“Viețile noastre sunt făcute din resturi, adunate din amintiri, ale tale sau ale altuia”, spune la un moment dat Ică Teodorescu, așa cum suna numele din buletin al unuia dintre cei mai celebri cântăreți români din perioada interbelică. Cântăreț al cărui binecunoscut nume de afiș era Zavaidoc și care este personajul principal al romanului Zavaidoc în anul iubirii datorat Doinei Ruști. Apărut în a doua parte a anului 2024 la editura bucureșteană Bookzone. E vorba, continuă Zavaidoc, despre “rămășițe din viață, pe care nici măcar tu nu poți să ți-o povestești integral, ajung dn fotografia ta post-mortem și n-o mai poți retușa”.
Toate aceste rămășițe sunt adunate și colaționate cu migală de Doina Ruști și transferate condeielor a două femei, una pe nume Carol (mă rog, Carolina), cealaltă, enigmatic botezată Matilda. La care se adaugă câteva pagini despre care ni se spune că ar fi fost scrise de Zavaidoc însuși, Pagini care, pesemne, reprezintă parte din încercările eșuate ale personajului de a ne lăsa despre sine o fotografie cât mai fidelă. Numai că simțindu-se depășit de situație Zavaidoc a recurs la ajutorul deja amintitei Carol. Fiica proprietarilor mansardei în care a locuit în cea mai mare parte a anului 1923, ‘’anul iubirii”, protagonistul cărții.
Adolescenta Carolina căreia îi plăcea să fie numită Carol, este îndrăgostită lulea de Zavaidoc, țiganul care cânta românește și care atunci când începea să cânte se încălzea atmosfera. Și nu numai. Zavaidoc încălzea lumea. Simțirea. Carol îi stenografiază lui Zavaidoc confesiunile, implicată emoțional, urmărindu-i cu maximă atenție și vibrații de adolescentă fiecare mișcare. Carol este geloasa foc pe toate femeile cu care a avut de-a face acest neobosit coureur des dames, cum vom vedea o detestă copilărește pe Matildă însă mai ales se înflăcărează atunci când îi evocă performanțele artistice. Din restaurante, teatre dramatice sau muzicale, unele chiar dintre cele mai simandicoase. Carol nu o scapă din ochi nici măcar o singură clipă pe cea socotită a fi intrusa Matilda, iubita en titre și declarat viitoare soție a cântărețului. Matilda este conștientă de asta, deși se păstrează constant într-un fel de état de réserve, cele două femei de vârste diferite întâlnindu-se în emoția încercată în clipa în care evocă chipul în care cânta Zavaidoc.
Atâta doar că planurile personajelor nu se transpun necondiționat în fapte și intervin tot felul de istorii încâlcite determinând neașteptata dispariție a viitoarei soții. De abia către sfârșitul primei părți a romanului, parte intitulată Anul cel mai bun, ni se va dezvălui detaliul că atât de curioasa, că omniprezenta Carol și-a pus pe hârtie confesiunea ajunsă fiind la vârsta senectuții. Când trecuseră de multă vreme anii cei buni, când Carol suportase deja persecuțiile comuniste și când l-a întâlnit absolut pe stradă pe un tânăr care semăna frapant cu cântărețul de odinioară. Despre care studentul la Facultatea de Științe economice nu știa aproape nimic. Știa doar că pe bunica lui o chemase Matlda, că fusese măritată și că-i rămăsese de la ea un necercetat manuscris redactat în limba franceză.
Folosind vechea și profitabilă formulă a manuscrisului regăsit și salvat de la uitare, partea a doua a romanului, parte intitulată Cartea Matildei, conține confesiunea celei care se pare că a fost marea iubire a lui Zavaidoc. Confesiune citită și tradusă din limba franceză de atât de iscoditoarea Carol. Aflăm cine era cu adevărat Matilda, de ce avea ea o prezență atât de discretă în casa din strada Boteanu, care îi era drama. Cartea Matildei revine lămuritor asupra unor episoade amintite anterior.
Ni se dezvăluie, în fine, motivul dispariției neașteptate a Matildei, povestea tristă a fratelui acesteia, Traian, se lămurește povestea crimei căreia i-a căzut victimă doctorul Carniol, aflăm câte ceva din secretele decăderii lui Alfred, fratele mai mare al Carolinei, felul în care Matilda a perceput falsa rivalitate cu Carol. Cea care “înțelesese, așa cum înțeleg copiii, că ceva nu e în regulă cu mine”.
După un Poscriptum care îi aparține lui Carol ajunsă, cum spuneam, la vârsta senectuții, urmează o a treia parte. Intitulată Zavaidoc. Scrisă asemenea celorltor, tot la persoana întâi. Această a treia parte are alura unor fragmente de jurnal intim. Recapitulează în linii mari povestea devenirii celui numit Icar, alias Zavaidoc, transmite bucuria iminenței nunții ca și umilința dispariției neașteptate a Matildei. Partea aceasta confirmă faptul că “orice poveste este a cui o spune până la capăt. Ceilalți o citesc și o uită. Povestea mea este alta decât a Matildei. Ar fi o prostie să le suprapunem, să le împletim”.
Romanul Zavaidoc în anul iubirii reface traiectul devenirii artistice unei mari vedete populare. Care a fost astfel cu mult înainte de a se inventa cuvântul o adevărată vedetă. Cartea constituie un vibrant omagiu, o declarație de dragoste făcută celui devenit în timp o veritabilă legendă urbană. Este povestea vieții lui Carol și a familiei acesteia. Este povestea eșecurilor, nefericirilor și sacrificiilor Matildei. Este un foarte frumos roman de dragoste. Este un policier scris în conformitate cu toate regulile genului. Cu o bună administrare a suspansului Dar este deopotrivă o imagine, o fotografie a României interbelice din anul de grație 1923. Anul în care se cam închiseseră rănile războiului, anul în care țara redescoperise plăcerea luxului, a eleganței și a orelor petrecute la terase și restaurant, a lucrurilor venite de la Paris. 1923. Anul regăsirii speranțelor. Anul în care se părea că timpul ar avea răbdare. Că ar putea fi blând cu oamenii. Anul în care Bucureștiul se iluziona cu gândul că ar fi Micul Paris. Anul adoptării legendarei Constituții de la 1923.
Marele merit al romancierei Doina Ruști e că izbutește să concentreze și să surprindă o multiplicitate de fapte și să le confere palpitul vieții. Că o face cu bucuria de a spune, scrie. Cu nedisimulata intenție de a face din cititorii cărții admiratori ai lui Zavaidoc.
Doina Ruști- ZAVAIDOC ÎN ANUL IUBIRII; Editura Bookzone, București, 2024
Interesanta carte despre Zavaidoc…. un personaj faimos inn epoca, dar uitat in timpul comunismului. Personal am aflat depre el de pe discurile de ebonita pe 78 rpm ale bunicului meu. Copil fiind, gasisem in pod o valiza misterioasa, era un patefon pe care-l folosise cu ani in urma, inainte ca moara sa-i fie confiscata de comunisti, pentru a atrage si delecta clientii. Chestie de marketing. Patefonul avea arcul stricat, dar invartind cu mana, am putut totusi asculta cele cateva discuri. Intre ele, si unul cu eticheta neagra, cu design elegant, de la casa de discuri Columbia, continand doua melodii cu… Theodor Zavaidoc: „Batranete haine grele” si „Foaie verde spic de grau (Spune-mi mandro cand sa viu)”… Am salvat discurile, am inca discul acesta si l-am digitizat in laptop, il am aici in Canada cu mine, impreuna cu celelate discuri gasite (Polydor si Parleophone). Revenind la roman, Zavaidoc, ca orice artist, a avut o viata tumultoasa si romanul face bine ca incearca sa ni-l prezinte sub diverse aspecte (relatari si note personale). Din recenzia dvs. pare interesant, o sa incerc sa-l gasesc sa-l citesc. Merci.