Home » Cultura »Politica & Doctrine » Citesti:

Pornind de la Kolakowski: Destinul marxismului in Romania

Vladimir Tismaneanu aprilie 4, 2011 Cultura, Politica & Doctrine
3 comentarii 2,710 Vizualizari

Primitiv, rudimentar si simplist, Nicolae Ceausescu a fost un marxist din Romania. Intre 1948 si 1989, marxismul de tip sovietic a fost ideologia oficiala in Romania comunizata. Codificata, simplificata si in unele privinte bastardizata sub forma “marxism-leninismului”, doctrina politica marxista a fost forma suprema de legitimare a nomenklaturii profitocratice. Nu spunea chiar Marx ca ideile dominante intr-o societate sunt ideile clasei dominante?  Directiile de gandire revizioniste, neo-marxiste ori critic-marxiste au fost ignorate, neutralizate si anatemizate. Nu mai vorbesc de recurentele ofensive impotriva existentialismului, a fenomenologiei, a filosofiei analitice a limbajului, a oricarei orientari ce putea fi subsumata categoriei infamante si proscrise a “idealismului”. De la Platon la Heidegger, de la Schopenhauer si Nietzsche la Dilthey, Spengler si Bergson, “gandirea reactionara” trebuia “combatuta” si “demascata”. Lenin afirma ca exista doar doua filosofii, cea a proletariatului si cea a burgheziei. Ceausescu spunea de fapt acelasi lucru, de o maniera si mai abuziva (daca se poate), atunci cand proclama ca nu avem nevoie de doua filosofii: una “de partid” si una “de stat”.

Raportul dintre ideologie, utopie si actiune politica este esential pentru a intelege aventura marxismului, a religiilor politice in genere, in veacul al XX-lea dar si acum. Pentru ca, dincolo de conventii cronologice si de triumfalisme pasagere, epoca extremismelor revolutionare nu s-a incheiat nici in 1989, nici in 1991, nici in 2000. Prietenii mei de la excelenta revista “Obiectiv cultural” care apare la Braila m-au invitat sa tin o rubrica pe aceste subiecte. In fiecare luna voi raspunde unei intrebari suscitata de lectura “Principalelor curente ale marxismului”, acea capodopera de istorie critica a ideilor datorata marelui filosof al libertatii care a fost Leszek Kolakowski, aparuta in traducere romaneasca la editura Curtea Veche. Consider ca este o lucrare care ar trebui citita de toti cei care vor sa intelega originile intelectuale ale proiectului marxist, avatarele unei himere numita revolutie mondiala si conexiunile dintre mirajul sectar-chiliastic si experientele totalitare moderne.

http://cultural.obiectivbr.ro/opinii/51954-pornind-de-la-kolakowski-cu-vladimir-tismaneanu.html#

Cristian Robu-Corcan: Kolakowski afirma că putem fi absolut siguri că nicio mişcare politică nu este expresia perfectă a “esenţei” acelei mişcări. Se petrece următorul fenomen: forţele sociale care se consideră reprezentantele unei anumite ideologii sunt, de fapt, mai puternice decât acea ideologie, chiar dacă depind, într-o anumită masură, de tradiţia acesteia. Ce rol a jucat marxismul în comunismul românesc?

VT: Între mişcare şi ideologie există întotdeuna o relaţie mediată. Chiar şi Marx, atunci când susţine că filosofia trebuie să se realizeze prin transformarea într-o armă a revoluţiei, nu uită că teoria îşi menţine un statut, o demnitate de sine stătătoare. Mai târziu, Lenin va schimba acest raport atunci când va proclama primatul organizaţiei revoluţionare şi va face din intelectuali, atunci când nu-i dispreţuieşte făţis, un strat ancilar, un fel de grup subaltern, cum ar fi spus Gramsci. Destinul marxismului, încă din anii a ceea ce Kolakowski numeşte “Vârsta de Aur”, deci ai părinţilor fondatori, a fost plin de capcane, serpentine şi răsuciri “dialectice”. Într-atât încât, în 1868, când a împlinit 50 de ani, Marx preciza, ba chiar avertiza, că nu se consideră marxist. Fetişizarea ideilor sale, convertirea lor în dogme sacrosancte nu aveau cum să nu-l alarmeze pe cel care mărturisea că maxima sa favorită era De omnibus dubitandum est.

Ajungând acum la soarta marxismului în Europa de Est şi Centrală, aş accentua impactul doctrinar al austro-marxismului şi al moştenirii Rosei Luxemburg, în special în Polonia. Aş aminti aici analiza făcută originilor teoretice ale comunismului polonez de către Isaac Deutscher, biograful lui Stalin şi al lui Troţki, ajuns în Anglia după ce fusese un membru activ, în anii 30, ai opoziţiei anti-staliniste din PC Polonez. Despre Rosa Luxemburg ar merita să purtăm o discuţie aparte. Chiar de curând, am prezentat studenţilor mei de la Universitatea Maryland, unde ţin un seminar de undergraduates despre marxism şi post-marxism, un eseu al Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg. Aş aminti aici doar că, pentru Hannah Arendt (care nu a fost niciodată marxistă), Rosa Luxemburg nu era, de fapt, o marxistă stricto sensu. Conceptul libertăţii la Rosa Luxemburg era exact opusul centralismului sectar şi constrângător susţinut de neo-iacobinul Lenin şi discipolii acestuia. Pariul Rosei Luxemburg era pe spontaneitate, pe democraţie directă, împotriva dictaturii unui grup de auto-desemnaţi custozi ai fericirii umanităţii.

În România începutului de secol XX, deşi stânga era anemică numeric, ea nu era lipsită de importanţă. Au contat ideile gradualiste ale lui Eduard Bernstein, dar şi legalismul propriu direcţiei dominante din Internaţionala a II-a. C. Dobrogeanu-Gherea, care a fost un gânditor socialist original, a exprimat rezerve fundamentale în raport cu lovitura de stat bolşevică din octombrie 1918. Ştim ce-a urmat: scindarea Partidului Socialist, manipularea de către Kremlin a sectei mesianice care a fost Partidul Comunist din România (Secţie a Internaţionalei Comuniste). Bolşevizarea înverşunată a însemnat strivirea oricărui efort de gândire marxistă autonomă în acea formaţiune. Sigur, a existat un Lucreţiu Pătrăşcanu, dar eforturile sale erau mai degrabă în pofida, iar nu datorită climatului intern din acel partid. În plus, după 1948, cerberul ideologic care a fost Leonte Răutu îl va incrimina pe Pătrăşcanu pentru imaginare “devieri” ideologice. Nimic nu era mai grav într-un partid de tip leninist decât “devierea” de la “linia Partidului”, o misterioasă înşiruire de vorbe tratate cu mistică veneraţie.

Am scris despe avatarurile marxismului în România comunizată într-un volum editat de profesorul Raymond Taras, cu titlul The Road to Disillusion, apărut la începutul anilor ’90 la editura M. E. Sharpe. Pentru a exista apostazie, afirmam acolo, trebuia să existe mai întâi credinţa, apoi erezia. Aceste trei trepte nu au fost experimentate în România. Aş putea, desigur, să dau exemple concrete de relativ non-conformism (Tudor Bugnariu, Henri Wald, de pildă), dar, în mare, cam aşa au stat lucrurile: câţiva marxişti convinşi care nu au articulat o platformă critic-marxistă de genul celei propuse de Kolakowski în Polonia, de elevii lui Lukács în Ungaria ori de gânditorii din jurul revistei Praxis în Iugoslavia. Voi reveni la problematica marxismului critic din anii ’70 şi la felul cum m-am identificat eu însumi, în acea perioadă, cu imaginarul intelectual pe care îl numim Western Marxism. Mă gândesc la Teoria Critică a Şcolii de la Frankfurt, dar şi la contribuţiile tânărului Georg Lukács, ale lui Karl Korsch şi ale lui Antonio Gramsci.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "3 comments" on this Article:

  1. Vali spune:

    “… doctrina politica marxista a fost forma suprema de legitimare a nomenklaturii profitocratice.”

    Excelentă observaţia, domnule profesor! Au fost puţine cazurile în care nucleul ideatic, aparatul speculativ şi eshatologia politică ale teoriei marxiste au generat aderenţă sinceră, discipoli tenace, solidaritate patetică (nu gregarism carnasier). Bineînţeles, au existat marii păcăliţi (Koestler, Besançon), care mai târziu şi-au recunoscut derapajul şi au trecut de partea lucizilor vocali. Apoi, au fost cărturarii stridenţi, mondeni, de tip Sartre, care delirau carismatic în marginea stalinismului. În fine, reţeta comunistă şi-a avut şi apostolii ei macabri, indivizi de-un spectral conformism, ale căror suflete deveniseră un conglomerat de lozinci, eboşe, ură de clasă şi sofisme.

    Cei mai mulţi, însă, nu l-au fişat pe Marx, nu au citit scrupulos pe Lenin, nu aveau convingeri comuniste. Înclin să cred că infernul l-au susţinut netrebnicii, ticăloşii de vocaţie, scursurile ambiţioase, cinicii, otrepele şi resentimentarii. Pentru aceste specii inomabile, scriptura marxistă a fost sursa de legitimare a crimei (drapată în “unealtă” a dialecticii Istoriei), justificarea ideologică a nemerniciei cotidiene. Căci ce poate fi mai îmbucurător pentru o lichea decât să constate că secreţiile lui imunde pot ajunge, peste noapte, ingrediente vitale într-o teorie a revoluţiei şi a arhitecturii fericirii colective?

  2. Maximus spune:

    Domnule Profesor,spre deosebire de Dvs care sunteţi un erudit de talie mondială,subsemnatul ştiu despre comunism ce am citit în istoria sinceră a poporului român a Profesorului Florin Constantiniu şi Dennis Deletant în capitolul numit România sub regimul comunist al volumului Istoria României apărut în editura Corint,la care adaug ediţia integrală a reportajului Memorialul Durerii,cartea lui Virgil Ierunca despre fenomenul Piteşti şi articolele Dvs. Deci puţin dar poate esenţial pt o imagine de ansamblu. O întrebare apare în mintea mea: există în literatura examinată de Dvs o abordare din punct de vedere PSIHIATRIC a fenomenului ideologic şi politic numit comunism? Cumva practica lor politică se înscrie pe linia unei vechi tradiţii-inchizitorul trimitea pe rug pe cel care nu accepta teologia sau eclesiologia catolică,împăraţii romani condamnau la suplicii inimaginabile pe cei care refuzau cultul personalităţii în varianta lui antică- deificarea şefului statului. Până la urmă,ca metodă,comuniştii nu au fost nici mai mult nici mai puţin criminali decât alţii. Desigur,populaţia era mai numeroasă şi aparatul represiv avea la dispoziţie mijloace tehnice moderne pentru urmăriri anchete deportări şi execuţii,dar MENTAL erau la fel ca ceilalţi-inumani în esenţă. Totuşi,au ei ceva APARTE,specific numai lor,comuniştilor,la nivel de mecanism psihologic care a dus la genocid. Sunt încadrabili în anumite entităţi clinice descrise de psihiatria modernă? Dacă erau pur şi simplu bolnavi mintal,cum se poate apăra societatea pe viitor de asemenea animale? Şi o mică observaţie-cred că din eroare în text se vorbeşte de revoluţia din octombrie 1918. Cu respect,maximus



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)