duci cât mai repede acolo.

Și apoi, nu puteam să-i dezamăgesc din nou pe oamenii care, în urmă cu douăzeci de ani, nu putuseră să-l îmbrățișeze pe Ioan Paul al II-lea, fiindcă, după o primă deschidere, Saddam Hussein îi interzisese călătoria cu care își dorea atât de mult să deschidă anul jubiliar 2000.

Îmi aminteam bine de acel vis frânt.

La fel de bine îmi aminteam de profeția sfântului papă care, trei ani mai târziu, când era bătrân și bolnav, a încercat din răsputeri, prin apeluri și inițiative diplomatice, să împiedice noul război care, cu minciuni despre arme de distrugere în masă ce nu aveau să fie găsite niciodată, a adus mai multă moarte, mai multă distrugere și a cufundat țara în haos, transformând-o decenii la rând într-o santină a terorismului.

Poporul și Biserica din Irak așteptau de prea multă vreme. […]

Mosul a fost o rană în inimă. M-a izbit ca un pumn încă de când mă aflam în elicopter: unul dintre cele mai vechi orașe ale lumii, cu istorie și tradiții bogate, care a văzut succedându-se de-a lungul timpului diverse civilizații și a fost simbolul conviețuirii pașnice în aceeași țară a unor culturi diferite – arabi, kurzi, armeni, turcomani, creștini, sirieci –, mi se înfățișa ca o întindere presărată cu ruine după cei trei ani de ocupație a Statului Islamic, ce îl alesese drept fortăreață.

De sus, în timp ce îl survolam, îmi părea o radiografie a urii, unul dintre sentimentele cele mai eficiente ale epocii noastre, căci adesea generează pretextele care o dezlănțuie: politica, justiția și întotdeauna, în mod blasfemator, religia devin motivații de fațadă, ipocrite, provizorii; pentru că după aceea, precum spun frumoasele versuri ale poetei poloneze Wisława Szymborska, ura „aleargă singură”.

Nici măcar după distrugerile acelea, vântul urii nu se potolise încă.

Fusesem avertizat imediat ce aterizaserăm la Bagdad, în ziua precedentă. Poliția înștiințase Jandarmeria Vaticanului despre o informare primită de la serviciile secrete engleze: o femeie cu o încărcătură de explozibil, o tânără kamikaze, se îndrepta spre Mosul, urmând să o detoneze în timpul vizitei papale. Și o furgonetă pornise în viteză într-acolo, cu același scop.

Călătoria a continuat.

Am avut întâlniri cu autoritățile la palatul prezidențial din Bagdad. O întâlnire cu episcopi, preoți, călugări, călugărițe și catiheți în catedrala siro-catolică Sayidat al-Nejat (Doamna Noastră a Mântuirii), în care cu unsprezece ani în urmă fuseseră uciși doi preoți și patruzeci și șase de credincioși, a căror cauză de beatificare este în curs de desfășurare.

Apoi, întâlnirea cu liderii religioși ai țării pe câmpia Ur, întinderea deșertică unde rămășițele casei lui Abraham stau alături de turnul în trepte al minunatului zigurat sumerian: creștini aparținând diferitor Biserici, musulmani, atât șiiți cât și sunniți, yazidiți au fost în sfârșit împreună sub același cort, în spiritul lui Abraham, pentru a aminti că ofensa cea mai blasfematoare este să profanezi numele lui Dumnezeu urându-ți fratele. […]

Mai înainte fusesem în orașul sfânt Najaf, centrul istoric și spiritual al islamului șiit, unde se află mormântul lui Ali, vărul Profetului, pentru o întâlnire cu ușile închise la care țineam foarte mult, fiindcă avea să fie o bornă pe drumul dialogului interreligios și al înțelegerii între popoare. Sfântul Scaun pregătea de decenii o întâlnire ca aceea pe care am avut-o cu marele ayatollah Ali al-Sistani, dar niciunul dintre predecesorii mei nu a reușit să o realizeze.

Ayatollahul Al-Sistani m-a primit frățește în casa lui, gest care în Orient este mai grăitor chiar decât declarațiile sau documentele, căci înseamnă prietenie, apartenența la aceeași familie. Asta mi-a încălzit sufletul și m-a onorat: niciodată nu primise șefi de stat, niciodată nu se ridicase în picioare, însă, în ziua aceea, a făcut-o de mai multe ori în fața mea, după cum eu, cu același sentiment de respect, am intrat la el fără încălțări. Mi s-a părut încă de la început un om înțelept, un om al credinței, neliniștit din cauza violenței și preocupat să ia apărarea celor slabi și persecutați, susținând caracterul sacru al vieții umane și importanța unității poporului. I-am observat îngrijorarea provocată de amestecul religiei cu politica, o anumită idiosincrazie față de „clericii de stat”, pe care mărturisesc că o împărtășesc, ca și îndemnul adresat marilor puteri de a renunța la limbajul războiului, dând prioritate rațiunii și înțelepciunii. Îmi aduc aminte o anumită afirmație a lui, pe care am luat-o apoi cu mine ca pe un dar prețios: „Oamenii sunt frați prin religie sau egali prin creație”. Frăția include egalitatea, dar mai jos de egalitate nu se poate merge. De aceea, așa cum se întâmplă în cazul evoluției adevărate, drumul păcii nu poate fi niciodată binar, niciodată contra, ci doar incluziv, profund respectuos.

În ziua următoare, când am întrebat la Jandarmerie ce se știa despre cei doi atentatori, comandantul mi-a răspuns laconic: „Nu mai sunt”. Poliția irakiană îi interceptase și îi aruncase în aer. Și asta m-a afectat mult. Și asta era fructul otrăvit al războiului.