România trebuie să confirme break-ul

În meciul pe care conducătorii României îl joacă de decenii, dacă nu cumva chiar de secole, împotriva propriilor cetăţeni, aceştia din urmă s-au obişnuit să se afle mereu la primire – şi au primit, în loc de fair play, mai mult umilinţe. Mereu conduşi, ei au fost nevoiţi să joace neîncetat contra serviciului – şi a slugilor de serviciu ale stăpânilor, bine plătite pentru controlul, manipularea şi amuţirea societăţii. Ca şi în tenis, unde cel care serveşte are iniţiativa, forţa şi controlul mingii, şi în politică conducătorii noştri au avut mereu grijă să fie în avantaj, să-şi hărţuiască partenerul şi să păcălească arbitrii. Tocmai de aceea, când un jucător reuşeşte să câştige contra serviciului, se vorbeşte despre un break, literal o ruptură, o fisură, o între-rupere a avantajului prealabil al adversarului. Ieri românii au reuşit, alegând un candidat atipic, provenit din afara structurilor politice convenţionale, să câştige împotriva serviciului. Dacă dl. Ponta a jucat sau nu pentru servicii secrete, contează mai puţin acum. Mai important este că el şi-a construit imaginea cuiva care serveşte, înconjurându-se de oameni şi structuri ale trecutului, devenind mai mult emulul lor decât colegul de generaţie al celor tineri, alte interese decât cele ale alegătorilor.

În tenis, victoria contra serviciului trebuie însă consolidată prin caştigarea imediată a propriului serviciu. Numai astfel breakul este confirmat şi avantajul meţinut. Dacă adversarul reuşeşte un re-break, nu numai că avantajul este pierdut, dar prin răsturnarea situaţiei celălalt jucător dobândeşte un avantaj psihologic, peste care foarte greu se mai poate trece. Bucuria caştigării unui break trebuie de aceea să fie temperată  cu luciditate, pentru a putea continua jocul cu concentrare maximă. După break, adversarul nu mai are nimic de pierdut şi poate juca mai relaxat şi cu mai multă forţă, presiunea fiind acum pe umerii celuilalt. Tot astfel, românii care sărbătoresc astăzi reuşita lor ar trebui sa fie conştienţi de faptul că n-au caştigat decât un game. Ce-i drept, unul foarte important, însă pentru ca el să devina decisiv, România normală, care tace şi face, trebuie să joace în continuare cu maximă concentrare.

Lucrul cel mai important mi se pare acum conştientizarea faptului că jocul politic nu este un simplu spectacol la care asistam din tribune, şi nici un meci care se joacă la televizor, pe un post pe care îl urmărim ocazional şi pe care îl putem ignora printr-o simplă apăsare pe telecomandă. Ieri meciul nu s-a mai jucat între doi candidaţi sau între două alianţe, ci o întreagă clasă politică a jucat împotriva propriului său popor. Societatea a coborât în arenă, înţelegând că jocul politic este ceva care o priveşte direct, personal şi concret. Marea întrebare nu este aşadar dacă vom avea sau nu un preşedinte jucător, ci dacă vom avea, începând de astăzi, un popor jucător. Adică unul care încetează să mai fie spectatorul resemnat al propriului său destin, care îşi ia soarta în propriile mâini şi care se bucură pe deplin de libertatea dobândită în urmă cu un sfert de secol. De astăzi, fiecare român ar trebui să simtă că este la serviciu şi la minge, că jocul încununat de succes înseamnă şi multă muncă, nu doar o pară mălăiaţă şi un posmag bine muiat de alţii, că preşedinţia schimbării nu este doar o funcţie şi o răspundere delegate unei singure persone, ci o datorie colectivă a lucrului bine făcut şi a responsabilităţii civice, pe care fiecare va trebui să şi le asume din locul pe care îl ocupă pe marele teren de joc al societăţii. Or, cum ne-a învăţat Simona Halep, numai participând trup şi suflet la acest joc care ne priveşte, putem câştiga. Altminteri, cum s-a întâmplat şi până acum de atâtea ori, „ei”, aceşti eterni şi fascinanţi stăpâni ai României, vor lua din nou salatiera, iar noi vom rămâne acelaşi etern „popor vegetal”, care îşi rumegă salata. C-aşa e-n tenis.