Zori de lume nouă. O cronică în fragmente

Ne împăcăm cu gândul că o criză profundă paște omenirea. Orice criză aduce în prim plan două fenomene surori: pentru cei curajoși se ivesc oportunități nebănuite, pentru cei slabi de înger o teamă imposibil de reprimat. Individual, fie într-un caz, fie în celălalt angoasa este atotprezentă. În jurul nostru, însă, iarna pleacă chiar dacă face nazuri și se instalează primăvara, pajiștile se umplu de flori, grâul a crescut de-o palmă și rapița de-un cot, cireșii și prunii dau în floare. Nu contează de vedem partea plină a paharului ori pe cea goală, dacă suntem spectatorii zorilor unui secol de aur sau numărăm orele până la sfârșitul lumii. Nimic fundamental nu s-a schimbat și nici nu se va schimba vreodată. În același timp, totul se schimbă fără tăgadă, așa cum ne asigură Ecleziastul: un neam trece, altul vine; soarele răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou; toate râurile se varsă în mare și marea tot nu se umple.

I.

„Odată s-a oprit lângă mine un camion și șoferul m-a strigat. Era un băiat de la noi din comună. M-am urcat. A, ce faci Gheorghe, ce faci Mărine?… Ce să fac, mă plimb… Tu nu mai ești la școală?… Ba sunt, dar s-a închis din pricina cutremurului… Hai cu mine! (…)

– Ce e aici unde lucrezi tu? îl întreb.

– Sediul Legiunii.

– Tu ești legionar?

– Da. (…)

Știa oare Gheorghe unde intrase? În sat nu-l auzisem că i-ar fi plăcut așa ceva. Uite că intrase! Eram curios să văd sediul și ce era înăuntru. (…) Gheorghe intră și el, fără să bată, pe o ușă. Nu-mi spusese să aștept afară, așa că intrai și eu. Gheorghe salută familiar, cu un mic gest «de la inimă la cer» și rosti:

– Trăiască Legiunea și Căpitanul!

În spatele biroului un ins fără cămașă verde și diagonală, cum erau unii pe care îi întâlnisem pe coridoare, lucra cu capul în hârtii. Două telefoane se aflau lângă coatele lui. Nu răspunse la salut.

– Gheorghe, ai adus armele? Zise el într-un târziu.

– Le-am adus camarade…

– Mâine dimineață te duci la adresa asta și ridici lăzi de muniție.„[1]

Ca orice cafegiu – omul de două cafele până în ora prânzului, ăsta sunt eu! – am citit amuzat, în prim război al tarifelor impuse importurilor declanșat de guvernului lui Donald J. Trump, apelul „National Coffee Association” – asociația americană a industriei cafelei, care a cerut excluderea acestui produs de la orice tarife vamale suplimentare impuse produselor din import, susținând că numai tarifele adoptate deja cu privire la produsele importante din Canada și Mexic ar putea crește prețurile cu 50%. Ups! Până aici, vor zice mulți, chiar dacă vor face cafeaua „americano” încă și mai lungă. Să te atingi de cafeaua omului este riscant până și pentru un tip cu popularitatea lui D.J. Trump.

Un sondaj de opinie al agenției independente „MKOR”, parte a studiului mai amplu „Consumer Sentiment 2025”, realizat în intervalul 26 – 28 martie ac., îmi dă de gândit. „31,2% dintre alegătorii între 18 și 65 de ani l-ar alege pe George Simion în primul tur. Nicușor Dan și Crin Antonescu, principalii contracandidați în turul întâi, ar obține 22,7%, respectiv 18,8%. În turul doi, Simion pierde în fața lui Nicușor Dan și Crin Antonescu; cu Victor Ponta și Elena Lasconi scorurile sunt mai strânse. Electoratul este puternic polarizat socio-economic. Susținătorii lui Simion sunt predominant din rural, cu venituri mici și studii primare și medii. Participarea electorală este potențial ridicată: 87% dintre votanții lui Simion și 94% dintre votanții lui Nicușor Dan declară că vor participa cu siguranță la vot.”

Nu cred în cifre neapărat, dar am sentimentul că „MKOR” surprinde corect trendul în electorat. Putin, prin adjunctul lui Lavrov, Serghei Riabkov, i-a transmis lui Donald Trump că nu este de acord cu propunerile privind setarea negocierilor pentru încetarea focului în Ucraina: „Luăm foarte în serios modelele și soluțiile propuse de americani, dar nu le putem accepta pe toate în forma sa actuală. Din câte vedem, astăzi nu mai este loc în ele pentru principala noastră cerere, și anume de a rezolva problemele legate de cauzele fundamentale ale acestui conflict. Este complet absent și asta trebuie depășit. Substanța despre care discutăm, legată de reglementarea ucraineană, este foarte complexă. Acest lucru necesită mult efort suplimentar.”

Chestiunea este că, în fond, lui Donald Trump nu-i pasă. Dacă nu poate pune rapid capăt luptelor, atunci cel mai probabil va trece subiectul în planul doi al interesului său. Oricum, viziunea sa este că, de fapt, nici Moscova și nici Kievul nu vor un acord de oprire a focului și negocieri de pace, ci vor să continue războiul. Și, la un moment dat, el, Trump, ar putea ajunge la concluzia că mai bine să-i lase să se lupte. Iar Ucraina, dacă mai vrea sprijin, va trebui să-i ofere Casei Albe plata unei taxe de protecție: adică controlul unor resurse și infrastructuri. Pentru ca America să mai aibă o motivație pentru care să sprijine Ucraina cu armament, muniții și informații cu care să reziste pe câmpul de luptă.

Mă tem că, la acest moment, orice ar face Volodimir Zelenski, chiar și alegeri, nu-i va determina pe Donald Trump și pe consilierii săi să-și schimbe viziunea. Singurul lucru pe care îl vrea administrația Trump este să-și ia obolul din resursele Ucrainei pentru o sută de ani de acum înainte. Pentru că, își închipuie Donald Trump, dacă nu o va face America, o vor face europenii sau rușii, iar ucrainenii vor fi oricum păcăliți. Și atunci, de ce să nu-i păcălească America?

Ca temă de reflecție pentru dimineață, ascult podcastul de la „Vorbitorincii” cu filozoful clujean Mihnea Măruță despre „Monarhia AI”, adică „tehno-fascismul” – îi zic eu – celor de la Casa Albă, întruchipat de cuplul D.J. Trump + J.D. Vance și omul din spate care-i leagă împreună, miliardarul Peter Thiel. Doctrina care-i animă este un amestec: „acceleraționismul” (am auzit de el și la Steve Bannon, care este un oportunist în însușirea ideilor altora), ce vede în democrație piedica din calea capitalismului și „masculinizarea” (mișcarea de „de-feminizare a societății”, promovată și de frații Andrew și Tristan Tate, salvați din ghearele justiției române de oameni din administrația Trump). Plus „milenarismul”.

Prin 2016 – 2017, am văzut cum neoprotestanții americani au intervenit pentru a influența alegerile din România; pe atunci Liviu Dragnea tratase cu reprezentanții acestor curente și obținuse sprijinul lor. Ulterior, prin 2018, am început să văd că administrația D.J. Trump (primul lui mandat) stă ferm pe susținerea acestor grupări religioase. Teoretic, „milenariștii” americani dispăruseră până la finele secolului XIX, începutul secolului XX. Ei bine, intuiția mea – repet și accentuez, intuiția! – era că D.J. Trump este susținut de un puternic curent să-i zic „neo-milenarist”.

Mihnea Măruță a studiat mai temeinic dovezile conjuncturale pe care le-a avut la dispoziție, mai ales observând personajele din spatele tronului trumpist – Peter Thiel, Nick Land și alții – că acești indivizi se joacă exact cu ideile milenariste. De exemplu, declarația lui Peter Thiel vizavi de Evanghelia după Matei 24:34-36 dintr-un interviu care poate fi găsit pe Youtube: „Poate că nu știm ziua și ceasul, dar am putea aproxima secolul”. Altfel spus, de aici ideile „acceleraționismului” și debarcarea „katehonului” pomenit de Sfântul Pavel („A doua epistolă către Tesaloniceni”, cap.2), adică democrația care ține pe loc a doua venire a lui Isus, respectiv precipitarea voită a evenimentelor Apocalipsei. Ceea ce credeau și milenariștii secolului XX, care din această pricină susțineau ideile sioniste de reîntemeiere a statului Israel. Ori, zice Mihnea Măruță, baza populară, adepții care susțin neabătut administrația D.J. Trump, sunt formați din creștinii evanghelici și credincioșii iudaici practicanți (și lobby-ul lor) care cred cu tărie în ideile escatologice.

Mulți IT și negustorii de monede virtuale de la noi l-au susținut pe Călin Georgescu sau susțin „suveranismul” pentru că sunt apropiați de ideile care circulă în aceste comunități, cu care ei sunt evident interconectați. Este cazul comunității digitale „The Network State”, proiect utopic și distopic teoretizat de Balaji Srinivasan, CEO-ul Coinbase, promovat în conferințele sale și în podcasturi. Aceste comunități sunt anti-statele (neagă statele naționale de orice fel) și promovează organizarea lumii în rețele digitale de interese formate din indivizi conectați. Și acești promotori sunt adepți ai „acceleraționismului”.

II.

„Pe 7 octombrie 1948 se înființează prin decret SMT-urile (Stațiuni de Mașini și Tractoare), care aveau ca scop să servească viitoarele GAC-uri (Gospodării Agricole Colective) și GAS-uri (Gospodării Agricole de Stat). La începutul lui martie ‘49 sunt naționalizate «resturile proprietăților moșierești de câte 50 de ha, lăsate prin legea de reformă agrară din martie 1945». Imediat după asta, o plenară a CC a PCR hotărăște «transformarea socialistă a agriculturii». Este începutul colectivizării forțate, care se va încheia oficial în aprilie 1962. Cum țăranii aveau acum camioane în loc de căruțe și arau cu tractorul, partidul hotărăște că animalele numite cai au devenit inutile și începe sacrificarea lor. Ani de zile, în măcelării se găsea de vânzare carne de cal.„[2]

„Otium post negotium”, ziceau latinii. Întâi munca și apoi distracția, este varianta dictonului în interpretarea pe care am auzit-o mereu în copilărie. Traducerea vulgarizează actul. În Roma antică, conceptele de otium – adică odihnă, relaxare și negotium – munca, îndatoririle profesionale și cetățenești au constituit fundamentul vieții sociale și personale, în special în rândul elitei.

Otium avea printre latini o semnificație profundă, complexă. Otium post negotium, odihna după muncă, simboliza echilibrul pe care o persoană ar trebui să-l mențină pentru a trăi armonios. Otium a fost esențial în modelarea culturii, filozofiei și vieții de zi cu zi a romanilor. Aulus Gellius, am găsit eu în „Observator cultural”, într-un articol semnat de Alexandru Ofrim, își făcea timp liber pentru reflecție noaptea, adică otium devenea „lucubratio” – studiu nocturn. Așa a rezultat lucrarea sa „Noctes Atticae” – „Nopți Atice”, o colecție de citate din opere mai vechi, care-i reținuseră atenția, comentate. 

De când sunt freelancer, un minuscul antreprenor cum ar veni, otium și negotium sunt secvențe amestecate pentru mine. Poate că am o zi de otium post negotium, dar poate că încep direct cu otium, continui cu negotium, revin la otium și din nou la o secvență de negotium și tot așa. Ce-i sigur, nu practic lucubratio după modelul anticilor latini. Cel mult citesc o oră și ceva seara, înainte de culcare, când lectura îmi oferă o mare plăcere. Mă mai surprind reflectând pe diverse teme înainte să adorm și, cu noroc, a doua zi să-mi aduc aminte pe lumină de roadele oferite de căderea în somn.

Una peste alta, mai că a trecut prima lună de primăvară. În curte o explozie de verdeață. Musai să încep să o tai, altminteri nu vom călca pe un covor ci peste dune de iarbă. Va fi otium-ul de după negotium-ul zilei.

Nicușor Dan a comandat un sondaj de opinie legat de alegerile din mai și l-a dat publicității. Sondajele de opinie din toamnă la prezidențiale au fost dezastruoase. Unele firme care fac măsurători au și recunoscut acest lucru, după care au căutat explicațiile devierilor – acolo unde devierile nu au fost generate de dorința de a servi clientul -, cum ar fi ponderarea realistă a trendurilor de pe platformele social media.

Sondajul „Verifield” dă următorul clasament: George Simion – 35%; Victor Ponta – 21,1%; Nicușor Dan – 20,8%; Crin Antonescu – 16,4% și Elena Lasconi – 4,3%. Sondajele de opinie care se publică au rostul lor, pentru a mobiliza electoratul și a descuraja contracandidații. Pare însă că mult mai bine stau cu prognozele casele de pariuri. Nu am găsit cotele candidaților după definitivarea listei celor 11. Ultimele cote erau din martie, când Călin Georgescu era încă în cărți, pentru că nu-și depusese candidatura și Curtea Constituțională nu avusese cum să se pronunțe. Între timp s-a pronunțat și l-a scos din cursă. Dar și atunci, la casele de pariuri cea mai bună cotă (cel mai mic câștig), de 18% o avea Nicușor Dan. Georgescu ajunsese la o cotă mult mai slabă, de 53%.

În Franța, Marine Le Pen – pe numele său Marion Anne Perrine Le Pen – și alți 20 de membri ai partidului „Adunarea Națională” au fost condamnați pentru că au folosit fondurile europene în beneficiul partidului lor, deși au susținut că nu. Judecătoarea – pe numele său De Perthuis – a concluzionat că nu a fost vorba de erori administrative, ci de o schemă de deturnare de fonduri pentru a reduce costurile partidului, iar Marine Le Pen a fost în centrul acestei schemei frauduloase. Așadar, judecătoarea a condamnat-o pe lidera „Adunării Naționale” la 4 ani de detenție – 2 ani cu suspendare, dar și la interzicerea unor drepturi civile, cum ar fi posibilitatea de a candida în alegeri pentru 5 ani.

Dacă la sentința de detenție Marine Le Pen poate face apel și va face, pentru interdicția dreptului de a fi aleasă nu poate face apel, aceasta intrând deja în vigoare. Era, contrar multor alegații publice, o decizie previzibilă, date fiind datele din dosar. Elon Musk a postat imediat un mesaj dezaprobator, punând Franța în aceeași categorie cu România. Deci nu mai suntem singuri pe lista democrațiilor europene pe care oamenii lui Trump nu le agreează. Ba suntem pe lista scurtă chiar, cu Franța acum, cu Danemarca care încurajează Groenlanda să nu i se predea lui Trump, hop și noi, care nu-i facem pofta lui Putin.

O vorbă despre justiție, garant al democrației. În România ultimelor decenii am experimentat și nu prea o justiție independentă. La noi miza justiției corecte este conștiința judecătorului. Există mecanismele de selecție și acel garant al independenței constituit în Consiliul Suprem al Magistraturii, precum și mecanismul de inamovibilitate, dar toate acestea nu fac doi bani dacă omul – judecătorul are un caracter precar. În Statele Unite judecătorii sunt aleși de comunitate. Deunăzi au abundat știrile despre alegerea pentru un mandat de zece ani a judecătoarei Susan Crawford pentru Curtea supremă a statului Winsconsin, concurând cu Brad Schimel, care a fost susținut de republicani și de Elon Musk, care a pus la bătaie, în disprețul legii, o operațiune de cumpărare de voturi.

Am auzit la Donald J. Trump și la J.D. Vance de justiția care nu trebuie să stea în calea mandatului administrației aleasă de popor să guverneze America, dar și la Elon Musk – simbolul tech-fascismului sau la Steve Bannon – populistul extremist prin excelență. Am auzit-o și la Viktor Orbán ori, pe la noi, la Călin Georgescu, George Simion, Anamaria Gavrilă, Diana Șoșoacă sau Victor Ponta. O răstire obraznică la judecătorii care îi încurcă pe politicieni. Răstirea la judecători și la ziariști este marca populismului extremist care vrea puterea pentru a transforma democrația liberală în autoritarism văzut ca „democrație populară”. Abia aici are sens avertismentul lui Platon, care vedea în acest tip de democrație pasul precursor inevitabil către tiranie.

III.

„După 1948, comuniștii au adus după ei în România adevăratele «timpuri noi». Nu cele ale mașinismului excesiv, de care își bătuse joc Charlie Chaplin, ci adevăratele «timpuri noi», cele ale terorii. Principalii beneficiari ai acelor vremuri au fost în primul rând bărbații. În definitiv, ei făcuseră politică, ei fuseseră micii și marii proprietari, ei făcuseră crime de război, ei îmbrăcaseră cămașa verde. Femeile erau, în majoritatea cazurilor, victime colaterale ale acelor întâmplări.”[3]

Așteptăm ploaia. De întunecat s-a întunecat, prognoza este de ploaie, doar că n-au sosit primii stropi. Dimineață am terminat de săpat și ultimii pomi din curte. Mi-a rămas rândul cu fructele de pădure, adică zmeurii, afinii, coacăzii și aronia de săpat și curățit și apoi grădina de legume de afânat cu cazmaua. Una peste alta, trei zile de lucru, printre picături. Și ar mai fi o zi cu cositoarea. Că a început să crească serios iarba ici și colo. Prognoza mă încurcă puțin, că de astăzi timp de o săptămână se anunță tot ploaie. De fapt nu e rău deloc.

Citesc știri despre echipa lui D.J. Trump de la Casa Albă și mă amuză modul deja previzibil în care reacționează. Am văzut la noi așa ceva în vremea guvernării USL sau a guvernelor păpușate de Liviu Dragnea. Dar nu mă așteptam să o văd și la Casa Albă, chiar dacă anticipam surprize dintre cele mai neplăcute odată cu a doua descălecare a lui Trump în fruntea guvernului. Suntem obișnuiți ca democrație să însemne democrație liberală, cu separația puterilor în stat și cu presa liberă, considerată a patra putere în stat, pe lângă legislativ, guvern și puterea judecătorească. Ei bine, puterea judecătorească și presa sunt acum sistematic atacate de oamenii din guvernul Statelor Unite, cu D.J. Trump în frunte.

Ultima ispravă, grupul format pe platforma de chat „Signal” de consilierul de securitate națională a lui Trump, Mike Waltz, care include un cerc restrâns de oameni ai puterii, dar în care, cumva – dintr-o eroare inexplicabilă, spune acum – Waltz l-a adăugat și pe jurnalistul Jeffrey Goldberg, redactor șef al publicației „The Atlantic”. Așa s-a făcut că Jeffrey Goldberg s-a trezit cu mesaje schimbate între oameni ca Peter Hegseth, secretarul de stat al apărării, J.D. Vance, Mike Waltz, Tulsi Gabbard, directoarea comunității naționale de informații, Steve Witkoff, trimisul președintelui Trump pentru Ucraina și Orientul Mijlociu și cine o mai fi fost în acel grup. Și nu au discutat orice, ci planurile de atacare a facilităților militare ale rebelilor yemeniți Huthi, susținuți de Iran.

După ce Jeffrey Goldberg a ieșit în presă, acuzând breșa de securitate creată astfel și publicând conversațiile de pe platforma „Signal”, o zi sau două a existat o oarece expectativă, ca să se pronunțe șeful: îl dă deoparte pe Mike Waltz sau îl acoperă? Dar D.J. Trump a declarat că de, se mai întâmplă ca tehnologia să facă feste, că e complexă, însă că Waltz face o treabă excelentă și îl susține. Așa că s-a dat drumul la câini.

Oricum, din ziua unu Peter Hegseth îl atacase pe Jeffrey Goldberg ca fiind un jurnalist de duzină pus pe scandal și fără caracter. După ce ieri Trump a zis despre „The Atlantic” că este o publicație în picaj, a prins curaj și a trecut la atac și Mike Waltz: „Pot să vă spun 100% că nu-l cunosc pe acest tip. Ați avut vreodată contactul cuiva care arată numele său și apoi aveți numărul altcuiva acolo? Bineînțeles că nu l-am văzut pe acest ratat în grup. Arăta ca altcineva. Încercăm să aflăm dacă a făcut-o în mod deliberat sau dacă s-a întâmplat în alt mod tehnic. Avem cele mai bune minți tehnice care analizează modul în care s-a întâmplat acest lucru.”

Așa cum Steve Bannon a tot insistat să afirme, pentru actuala administrație presa liberă este inamicul numărul unu, alături de universitățile liberale, simpatizanții democraților și oricine îi mai încurcă, de la judecătorii care-și fac meseria la intelectualii care nu sunt înregimentați ideologic la remorca MAGA. Trumpismul arată tot mai mult ca un putinism american. M-am temut de asta, dar m-am ferit să merg cu gândul până acolo. Ce folos? Uite că realitatea poate să copleșească până și cele mai negre temeri.

La noi, tot Washingtonul a dat tonul zilei, odată ce a anunțat că nu mai poate fi vorba de liberalizarea regimului de vize pentru călătorii turistice și de afaceri ale românilor în Statele Unite după 31 martie. Ca să existe un vinovat, deși decizia înțeleg că a fost cât se poate de unilaterală, luată de Departamentul pentru afacerile interne, coaliția de guvernare a avut intenția să-l schimbe pe Emil Hurezeanu din fruntea MAE. Chiar dacă nu am înțeles de ce liberalii l-au vrut pe Hurezeanu în fruntea externelor, era o prostie să cadă de vinovat. Totuși, și Marcel Ciolacu are oarecare dreptate că pentru dialogul complicat cu partenerii americani este nevoie de un alt soi de emisar decât pașnicul, prea diplomatul Hurezeanu.

Între timp a venit ploaia, un răpăit surd tot mai aproape și mai aproape, până când a început să cadă pe acoperiș într-o progresie a zgomotului care mi-a adus aminte de „Acceleratul” lui George Topârceanu. Sunt semne clare că această primăvară nu va fi la fel de secetoasă ca ultimele două.

IV.

„Principala problemă a nomenclaturii de partid era următoarea: cum puteau să-și materializeze privilegiile și cum puteau să le dea mai departe copiilor? Acest lucru era imposibil într-un sistem fără o proprietate privată sigură și cu un control strict al distribuției. Clasa superioară a societății sovietice visa să transforme proprietatea de stat într-o proprietate privată care să fie moștenită, ceea ce de altfel s-a și întâmplat pe parcursul procesului de privatizare. Perestroika și întreaga transformare a Uniunii Sovietice s-au dovedit a fi – din punct de vedere istoric – o operațiune specială eficace a nomenclaturii comuniste de a converti puterea politică absolută într-o proprietate privată imensă și într-o putere nelimitată a banului.„[4]

Plouă, plouă mocănește, vreme promițătoare de primăvară. Un an în care primăvara aduce apă, după lipsa din anii trecuți. Mă tem că frigul de la începutul lui martie a mai și stricat câte ceva. Ieri am observat că migdalii nu au început perioada de vegetație cu flori. Deci nu vom avea migdale ca anul trecut. Fiind abia al treilea an al lor, vor învăța din asta și se vor adapta. Altminteri în anii cu primăveri capricioase vor fi doar de decor, buni să țină umbră vara. Frigul a afectat serios tufa de rozmarin și este posibil să fi atins și tufele de lavandă. Nici trandafirii nu au scăpat fără daune.

Zilele următoare se anunță un scurt episod de iarnă, cu temperaturi negative noaptea. Cireșii, prunii, părul, vișinii au început să dea în floare. Sper să nu-i afecteze, altminteri vom mânca fructe mai degrabă de la piață. Când vine vorba de natură versus grădină, în mare pare este ca la loterie. Nimic nou, un truism. Îl consemnez mai mult ca să dea seama de starea de spirit. Onest din partea mea este să nu mă plâng pentru că nu este cazul. Să nu mă plâng de capriciile vremii, nici de capriciile lumii în care trăim.

Observ totuși că s-a dat startul unor schimbări profunde. Până în urmă cu doi-trei ani, dar ce zic, chiar și cu un an în urmă, vedeam o presiune a schimbării ordinii mondiale post al doilea război mondial – adică ceea ce am cunoscut, plus schimbările aduse de anul 1989 în Europa – dinspre China, Rusia și alții asemenea, grupați în blocul de cooperare BRICS+. Am intuit, alături de mulți alții, că de va ajunge președinte Donald J. Trump și dinspre America vor veni surprize. Acum că temerile se confirmă, sigur că sunt dezamăgit, dar am măcar de partea mea confortul unei lecturi corecte a semnelor: Donald J. Trump și echipa sa de antiliberali, populiști, mistici, anarhiști radicali etc. vor de asemenea să dărâme ordine mondială impusă tot de Statele Unite în urmă cu opt decenii.

Programul lui Donald J. Trump este unul neo-imperialist, o agendă care seamănă cu cea a lui Putin; nu însă și cu agenda Beijingului. Trump vrea ca Statele Unite să se extindă cu Canada, cu Groenlanda și, de ce nu, cu statul Panama. Din motive strategice, explică plictisit presei care vrea detalii, deși a admis acreditarea numai pentru trusturi de presă și jurnaliști care îi susțin opiniile. Cu două zile în urmă – o zi pe care a numit-o a „eliberării Americii” – Donald J. Trump a anunțat public instituirea de taxe vamale de la 10% în sus pe importuri; pentru statele Uniunii Europene taxele vor fi de 20%, dar și de 25% pe oțel și aluminiu.

Secretarul de stat al Trezoreriei, Scott Bessent a avertizat: nu răspundeți cu reciprocitate, căci situația va escalada. Robert Lighthizer, care a servit consilier pentru comerț al președintelui în prima administrație Trump, explică și el că instituirea taxelor era inevitabilă, pentru că sistemul global deschis de comerț nu mai funcționează: „A ajuns în punctul în care câteva țări, Statele Unite fiind cea mai mare, au un sistem deschis de capital și un sistem comercial deschis, iar alte țări au politici industriale concepute nu pentru a crește nivelul de trai al cetățenilor lor, ci pentru a acumula bogăție – bogăție pentru a achiziționa active în Statele Unite, pentru a obține tehnologie. Iar acest sistem nu funcționează, avem acest transfer uriaș de bogăție din Statele Unite către străinătate, sub formă de deficite comerciale. Și modul în care ar trebui să funcționeze sistemul este că nimeni nu ar trebui să aibă deficite comerciale mari pe perioade lungi de timp.”

J.D. Vance, absolvent de Ohio State și Yale Law School, are o explicație mai complexă: a trecut vremea producției ieftine prin exportul de locuri de muncă. Locurile de muncă trebuie să se întoarcă în America, chiar dacă produsele vor fi mai scumpe. Dar americanii și le vor putea permite. Poate că va urma o perioadă dificilă, dar schimbarea trebuie făcută, trebuie să fie din nou create locuri de muncă în America, iar americanii să consume produse americane, nu din import.

Frederick Kempe, de la Atlantic Council, opinează într-un op-ed că Donald J. Trump și ai lui văd războiul tarifelor fix ca o operațiune DOGE: destrămarea sistemul actual de comerț mondial așa cum Elon Musk destramă instituțiile guvernului Statelor Unite, pentru a pune în loc un alt sistem din care, în fine, să „profite corect și America”. Acesta este planul. Un plan B nu există, dacă cel anunțat nu va funcționa. Există riscul unui conflict global? Posibil, dar această consecință nu descurajează Casa Albă, ci va fi considerată o evoluție logică, nu neapărat dorită, care să ducă la reașezarea globală concepută de radicalii americani.

Cred că doar rușii, iranienii și poate nord-coreeni să fie încântați de această perspectivă. China în niciun caz; Beijingul repetă insistent că va favoriza globalizarea. Nici nu are altă cale.  Deja a început negocieri regionale cu Japonia și Coreea de Sud – cine ar fi crezut? – și curtează evident și Uniunea Europeană. Care ar putea să răspundă favorabil, dacă Washingtonul o ține langa cu războiul taxelor vamale.

Izolarea Americii și presiunile sub care pune sistemul global va fragmenta cu siguranță globul în blocuri, poate duce în derizoriu WTO, alte instituții ONU, dar fără îndoială va afecta ca un bumerang și America. Globalizarea a fost epoca tranzacțiilor dolarizate. Pretenția lui Trump că America a fost păcălită, deși covârșitor tranzacțiile în comerțul mondial au fost dolarizate, este stupidă. Este o minciună în care crede, care-i este întărită de consilieri. Este reacția tâmpă a Americii radicale la provocarea economică a Chinei în ascensiune. Pentru că, la Casa Albă se crede că nu este o problemă nici de vor arunca copilul odată cu zoaiele din copaie.

[1] Marin Preda – „Viața ca o pradă”; Editura „Cartex”, 2021

[2] Ștefan Agopian – „Scriitor în comunism”; Editura Polirom, 2024

[3] Ștefan Agopian – ibidem

[4] Mihail Șișkin – Rusia mea; Editura „Curtea Veche” 2022