Omul cu cartea în mână

Într-o Românie în care transfugii politici şi penali sunt subiectele predilecte ale comentatorilor, o carte de dialoguri între Gabriel Liiceanu şi Mircea Ivănescu nu pare să fie destinată a trezi pasiuni şi emoţii publice.  Din ea nu se revarsă miasmele de hazna ale imprecaţiei de presă, ci se distinge sunetul, ironic şi melancolic, al unui  destin care se lasă citit, cu puţină vreme înainte de a fi istorie.

“ Măştile lui M . I” este omagiul pe care prozatorul şi moralistul îl aduc unui om – monument: în ceea ce are mai profund şi nespectaculos, sugerează Gabriel Liiceanu în portretul memorabil pe care îl dedică lui Mircea  Ivănescu , poetul şi  traducătorul prezintă aura celui care a trecut prin istorie atent la jocul spiritului, indiferent la gloria vană pe care o căuta contemporanii săi. În conversaţia care se ţese în jurul patului modest în care este imobilizat Mircea  Ivănescu ,se poate discerne nu doar autobiografia unui artist,  ci şi  biografia unui secol pe care  Mircea Ivănescu şi  Gabriel Liiceanu  îl  revizitează, împreună. Muzica care se naşte este asemănătoare, prin graţie contrapunctică,armoniei delicate şi sobre a unui cvartet. Din ea lipseşte  infatuarea mediatică- dialogul dintre cei doi nu este doar  un testament intelectual al lui Mircea Ivănescu, ci şi o lecţie, discretă, de stil în această vreme accidentată şi vulgară.[1]

“Măştile lui M. I” expune întreaga complexitate interioară a unei fiinţe retractile. Miracolul reuşit de Gabriel Liiceanu este acela de a fi fost interlocutorul rafinat şi empatic ce  trezeşte în Mircea  Ivănescu un gust al  confesiunii. Poetul care se priveşte pe sine drept simplu versificator priveşte posteritatea care îi este mai aproape ca niciodată.  Judecăţile despre sine şi despre ceilalţi au tăietura definitivă care nu lasă loc ambiguităţilor. Mircea Ivănescu şi  Gabriel Liiceanu compun, împreună, partitura unei proze ce fascinează, educă şi iniţiază în tainele unei existenţe.

Într–unul dintre  acele instantanee fotografice ce revelă adâncimea  parcursului biografic, Mircea Ivănescu este surprins în postura, excentrică,  a celui care străbate strada , absorbit în lectura unei cărţi. Întregul univers care îl înconjoară este abolit, o dată cu această întoarcere către sine şi către lectură. Este această fotografie o fereastră către o  viaţă ce stă sub semnul  marginalităţii asumate: poetul refuză mantia poetului, în vreme ce omul este mulţumit să treacă, aparent  nebăgat  în seamă de nimeni,  pe drumurile unui secol de care se desparte, în mod deliberat. Strategia lui Mircea  Ivănescu, deconstruită dialogic de Gabriel Liiceanu, este aceea de a se ascunde în mantia gogoliană a personajului umil, care se dă la o  parte în faţa celor care întruchipează miracolul îndoielnic al Gloriei, de la Marin Sorescu la Marin Preda.

Această camuflare în peisajul  kafkian al  epocii  postbelice  îl aduce pe Mircea  Ivănescu în situaţia de a fi protagonistul unei vieţi desfăşurate  ca roman picaresc. Traducător şi autor de ştiri la “Agerpres”,  autor de  închipuite corespondenţe italiene în paginile revistei “ Lumea”,   creator, sub pseudonim, de texte encomiastice în coloanele de la “ Transilvania”, Mircea Ivănescu este cel care subminează, cu modestie jucată, ordinea poeziei  postbelice,mergând în contra curentului cu aceeaşi determinare stranie pe care o restituie  fotografia evocată.

“ Măştile lui M. I” sunt una dintre acele rare cărţi al căror timbru îl  urmăreşte, obsesiv, pe cititor. În lungile conversaţii cu un poet care îşi presimte moartea şi evocă umbra fratelui sinucis, Emil Ivănescu, se  articulează un teritoriu al întrebărilor şi reflecţiilor ce  te atrage ca într-un maelström.  Carte inclasabilă, poematică,ludică şi  visătoare, “ Măştile  lui M.I “   îşi conservă graţia specială,  aşteptând  relectura.

[1] “Măştile lui M. I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu”, editura Humanitas, Bucureşti,2012.