Două ocupaţii

Bancul zice că la graniţa germano-polonă, un vameş polonez se uită îndelung la paşaportul unui cetăţean german şi, după ce-l suceşte pe toate părţile, îl întreabă nedumerit pe titular: „Occupation?…” Iar acesta, uşor stânjenit, răspunde foarte prompt şi neechivoc: „Ooo, nu, doar turism”. O anecdotă care m-a făcut să cuget la sensurile verbului „a ocupa” şi ale „ocupării”, în general. După care gândul s-a mutat, instantaneu, spre tipurile de ocupare en vogue.

Întâi, mişcarea „occupy”. Este, cred, una dintre cele mai însemnate forme de răzmeriţă şi protest din epoca modernă. Mass-media din Bărăgan o tot îngroapă, din păcate, sub nămeţi, inundaţii şi alte catastrofe locale, reale sau inventate (nimic surprinzător pentru o lume care-şi savurează, cu nesaţ, propriul provincialism). Mişcarea însă există şi e expresia unei fronde populare de proporţii deloc neglijabile. A ocupat străzi, pieţe şi parcuri în toate continentele. A ocupat milioane de hectare de internet. Dar, înainte de orice, a ocupat minţile şi preocupările unor oameni ajunşi la fundul sacului, care nu vor să mai audă de stânga, de dreapta sau de ideologii populist-sforăitoare, de political corectness, de limbajul de lemn al democraţiei reprezentative, de dictatura corporaţiilor asupra lumii, de zisele beneficii ale diverselor războaie purtate în numele unor false idealuri, de încrederea într-un Dumnezeu desenat pe dolar. Habar n-am dacă aceste fluierături în biserică vor ocupa şi pagini însemnate ale istoriei vremilor pe care le trăim, dar simt că provocarea unei lumi devastate de criză prin revolta împotriva minciunii şi manipulării şi răzvrătirea împotriva unui sistem îmbolnăvit nu sunt simple focuri de paie: radicalismul revendicărilor, duritatea acuzaţiilor, viteza cu care circulă dezbaterile în agora virtuală conferă acestei greve internaţionale un veritabil potenţial revoluţionar.

Ştiu, vor exista obiecţii şi păreri că occupy n-are program şi nici lideri, că este o utopie, o pornire anticapitalistă şi, deci, nu-i aşa?, comunistă, că este o mişcare periferică înrudită cu anarhismul şi, prin toate astea, se auto exilează pe o insulă pustie, departe de lumea reală. Poate că aşa o fi. Nu ţin să insist excesiv asupra subiectului şi nici să fac pe avocatul din oficiu al acestei forme de rebeliune. Cred însă că ea are şi-şi promovează un sens. Prin asta ea este, istoriceşte vorbind, cu bunele şi cu relele ei, o mişcare legitimă.

Răzmeriţa „occupy” are şi-un pui românesc, destul de discret. Foarte rebelă şi vocală însă este rubedenia sa îndepărtată, o progenitură concepută cu specificul valah, născută în Piaţa Universităţii şi educată de televiziunea zisă a poporului (pardon, a Poporului cu majuscule): mişcarea „ocupai ecranul televizorului”, promovată şi susţinută de  reprezentanţii şi simbolurile primăverii româneşti. Ocupanţii autohtoni, conaţionali de toate felurile: unii nevoiaşi, alţii înstăriţi, unii instruiţi, alţii agramaţi, unii cuviincioşi, alţii gregari. Laolaltă însă, convinşi că joacă rolurile vieţii lor, roluri de Caramitru, Dinescu şi Voican Voiculescu, într-o nouă revoluţie în direct. Primul revoluţionar care ocupă ecranul este însă, evident, liderul. Ocupaiul nostru are, carevasăzică, un şef: ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, preşedintele, un clarvăzător cu nume de partid. În jurul lui, ciorchine, caramitri şi dineşti, într-o atmosferă de revoluţionară sărbătoare. Un rebel ocupă ecranul ca să mulţumească partidului care i-a deszăpezit dubiţa. Un alt revoluţionar clamează nevoia de unitate şi independenţă. Ana Ipătescu coboară din ceruri şi se minunează: „oooo, tv!” Conu Leonida îi cere lui Galibardi să coboare în piaţă după volintiri în timp ce Efimiţa îl soarbe din priviri. Steaguri imense tricolorează ecranul, iar Vasile Roaită, cu ochelari zugrăviţi în curcubeu, devorează înfometat cuvinte săţioase şi se îneacă cu oase de lozinci. Victor Stănculescu îşi scoate ghipsul în direct şi se îmbrăţişează cu Leonte Răutu. Batalioanele române trec Carpaţii şi, alături de ele, vladimireştii care vor jos dictatura. Încep scandările: „Trece-o noapte şi mai trece-o zi/ Se ascute lupta între clase/ Iar ciocoii se arat-a a fi/ Elemente tot mai duşmănoase.” Cetăţenii turmentaţi chiuie bucuroşi că ştiu cu cine să voteze. Emil Bobu îşi convoacă, prin sms, toată scara de bloc ca să vie cu adeziunile. Caţavencu vociferează într-un colţ de studio şi se pupă cu Ana Pauker. Talk-show-ul popular anti dictatură se închide cu cuvântarea tovarăşului Gheorghiu-Dej şi apoi cu Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, imn de laică revoluţie.

Privind imaginile mişcării „ocupai, deci fusei” îmi amintesc de o celebră replică din „A fost sau n-a fost”, excelentul film al lui Porumboiu despre revoluţia decembristă văzută de la Vaslui. Iritat de dubiile din jurul subiectului, unul dintre personaje se enervează şi tranşează chestiunea: hai, prea multă vorbărie, ce mai tura-vura, am făcut şi noi revoluţia aşa cum ne-am priceput! Cam aşa stau lucrurile şi cu cei care se bulucesc în studioul televiziunii poporului: ocupă şi ei cum se pricep…

Cu un ochi privesc cu amărăciune spre ecranul televizorului. Cu celălalt, cu speranţă, la scena de pe aeroport unde, la controlul de paşapoarte de la Otopeni, un vameş român se uită îndelung la paşaportul unui cetăţean german şi, după ce-l suceşte pe toate părţile, îl întreabă nedumerit pe titular: „Occupation?…” Iar acesta, deloc stânjenit, răspunde foarte prompt şi neechivoc.