Zodia Racului: Iluminarile lui Alexandru Ivasiuc

S-a nascut la 12 iulie 1933, in zodia Racului (aveam acest lucru in comun, de unde poate si obsesia memoriei). Prin vene ii curgea argintul viu. L-am cunoscut bine pe Alexandru Ivasiuc, dupa 1974 ne-am vazut des, aproape saptamanal, pana la disparitia sa in cutremurul din 4 martie 1977. Am serbat impreuna Revelionul, atunci cand intram in acel an fatidic. Erau acolo, ca oaspeti, Catinca Ralea si Emanoil Petrut. Ultima sa carte, despre dictatura, putere, revolutii, conspiratii si tradari, se chema „Racul”. A fost arestat in toamna anului 1956, era student la Medicina, a facut inchisoare si a avut domiciliu fortat pana in 1963 sub acuzatia de „uneltire contra-revolutionara”. Facuse parte dintr-un grup care planuia o demonstratie de solidaritate cu studentii maghiari in perioada Revolutiei de la Budapesta. A murit sub ruinele blocului „Scala”, cutremurul l-a prins vorbind de la un telefon public. Tita si Alec erau apropiati prieteni cu ambasadorul american Harry G. Barnes si cu sotia acestuia. Mi-i amintesc la inmormantarea lui Ivasiuc la cimitirul Straulesti. Dupa ani de zile ne-am amintit despre Alec intr-o seara, la Philadelphia. Tita a locuit la ei cateva saptamani dupa cutremur.

Eram, asadar, in relatii de prietenie cu el si cu sotia sa, regretata jurnalista Tita Chiper, mergeam sambata seara la ei, locuiau in Cartierul Primaverii, o garsoniera dubla la ultimul etaj al unui luxos imobil, pe strada Pictor Iscovescu 44. La etajul I locuia generalul de securitate Aristotel Stamatoiu, ultimul director al Centralei Informatiilor Externe sub Ceausescu. Erau vecini de palier cu Tamara Muresan, candva casatorita cu Ladislau Ady, general de securitate mazilit si arestat sub Dej. Ivasiuc mi-a imprumutat carti, mi-a vorbit despre America (fusese primul bursier roman in programul international de la Universitatea Iowa, acolo terminase romanul “Pasarile”), despre Ken Jowitt, Andrew Janos si Milovan Djilas, mi-a citit si unele povestiri “de sertar”. Una dintre acestea se petrecea la Moscova, prin 1936, scena era o ambasada occidentala, erau prezenti in poveste diplomati, comisari ai poporului, intelectuali celebri. Era un text koestlerian care culmina in ideea ca veacul XX era unul al vanatorii de oameni. Imprumutasem de la N. Tertulian un volum din scrierile lui Adorno, i-l lasasem pentru cateva zile lui Alec. N-a mai putut fi recuperat in valmasagul de dupa cutremur, spre disperarea discipolului roman al lui Georg Lukacs. N-am discutat despre inchisoare decat arareori, pomenea insa cu imens respect despre Corneliu Coposu, N. Carandino si despre prietenul sau Florin Constantin Pavlovici. Ii detesta pe trambitasii de serviciu gen Eugen Barbu, Adrian Paunescu, Paul Anghel, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu, Artur Silvestri si compania. Cand „Saptamana” lui Barbu a declansat campania impotriva Ilenei Vrancea, in realitate una impotriva traditiei lovinesciene, Ivasiuc a fost, alaturi de N. Manolescu, printre cei care au protestat, laudand cartea acesteia despre confruntarile din critica literara romaneasca a deceniului al patrulea. Peste ani, am citit intr-un articol aparut la Paris o fraza atribuita lui Ivasiuc: „Suntem 22 de milioane de oameni care traim in imaginatia unui nebun”. Se poate sa o fi spus in vreun cerc intim, eu nu l-am auzit spunand atat de ne-echivoc lucrurilor pe nume.

Prima oara mi-a vorbit despre Ivasiuc Andrei Coler care il cunoscuse prin sora sa, Luminita. Mi-a spus: „Trebuie neaparat sa-l cunosti, este un tip genial”. Alec era foarte bun prieten cu Nicolae Breban, cu N. Manolescu si cu Nichita Stanescu. Fusese amic cu Ioan Alexandru, treptat se despartisera. Mi-a povestit si despre perioada, scurta, cand a fost student la Filosofie (1951-1952), despre colegii sai (intre care Mircea Flonta si Alexandru Valentin), despre tatal meu (“profesor tipic al unei perioade tipice” spunea el, facand aluzie la faimoasa formula “personaje tipice in imprejurari tipice” care insa parea sa aiba unele indoieli, se afla deci “pe drumul pierzaniei”). Citeam atent rubrica sa din “Romania Literara” intitulata “Pro Domo”, exploram impreuna multe din temele pe care le ataca, mi-a analizat minutios, incurajator si transant cartea “Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt”, imi cerea sa fiu mai deschis spre tezele anarhiste, il pretuia pe Herbert Marcuse, stia foarte bine traditiile contra-culturii americane. Era indragostit de dialectica, scrisese lucruri interesante despre tanarul Marx si despre alienare, nu sunt convins insa ca citise mult Hegel. Era capricios si eclectic in lecturi. Mi-a imprumutat sa citesc „Incognito”-ul lui Petru Dumitriu, o carte la care tinea foarte mult. Era un personaj fascinat de putere (ca si autorul „Cronicii de familie”), poate ca asa se explica apropierea sa de regim, mai ales dupa 1968, desi fusese detinut politic si fusese cumplit batut in anchetele Securitatii (intre altii, de catre bestialul Gh. Enoiu). A fost bun prieten cu Goma, apoi, o spune acesta, Ivasiuc a dat un referat editorial care putea fi interpretat ca o delatiune. Ivasiuc a devenit campionul literaturii cu voie de la stapanire pe tema „obsedantului deceniu”, Goma nu a facut concesii similare, ba chiar dimpotriva. Sigur, lucrurile trebuie nuantate, de intrat in partid au facut-o impreuna, in august 1968, impreuna cu Nichita Stanescu, Cezar Baltag si altii, entuziasmati, sedusi, inselati de condamnarea de catre Ceausescu a invaziei Cehoslovaciei. N. Manolescu nu a facut-o.

In plus, ajunsese sa creada intr-un fel de marxism sui generis, o viziune a sa personala mai degraba, extrem de speculativa, decat un marxism real (a se vedea volumul „Radicalitate si valoare”). Il amuza sa se considere singurul marxist veritabil dintre scriitorii romani ai generatiei sale. Cheia abdicarii sale se poate afla, cred, in literatura lui Ivasiuc, mai ales in ultimul sau roman, “Racul”. Se amagea ca poate influenta mersul lucrurilor, isi facea iluzii despre comisarii ideologici (Popescu-Dumnezeu, Burtica etc). Pe vipera stalinista Tamara Dobrin o dispretuia, a transformat-o in personaj in romanul „Cunoastere de noapte” (o noua editie a aparut in 2010 la editura Dacia) sub transparentul nume „Tatiana Dobrescu”. In aceeasi carte apare ca personaj malefic, insidios, gelatinos si versatil, Leonte Rautu, sub numele „Valeriu Trotuseanu”.

Ivasiuc a fost urmarit necontenit de Securitate. I se daduse numele de obiectiv “Iuda”. Nu stiu daca a colaborat si el, ramane oricum o enigma cum un fost detinut a ajuns sa fie angajat la putin timp dupa liberare ca functionar al Ambasadei SUA. Era de-o inteligenta scaparatoare, capabil de asociatii de idei absolut spectaculoase. In egala masura, in cazul disidentei lui Paul Goma a jucat un rol dezolant. Nu stiu cum ar fi evoluat in anii urmatori daca viata nu i-ar fi fost nedrept de devreme si atat de absurd secerata. Intrase cu arme si bagaje in jocul puterii, devenise un scriitor oficial si oficializat. Dar cine stie, poate la un moment dat si-ar fi adus aminte de tanarul Saşa Ivasiuc, de refuzul acestuia de a pactiza cu minciuna, de discutiile cu autorul „Noii clase” si ar fi indraznit sa destrame mirajul unei complicitati nefericite.

Avea toate datele sa devina um marxist critic, ii citise pe Fromm, pe Adorno si pe Kolakowski. Nu a facut-o, a ezitat, s-a abtinut, si-a taiat singur aripile. Liviu Maliţa a publicat acum cativa ani o carte cu stenogramele intalnirilor lui Ceausescu su scriitorii. La una dintre acestea, la Neptun, la Casa Scriitorilor, Ivasiuc i-a spus lui Ceausescu ca este marxist si ca, in pofida acestui fapt, textele ii sunt cenzurate. Liderul partidului i-a raspuns: „Daca esti marxist, lupta!”. „Cu cine?”, mi-a spus Ivasiuc ca i-ar fi placut sa-l intrebe. Nu a rostit acele cuvinte care ar fi putut declansa apostazia. Cand Goma, Dimov si Tepeneag sfidau regimul, Ivasiuc urca in ierarhiile culturale. Paradoxal si deconcertant, marxismul lui Ivasiuc era al unui fost detinut politic, victima a comunismului, nu al unui fost instructor al CC al PMR, precum Ion Ianoşi, al unui fost sef de sector precum Pavel Campeanu ori al unui fost redactor-sef adjunct al „Scanteii” in cea neagra perioada a dictaturii precum Silviu Brucan. Cand Ianoşi studia la Leningrad, Ivasiuc era exmatriculat de la Filosofie. Cand Ianoşi era angajat la Sectia de Stiinta si Cultura a CC al PMR, Ivasiuc intra in inchisoare. Marxisti amandoi dupa 1965, Ianoşi si Ivasiuc, dar cu ce biografii. Ca sa nu mai vorbesc despre alti marxisti ai acelor vremuri, precum informatorul Securitatii Pavel Apostol, denuntatorul lui Blaga in anii 50 si prefatatorul lui Gramsci in anii 70. Afinitatile intelectuale ale lui Ivasiuc mergeau catre Henri Wald. Cred ca ar fi putut deveni apropiat de un Tudor Bugnariu, unul dintre atat de putinii marxisti romani care, in acei ani ai infamiei, si-a pastrat onoarea.

A spune despre Alexandru Ivasiuc ca era seducator in conversatie este un understatement. Fluxul gandurilor sale se rostogolea in ritm de cascada. Dar exact in punctul cand putea numi Răul, se oprea. Frână interioara, blocaj exterior? Prin 1975 a aparut la Casa Scriitorilor de pe Calea Victoriei imbracat in tinuta de doliu. L-au intrebat mai multi oameni daca a pierdut recent pe cineva. Cu o mina non-consolabila a raspuns: „A murit unchiul Freddy”. „Care Freddy?” „Regele Frederic al Danemarcei, unchiul meu”. Se credea var cu Andreas Rasumowsky, celebrul ziarist german, urmas al familiei princiare care l-a patronat pe Beethoven. In exceptionala sa lucrare „Literatura romana sub comunism” (Editura Fundagtiei PRO, 2002), profesorul Eugen Negrici il include pe Ivasiuc in capitolul „Literatura aservita”, subcapitolul „Dezvaluirea tarelor societatii socialiste. Literatura instrainarii. Problematica omului si a a optiunii morale in comunism”. Scrie asadar dl Negrici: „Al. Ivasiuc este, fara indoiala, un intelectual de o extrema si splendida inteligenta, care, insa, nu-l ajuta sa atenueze tinuta oarecum tezista (in sensul unei etici marxiste) a cartilor sale, ce sint vizibil defazate. Mai mult, prozatorul cauta rezolvarile simplificatoare, elucidarile si generalizarile instructive cu o anumita insistenta, ca si cum le-ar fi asumat voluntar si in contra curentului, exact cum a facut-o cu tezele tanarului Marx pe care le-a citit cu pasiune in subterane, in timp ce confratii sai aflati la suprafata le ignorau, excedati de conspectele anoste din manualele de socialism stiintific” (p. 184).” Cred ca se cuvine mentionata si opinia lui N. Manolescu formulata anul acesta,la 78 de ani de la nasterea lui Ivasiuc: „Când am scris „Istoria critică”, i-am recitit toate cărţile, inclusiv cele două de eseuri şi nuvelele din „Corn de vânătoare”, nu fără oarecare teamă. Mai ţineau? Nimeni nu le mai comentase în vremea din urmă, cu excepţia lui Ion Bogdan Lefter, care scrisese şi înainte de 1989, ca şi colegul lui de generaţie, profesor în SUA, Cristian Moraru. Uitarea le închisese în scrin cu mâna ei cea dreaptă? Am fost plăcut surprins să constat că erau, deşi inegale, foarte valoroase.” Ganduri oneste despre un personaj cu o psihologie teribil de complicata. Iluminarile lui Alexandru Ivasiuc au fost mute, s-au consumat in scanteietoare paradoxuri, derutante sofisme, infinite fabulatii, nostalgii si himere.

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/carte/Ivasiuc_0_521948300.html