Ucraina, tărâmul „fasciştilor”, al pro-europenilor sau al fanaticilor lui Lenin şi Putin?

După imensa descătuşare nervoasă şi fizică din săptămânile trecute, când adepţii „Maidanului” şi forţele de ordine, fie ele „elita” Berkut sau simpli scutieri de duzină, s-au aflat faţă în faţă, s-au îmbrâncit, bătut, stâlcit şi apoi chiar ucis cu muniţie de război, acum Ucraina ar trebui să treacă printr-o imensă uşurare, cam aşa cum se întâmplă după orice revoluţie victorioasă. La fel am ieşit şi noi românii anti-comunişti pe străzi după căderea regimului „roşu” să ne bucurăm de libertate, la fel au ieşit libienii după ce au scăpat de Gaddafi şi irakienii eliberaţi din chingile lui Saddam Hussein. Exemple se găsesc cu duiumul, din fericire destui dictatori pierd puterea şi sunt izgoniţi, arestaţi sau chiar executaţi uneori. Problema este că membrii unei naţiuni nu se bucură la infinit şi nici în egală măsură de asemenea evenimente revoluţionare. Ca să fim sinceri, unii nu se bucură deloc ba chiar devin furioşi şi caută să nu piardă avantaje, prestigiu sau capital simbolic.

Aşa e şi în Ucraina de azi. Ţara are un nou preşedinte interimar, şeful Parlamentului, un ins extrem de apropiat de ex-premierul Timoşenko, se pregateşte un guvern negociat între forţele de opoziţie, s-au abolit în grabă legi promulgate în „era” Ianucovici, cum ar fi folosirea limbii ruse (şi a altor limbi minoritare, de pildă româna) în administraţie în zonele unde etnicii minoritari sunt măcar în proporţie de 10%, s-a mers înapoi la Constituţia din 2004 şi Parlamentul a anunţat chiar Curtea Penală Internaţională că ar putea avea un nou „muşteriu” în persoana lui Viktor Ianucovici, acuzat de „crimă în masă”. Pentru că a ordonat Berkuţ-ilor să le rupă oasele opozanţilor din Maidan şi lunetiştilor să le găurească epidermele.

Au început evident şi răzbunările contra apropiaţilor ex-preşedintelui demis, actele de vandalism contra proprietăţii private, lucruri de alfel fireşti şi inevitabile în epoci revoluţionare. Analiştii locali au remarcat faptul că Ianucovici a supravieţuit politic, cu noroc şi sprijin de la Moscova, revoluţiei oranj din 2004 (pierzând puterea timp de şase ani), dar nu a mai izbutit să scape şi în revoluţia din 2014. I s-a înfundat şi a fost abandonat în mod umilitor şi de colegii din Partidul Regiunilor, pe care l-a adus la putere în 2010. Toţi i-au dat cu tifla, până şi Rusia care se pare că i-a oferit azil pe o navă militară din Servastopol sau chiar pe teritoriul rusesc, dacă se adeveresc zvonurile. „Vocea Rusiei” l-a declarat trădător şi dead man walking…pentru că a fugit ca un laş, abandonându-şi apropiaţii şi armata, căreia îi era şef. By the way, a fost atât de grăbit că a uitat şi amanta în reşedinţa de lângă capitală, başca documente secrete. Noroc că biata femeie a avut mult simţ de conservare şi a şters-o pe cont propriu.

Ucraina aşteaptă acum, cu înfrigurare, banii de la UE, FMI, SUA (că de la Rusia e clar că nu mai vede nimic ani de zile). A cerut vreo 25 miliarde euro dar dacă va primi 3 miliarde în câteva zile va fi oricum mai mult decât nimic. Altfel statul nu va mai avea bani de salarii şi va recurge la tipăriurea de bani, deci la inflaţie galopantă! Gesturi simbolice precum desfiinţarea prin decret a teribilei forţe Berkut şi lipsirea limbii ruse de statutul oficial, deşi produc satisfacţie în Ucraina de Vest şi la Kiev, nu ţin de foame. Într-o ţară în care mai nimeni nu mai munceşte „productiv”, curând se vor goli magazinele de alimente iar bugetarii nu vor mai avea o leţcaie în buzunare. Şi atunci aş putea paria că noul guvern de la Kiev, neputând oferi satisfacţii concrete, materiale, celor care au luptat pe Maidan, le va oferi satisfacţii simbolice. Cum adică? Simplu, înteţind persecuţiile la adresa rusofonilor, dărâmând alte statui ale lui Lenin, şi anulând prin vot în Rada supremă autonomia republicii autonome Crimeea. Peninsula din sudul Ucrainei, scăldată de Marea Neagră, e populată majoritar cu rusofoni, fiind un „cadou” dat de ucraineanul Hruşciov fostei republici sovietice Ucraina. A luat de la Rusia şi a dat republicii sale natale. Aşa că, văzută de departe, Ucraina ar putea părea un stat norocos: a primit teritorii şi de la Polonia, şi de la România, Ungaria ba chiar şi de la cumplita Rusie. Aşa s-a ales cu minorităţi din care o bună parte nu sunt loiale statului ucrainean ci altora, din vecinătate. De pildă Rusiei.

Acum în republica autonomă Crimeea, se ascut săbiile şi se fac scenarii. Rusofonii îşi formează miliţii pentru autoapărare, primesc rămăşiţele umilite ale Berkut, păzesc statuile comuniste şi se pregătesc să lupte cu ceea ce ei numesc „fasciştii” lui Klitcko, Timoşenko şi Tiahnibok. În acelaşi timp, tătarii din Crimeea se organizează şi ei şi resping planurile de separare a peninsulei şi de apilire la Rusia. Paradoxal, ei sunt loiali Kievului şi agită steaguri ucrainene, deşi sunt rasial asiatici şi islamici ca religie.

Remarcaţi faptul că actorii externi sunt de regulă în aşteptare. Rusia acuză noua putere de la Kiev şi nu o recunoaşte, anunţă că va oferi cetăţenia sa rusofonilor din Crimeea şi chiar că e gata să facă o campanie militară blitzkrieg ca să îi protejeze pe etnicii ruşi. A mobilizat azi şi forţele armate de la graniţa de Vest a Ucrainei, sugerând că ia în calcul direct invazia. SUA discută cu noua putere revoluţionară acordarea de ajutor economic prin FMI şi solicită dialog şi toleranţă, aşadar un guvern pluripartit. UE e cvasi-paralizată: ar dori să ajute „noua” Ucraină dar fără a irita total Rusia. Dacă Germania, Polonia şi parţial Franţa sunt active în dosarul ucrainean, alte state membre UE sunt aproape invizibile.

De pildă România. L-a văzut cineva pe ministrul de Externe Titus Corlăţean la Kiev alături de omologul polonez Radoslaw Sikorski? L-a sunat preşedintele Băsescu pe omologul „interimar” ucrainean Oleksander Turcinov să îl felicite? Măcar pentru faptul că amândoi văd negru în faţa ochilor când aud cuvântul „Rusia”… Dacă tot ne e frică ca nu cumva naţionaliştii din partidul Svoboda sau cei, mai fioroşi, din Pravi Sektor să îi persecute pe românii din Bucovina, de ce nu încercăm să stabilim relaţii cordiale cu aceste forţe? Sau măcar cu „paşnicul” boxer Klitscko, liderul UDAR, cu Arseni Iatseniuk, omul Iuliei Timoşenko. Poate că nu e chiar rău că mai aşteptăm dar tare mă tem că vom sta astfel, pasivi, lăsând să treacă şanse reale de a reseta relaţiile cu vecinul estic. Oare s-a uitat de dosarele spinoase precum combinatul Krivoirog, canalul Bistroe, Insula Şerpilor, minoritatea româno-moldovenească? Şi încă ceva: dacă există o cât de mică şansă să fie „alungată” flota rusă din Sevastopol, merită oare ratată? Eu zic că nu. Mai ales că fără aceste forţe ruse, Kievul poate deveni în fine un candidat serios pentru lărgirea NATO, fiind aproape sigur că va renunţa la neutralitatea pe care o proclamase Ianucovici în 2010.

Aşadar, ceea ce se prefigurează în Ucraina ar putea lua forma federalismului, dorit de Rusia şi de separatiştii din Crimeea, sau al separării Estului de Vest. Fie pe cale paşnică, precum Cehia şi Slovacia, fie prin război civil ca în ex-Iugoslavia. Dacă ţinem cont de ura dintre ucrainenii din Vest şi ruşii (rusofonii) din Est, de dorinţa aprigă a Moscovei de a nu ceda o palmă din Ucraina, atunci pare mai probabil scenariul războiului. De altfel există un aer de deja vu. După ce revoluţionarii francezi atei au triumfat în 1789 contra monarhiei, a venit contra-reacţia regalistă şi religioasă sub forma revoltei ţărăneşti-nobiliare din Vandeea şi a războiului şuanilor. După ce revoluţia bolşevică din Rusia a dus la căderea regimului ţarist în 1917, a apărut ca reacţie lupta „albilor”, care urmăreau să anuleze tot ceea ce comuniştii făureau. Iar în Spania interbelică, opozanţii generalului Sanjurjo au invocat lipsa sa de legalitate şi legitimitate şi s-au organizat pentru rezistenţă, pentru că republica spaniolă nu putea fi desfiinţată prin forţă.

Aşadar, nu e exclus ca trupele trimise de Kiev să înăbuşe revolta din Crimeea să ajungă să se confrunte cu trupe sau „voluntari” din Rusia, excelent înarmaţi şi motivaţi. Dar să nu credeţă că doar din Rusia ar putea veni aceşti voluntari. Nu. Vor veni şi din Polonia, poate din statele baltice, ba poate chiar şi ceceni, daghestanezi, georgieni şi alte elemente anti-ruseşti din toată Federaţia. În general, războaiele civile au tendinţa de a se internaţionaliza. Uitaţi-vă la Siria. Luptă acolo şi egipteni, libieni, libanezi, ceceni, iranieni, afgani etc. Plus francezi, belgieni, americani de religie islamică sunnită. Mor pentru Islam şi ideea de Califat. În Ucraina şi-ar vărsa sângele pentru a îngenunchea trufaşa Rusie şi a o împinge decisiv către Asia. Ar mai fi de urmărit şi reacţia Chinei la un eventual dezastru rusesc, ştiind că în secolul al-XIX-lea, Moscova a luat mari teritorii imperiului asiatic iar Siberia cu resursele sale nu are cum să nu tenteze Biejingul.

Ceea ce vreau să spun e că s-ar putea să asistăm la mica perioadă se respiro înaintea izbucnirii războiului civil. Câtă vreme deţinătorii puterii de la Kiev şi susţinătorii lor din Euro-maidan simt că mai multe state europene mari îi susţin, nu vor da înapoi. Vor capitaliza pe ura faţă de ruşi a multor ucraineni. Răzbunările şi persecuţiile ar putea fi cumplite, mai ales că oricare dintre tabere va cuceri un sat, un oraş, va recurge la „epurare etnică”, precum în Bosnia de acum douăzeci de ani. Mai ales în zonele central-estice unde rusofonii ortodocşi şi ucrainenii greco-catolici coexistă. Adică Iugoslavia anilor 90 se va muta la Est de România, cu acelaşi elan sângeros dar cu forţe mult mai numeroase şi teatre de luptă foarte largi. Un război precum cel imaginat de Klausewitz, teoreticianul prusac din epoca lui Napoleon I. E vorba de mari campanii de cucerire a teritoriului inamic, a capitalei, resurselor şi de anihilare a forţelor adversare prin bătălii decisive. Cu episoade gen Stalingrad când se va lupta pentru mari oraşe precum Harkov, Poltava, Dnepropetrovsk etc.

Ceea ce descriu eu acum este doar un scenariu. Viitorul este plin de incertitudini, nimic nu conduce cu necesitate la război şi violenţe. Este posibil ca Ucraina să ajungă la un compromis şi să rămână cu graniţele actuale, chiar fără a se federaliza. Dar ne aflăm pe muchia unei prăpăstii iar aşteptarea înfrigurată a actorilor externi nu pare de bun augur. Să sperăm că mă înşel.