Zmeul din copilărie şi Profesorul Vintilă Mihăilescu

Ȋntâlnirea mea cu Vintilă Mihăilescu datează din copilărie, din anii 1980. Generaţia mea, care foşnea hârtia şi nu tableta, avea câteva cărţi de bază, la modă, bestselleruri’, nici nu ştiu cum să le calific exact, aşa cum puştii din ziua de astăzi preferă un joc video altuia. Ei bine, printre acele cărţi se număra şi Enciclopedia Practică a Copiilor, Editura Ion Creangă. Puţină lume ştie că printre coautorii seriei (cred că au fost şapte volume în total) era şi tânărul, pe atunci, Vintilă Mihăilescu. Din volumul intitulat “Jocuri şi jucării” am învăţat să fabric, eu însumi, un zmeu de hârtie, după un “tutorial” atât de precis încât şi un individ complet neîndemânatic ca mine a reuşit să-l facă să zboare. După ani şi ani de zile, l-am întrebat pe profesorul Vintilă Mihăilescu, dacă el este acela care a lucrat volumul sau era vorba doar de o coincidenţă de nume. “Da, eu am fost”, mi-a spus, după care a început să zâmbească poznaş, aşa cum avea obiceiul. Și să tragă adânc, foarte adânc, din ţigară, după cum îi era obiceiul.

Am readus la lumină această mică amintire pentru a introduce ideea că Vintilă Mihăilescu părea că face lucrurile în joacă, dar din această cauză era atât de serios, de fapt. Cine scrie bine, pe înţelesul unui copil, despre cum să fabrici un zmeu de hârtie care chiar se înalţă în văzduh, va putea desluşi mai târziu şi alte “taine” şi secrete mărunte ale lumii în care trăim. Cred că aceasta a fost marele său merit: i-a pus pe oameni pe gânduri, i-a făcut să se aplece asupra infinitului mic din viaţa lor. Le-a tradus realitatea cotidiană, în imediatul ei, le-a făcut-o brusc accesibilă şi mai plină de culori. Ori tocmai acesta este marele merit al antropologiei: ne traduce lumea din jur, ne face mai conştienţi de frumuseţea, gravitatea dar şi periculozitatea ei, în cazul unei manipulări greşite.

Nu am făcut parte din cercul de foarte-apropiaţi ai Profesorului Vintilă Mihăilescu. Contactele noastre erau însă periodice, intense, pline de sevă, utile. Conversaţie de specialitate plus cozerie plăcută, spumoasă, caldă. De fiecare dată când îl întâlneam, primul gând care trecea prin mintea mea de etern provincial, era următorul: iată un bucureştean, unul adevărat, tot ce a produs oraşul acesta mai bun! Pentru că da, Vintilă Mihăilescu avea o eleganţă aparte, fără emfază, ştia să se impună fără să se agite, să fie ferm fără să pară. Toate semnele unei bune educaţii moştenite din generaţie în generaţie, însuşită plenar şi eficace. Un farmec aparte, care trecea dincolo de persoană şi-i făcea chiar şi pe chelnerul cel rebel şi nepoliticos să se supună dorinţelor sale, ca o Seherezadă sultanului, la micile “îndemnuri” sugerate discret, dar ferm, de domnul Profesor. Ca o mică paranteză, poate din această cauză, extracţia să socială deosebită, nu am reuşit şi nu am vrut să-i spun niciodată “Vintilă”, aşa cum o făceau toţi studenţii şi apropiaţii săi. Nu există de fapt prietenie între “oameni” şi “Zei”, ci doar respect şi colaborare; nu trebuie abuzat de bunăvoinţa Zeilor atunci când ştii că mai ai mult până să apuci să le înţelegi lumea şi să le vorbeşti limba.

O altă moştenire de familie era cultura uriaşă de care dădea dovadă Vintilă Mihăilescu. Cunoaşteţi, cred expresia: a crescut cu bibliotecă în casă. Ce-i drept, ea a început să-şi piardă din valoare în ultima vreme, nu mai citim pe hârtie, ci electronic, nu mai poţi să te duci să răsfoieşti pe furiş cărţile părinţilor, inclusiv cele pentru “oameni mari”. Ei bine, în cazul său era atât de evidentă prezenţa bibliotecii în viaţa şi formarea sa! Vintilă Mihăilescu sărea cu o viteză aiuritoare de la Borges la Eminescu, de la Marcel Mauss la Mircea Eliade. Se simţea foarte bine faptul că-i avuse la îndemână, la o aruncătură de băţ, mereu disponibil şi accesibili, nu doar îi frecventase, ci chiar îi citise cu atenţie. Când toată această cantitate uriaşă de informaţie era pusă în slujba descifrării cotidianului, rezultatul era pe măsură: articole de ziar şi cărţi care descopereau lumea în noi forme şi dimensiuni. Totul era acolo, dar noi nu vedeam, iar el, Vintilă Mihăilescu, ne lumina calea spre Adevăr. Poate că pentru unii sună puţin artificial ceea ce am scris mai sus, dar chiar aşa este: Antropologia, cu majusculă, îţi dezvăluie mare parte din Adevăr, dezvrăjeşte lumea, dar fără să o distrugă, cum fac alte ştiinţe, ba dimpotrivă…

Curios, adaptabil, modulabil, Vintilă Mihăilescu nu era omul unei singure specializări. Lista lucrărilor sale este mult prea lungă pentru a fi citată aici. Nu mi-l pot închipui într-o universitate occidentală, predând de-a lungul vieţii doar una sau două materii de studii. Peste ani, cine va dori să înţeleagă transformările profunde ale României post-comuniste, cu opera lui Vintilă Mihăilescu ar fi preferabil să înceapă. Imi aduc aminte de o lungă întâlnire pe care am avut-o acum ceva vreme, am pregătit împreună o radiografie-analiză despre procesul de secularizare brutală, accelerată, pe care îl cunoaşte acum Biserica Ortodoxă Română; studiul a apărut în volumul De ce este România astfel ( Editura Polirom, 2017). Când ridicam idei la fileu, era ca şi cum aş fi aruncat benzină peste foc, capacitatea de a interpreta, analiza şi aduce lucruri noi a acestuia într-un domeniu în care mă credeam “specializat” mi-a arătat încă odată viziunea completă pe care o avea asupra României. Ne promisem reciproc să mai lucrăm asupra acestui subiect, simţeam că ne completăm reciproc foarte bine, îi plăcuse provocarea, până când necruţătoarea boală a venit şi a stopat totul. Boala care a fost o ocazie pentru a vedea cât de mult l-au iubit cei din jur. Atunci când, la fel ca mulţi alţii, m-am dus să donez sângele de care avea atâta nevoie, asistenta de la biroul de primiri a Centrului de Transfuzie Sanguină Bucureşti a spus, uimită şi excedată în acelaşi timp, “aţi venit tot pentru Vintilă Mihăilescu?”. Acest “tot” închide în el TOT ce nu putem spune despre pierderea sa.

Cel mai mare merit al său rămâne acela de a fi fondat o şcoală, o instituţie, de a fi redat antropologiei din România marca de nobleţe şi respectabilitate pe care o merită. Să fim oneşti: până la Vintilă Mihăilescu, puţini oameni din România, foarte puţini, ştiau ce este şi cu ce se ocupă această disciplină totală, holistică, acaparantă uneori, dificil accesibilă tocmai prin complexitatea sa. El a ştiut să deblocheze situaţia, folosindu-se de charisma şi şarmul său personal, de relaţiile pe care cu abilitate şi tact le construise în societate, de modul firesc în care ştia să formeze comunităţi, să crească discipoli. Din Cenuşăreasă, Antropologia a devenit model de urmat, chiar top-model, în ţară noastră. Sper din toată inima ca acest “fenomen” să continue, să nu moară odată cu el, dincolo de dificultătile de moment.

Am vorbit ultima oară la telefon cu Domnul Profesor luni, 09 martie, chiar înainte de începerea Marii Spaime C-19. Doar ce mă întorsesem din Bărăganul meu brăilean, unde am observat un fenomen foarte interesant: în multe sate din zonă, au apărut ca ciupercile după ploaie mai multe staţii de spălare auto în sistem self-service, cu jetoane. Tinerii şi mai puţin tinerii stăteau la rând, cu seminţe, ţigări şi cafea zisă de tonomat pentru a-şi umple de spumă frumoasele lor BMW-uri şi Mercedesuri ultra-second-hand, fără moarte în ele. Le făceau frumoase pentru plimbarea de week-end, pe uliţă, exact aşa cum înaintaşii lor spălau armăsarii la râu. A râs cu greu, chinuit, spunând: “nimic mai etern şi mai previzibil decât ţăranul român”. Da, aşa este, eternitatea nu cruţă pe nimeni, nici pe ţaran, nici pe boier. Vintilă Mihăilescu ne va lipsi foarte mult, vom fi nevoiţi să ne mărim dioptriile la ochelari pentru a înţelege mai bine lumea. De fapt, habar nu am cum să termin aceste rânduri. Ideea că a plecat în aceste vremuri urâte mă doare foarte mult.