Puncte nevralgice: Despre cunoasterea, evaluarea si condamnarea comunismului

In 1997, cand au aparut in romaneste „Scrisorile din inchisoare” de Adam Michnik, corifeul comunismului dinastic, Adrian Paunescu, exclama: „De-am avea si noi anticomunisti ca el!”  Nu admiratia pentru eroismul ganditorului polonez, un veritabil combatant pentru libertate, il motiva pe Paunescu, ci ostilitatea fata de cei care nu voiau sa uite crimele totalitare si cereau justitie morala. Se decontextualizeaza afirmatiile lui Michnik, se pune semnul egalitatii intre post-comunistii polonezi (care, prin participarea la negocierile de la Masa Rotunda, au acceptat, inca din 1989, alternanta democratica) si cei din Romania, care au boicotat si au torpilat opozitia democratica.  Wojciech Jaruzelski si Mieczyslaw Rakowski nu au spus, precum Ion Iliescu, in 1990: „N-am facut placinta ca s-o manance altii”.  Observ ca dupa atatia ani, sindromul uzurparii simbolice persista. Un dialog public normal intre ganditorii Adam Michnik si Andrei Plesu este rapid mistificat intr-un fel de meci in care unul dintre participanti ar iesi invingator, celalalt invins, iar prietenii de idei ai celui de-al doilea (prezenti sau absenti la dezbatere) sunt automat subiecte de comentarii malitioase.  Har Domnului ca in articolul sau publicat aici, pe contributors, Teodor Tita ne vorbeste despre temele discutate…

Analiza comunismului, pentru a fi credibila, presupune expertiza dovedita prin lucrari recunoscute national si international, capacitate investigativ-reflexiva, racordare la discursul politologic si istoric din alte tari, asadar deschidere comparativa, precum si compasiune pentru victime, o premisa ce mi se pare esentiala.  Nimeni nu are dreptul de a emite „indulgente” in numele celor prigoniti fara vina.  „Nu avem dreptul sa iertam in numele celor ucisi in zori” sunt versurile lui Zbigniew Herbert de atatea ori citate de Adam Michnik (un vers scris cu sange, vorba lui Pasternak,  care le va fi scapat celor care astazi ne asigura ca Michnik ar fi un fel passe-partout al amneziei).   Fereste-ma, Doamne, de cititori care nu ma citesc, cam asa ar suna o posibila rugaciune a unui ganditor complex si paradoxal precum Michnik, admiratorul lui Milosz, Camus, Beckett, Ionesco, Gombrowicz, Ahmatova, Norwid, Cioran, Brodsky, Mandelstam, Berlin, Mann, Arendt, Soljenitin, Grossman, Orwell, Koestler, Silone, Kolakowski, Havel.  Cel care a scris eseul de neuitat „Conversatie in Catedrala”.  Cel care a scris despre Josef Pilsudski, dar si despre Roman Dmowski,  fara ura si fara prejudecati, cu onesta rigoare.  In plus, daca relatarile pe care le-am citit sunt fidele, atunci mi-e greu sa vad cum ar putea fi Michnik anexat unor discursuri pseudo-justitiare cu geometrie variabila.

A declansa periodic campanii de bagatelizare, ironizare si denigrare a condamnarii comunismului tine de un dubios efort de auto-promovare in care narcisismul se intalneste cu lipsa de responsabilitate.  Invocarea unui Michnik, disident care a fost inchis ani de zile pentru lupta sa anticomunista, de catre anti-anticomunistii locali este cel putin ipocrita.  Cand Michnik  raspunde intrebarii lui Gabriel Liiceanu, el nu o face pentru a sustine „dreptatea lichelelor”.  Michnik nu contesta ca lichelele au fost lichele. Strategic, Liiceanu si Michnik au acelasi scop. Diferenta, atata cata este, tine eventual de tactica.  Cei doi, Michnik si Liiceanu, ca si Andrei Plesu, H.-R. Patapievici si Mircea Cartarescu, sunt spirite liberale, sunt ganditori anticomunisti si antifascisti, respecta individul si drepturile sale, se opun oricarui colectivism gregar. In plus, fiecare cunoaste din interior, cu un pret adeseori greu de suportat, presiunile conformistilor locali transfigurati in corifei ai „obiectivitatii” si „echidistantei”.  Nimeni nu este profet in tara sa. Nici Liiceanu, nici Plesu, nici Patapievici, nici Michnik…

Care ar trebui sa fie regulile unei dezbateri cu efecte benefice pe aceste subiecte spinoase?  Una este sa te angajezi intr-un dialog stiintific chiar si polemic, cu totul altceva insa este sa te distrezi anuntand public cat de “dezgustat” esti de eforturile de confruntare cu un trecut traumatic. Pe excelentul site “Madame Blogary” citesc eseul , substantial si profund, semnat de sociologul Rasvan Lalu. Articolul, din care reiau mai jos unele fragmente, atinge in chip curajos puncte nevralgice ale unei tematici pe care atatia ar dori-o uitata.

Citeam zilele trecute in revista “Vatra” (din al carei colegiu de redactie fac parte ) un text al unui eseist care se minuna (“indignat”, desigur) ca Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (considerat de el un fiasco absolut) nu a aparut inca in engleza, lucru care, ne asigura acest “expert”, s-ar produce “automat” (cuvantul ii apartine) cu documentele de acest gen datorate Comisiilor de adevar “din intreaga lume”. Ipoteza sa, emfatic si apodictic afirmata, este ca eu m-as fi ferit de acest lucru pentru a nu-mi “avaria” prestigiul international. Deci toate expunerile despre Raportul Final pe care le-am tinut, toate interventiile publice  (nu doar ale mele, ci si ale altor membri si experti ai Comisiei Prezidentiale, intre care Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Stefano Bottoni, Ruxandra Cesereanu, Adrian Cioflanca, Dorin Dobrincu, Armand Gosu, Sorin Iliesiu, Germina Nagat, Csaba Zoltan Novak, H.-R. Patapievici, Cristina Petrescu, Dragos Petrescu, Romulus Rusan, Levente Salat, Ioan Stanomir, Smaranda Vultur, Virgiliu Tarau, Cristian Vasile) la Bucuresti, Iasi, Cluj, Sighet, Brasov, Timisoara, Paris, Budapesta, Washington, Princeton, Boston, Londra, New York (Columbia University), Los Angeles (UCLA), Berkeley, Vatican si Roma (Fundatia San Egidio), Chisinau, Bloomington, Stanford, Boca Raton (Florida Atlantic University) erau si sunt tot atatea incercari de a ascunde Raportul. Pe scurt, daca aparea in engleza, era meritul (oricum indoielnic din punctul de vedere al autorului care nu si-a ascuns in ultimii ani dispretul absolut pentru acest demers) al RF, daca nu apare este rezultatul “manoperelor” mele care am doua standarde: unul exigent, bon pour l’Occident si unul minabil, bon pour l’Orient.

Am devenit astfel si expert intr-o insidioasa”orientalizare” (nu mai vorbesc ca intre membrii Comisiei. care s-au exprimat public despre valoarea sa stiintifica, se numara si profesoara Gail Kligman de la UCLA, directoarea Centrului de Studii Ruse, Eurasiatice si Est Europene de la acea universitate careia, in aceasta interpretare, ii voi fi ascuns textul pe care si l-a asumat, inclusiv capitolul pe care l-a scris). Nu stiu ca volumele Comisiei Eppelmann despre dictatura SED (PSUG) si consecintele sale sa fi fost publicate in engleza (“automat”, n’est-ce pas?). Nu mai vorbesc de al doilea volum, ingrijit, tot la Humanitas, de Mihnea Berindei, Armand Gosu si Dorin Dobrincu care contine peste 800 de pagini de documente despre functionarea regimului comunist. Sa se fi ferit editorii de traducerea in engleza? In cadrul criticii de exterminare se poate afirma orice, nimanui nu-i mai pasa de coeficientul de adevar si verificabilitate. Are autorul cea mai vaga idee despre costurile traducerii unui asemenea volum? Dspree negocierile implicate intr-o atare intreprindere?  Despre sistemul peer-review pe care il respecta orice editura academica importanta din Occident? Despre durata unei asemenea actiuni editoriale in orice situatie, deci de distanta in timp dintre predarea unui manuscris si momentul publicarii? A citit el oare recenzia-eseu despre RF semnata de profesorul Ch. King de la Universitatea Georgetown, aparuta in 2008, in revista de varf pe domeniu din Statele Unite, “Slavic Review”? Nu mai vorbesc de ceea ce au avut de spus public pe subiect autori precum istoricul Mark Kramer de la Harvard  (inclusiv in “Evenimentul Zilei”, dar si aici, la Washington), Lavinia Stan, Florin Turcanu, Alexandru Platon, Radu Preda, Alina Pavelescu, Steliu Lambru, Cristian Preda, Dragos-Paul Aligica, Dennis Deletant, Iulia Motoc, Cosmina Tanasoiu, Jeffrey Herf, Charles Villa-Vicencio, Tom Gallagher, Virgil Nemoianu, Jacques Rupnik, Zoe Petre, Janos Rainer, John Gledhill si lista poate continua.

Spun aceste lucruri pentru ca avem de-a face cu amatorism in sensul cel mai jenant al cuvantului. Care din pacate se infrateste, direct ori indirect, cu afirmatii de genul “VT, profesorul nostru de marxism convertit la anticomunism” provenind de unde te asteptai mai putin. Asemenea accente umoral-pamfletare i-ar fi “nimicit”, toutes proportions gardees, si pe un Kolakowski, pe un Janos Kis ori pe o Agnes Heller. Cand ajungi in pana de argumente teoretice, recurgi la atacuri ad hominem si ironii mordante lipsite de orice civilitate…

Supa reincalzita

de Rasvan Lalu

Auto-citarea nu este un procedeu tocmai elegant, prea mare este însă coincidenţa regăsirii unui articol publicat în revista „22”, acum exact 21 de ani, unde notam:

„Ar fi interesant un dialog acum cu cei care mai sunt comunişti în România. Pe fondul tăcerii lor, singura poziţie „teoretică” ce s-a făcut auzită, constă tot din vechiul demers al rebotezării realităţii  în funcţie de interesele doctrinare: comunismul nu este realitatea de crime şi mizerie pe care o cunoaştem, ci altceva, întotdeauna altceva, pur şi luminos. Şi astfel, printr-un hocus-pocus semantic, noţiunea de comunism este încă o dată salvată, iese intactă din confruntarea cu realitatea odioasă pe care a generat-o: de vină vor fi întotdeauna oamenii imperfecţi, incapabili să pună în lucrare o doctrină perfectă. Închisă în propriul ei delir, doctrina comunistă îşi este sieşi suficientă.”

Pe atunci, Ceauşeştii abia se răciseră, în timp ce foamea, frigul şi întunericul mai erau adânc înfipte în carne, când au apărut prin presa încă buimacă şi nedată la întors luări de poziţie prin care se explica norodului, că tot coşmarul de patruzeci de ani nu fusese decât o uşoară eroare de navigaţie, o rătăcire umană practic inerentă unui proiect atât de măreţ şi de generos, rămas la fel de imaculat ca aşternutul Fecioarei, neatins de slăbiciunile, lipsurile şi neajunsurile muncii de partid. Concluzia era dublu înfiorătoare: nu doar că nimeni nu era vinovat (în afară, evident, de cuplul deja eliminat), dar că scenariul comunist este încă valabil, oricând apt de a fi repus în scenă, eventual cu distribuţie împrospătată şi costume noi.

Că nu aveam de-a face cu simple elucubraţii născute din reflexul defensiv al unor kulturnici înspăimântaţi, ci cu enunţuri programatice, care anunţau strategia de continuitate a sistemului, aveau să priceapă în scurt timp chiar şi cei mai naivi ori entuziaşti ai acelor zile.

Strategia deresponsabilizării

Dacă tentativa prelungirii sistemului comunist după o scurtă operaţie estetică s-a răsuflat, aceasta nu s-a datorat opoziţiei vreunor forţe interne pro-occidentale şi democratice, practic zdrobite prin mineriade, ci desfiinţării Uniunii Sovietice, comanditara d-lui Iliescu, lăsându-l pe acesta fără suport în proiectul „socialismului luminat”, ca acele personaje animate, care continuă să alerge şi după pierderea contactului cu solul.

Cât priveşte celălalt obiectiv, cel al ascunderii, eludării şi neantizării oricărei responsabilităţi pentru patru decenii de crime şi mizerie, acesta a fost realizat pe deplin: după câteva condamnări ale unor clowni siniştri din topul vizibil al nomenklaturii ceauşiste, s-a aşternut o cuprinzătoare tăcere asupra sistemului şi protagoniştilor săi, iar tema responsabilităţilor nici n-a apucat să existe. (În acest context, tentativele de memorie sistematică şi evocare a victimelor şi crimelor, realizate totuşi în anii ’90 prin câteva publicaţii, emisiuni ori opere muzeale, au fost ca străpungerile unor ghiocei: rare, fragile şi preţioase.)

Dacă pentru nomenklatură şi acoliţii ei îmbogăţirea prin decapitalizarea şi devalizarea statului a fost o acţiune mai curând spontană, unde fiecare a smuls ce şi cât a putut, deresponsabilizarea în raport cu crimele comuniste a constituit un obiectiv strategic prioritar, urmărit până azi cu necurmată consecvenţă. Din acest punct de vedere, România încă se găseşte în situaţia Germaniei din anii ’50, când, sub presiunea războiului rece s-a renunţat la denazificare, oştiri întregi de responsabili naţional-socialişti putând înflori prin justiţie, economie, lumea academică, armată, servicii secrete, administraţie. La fel la noi, activiştii, securiştii şi sprijinitorii lor ocupă în deplină siguranţă şi impenitenţă poziţii importante în stat şi societate, de-acolo scoţându-i treptat, doar vârsta biologică.

Reacţii la condamnarea comunismului

Cu atât mai mare a fost furia, frustrarea şi spaima establishmentului nomenklaturist în faţa condamnării oficiale a comunismului românesc, acum patru ani. De atunci, protagoniştii acelui gest sunt urmăriţi public cu ură nimicitoare, cu o vehemenţă lichidatorie căreia îi mai lipseşte doar aparatul de represiune fizică al miliţiei şi securităţii pentru a reinventa, după 60 de ani, teroarea stalinistă.

Totuşi, cei vizaţi de condamnarea regimului comunist nu se înşală: aceasta, oricât de simbolică şi firavă ar părea, poate avea consecinţe practice, este ca o fisură în digul ridicat în calea revărsării libere a memoriei. De două decenii activiştii şi securiştii îşi dau silinţa să ascundă, să facă uitată, să rescrie, să falsifice şi să deturneze memoria şi istoria, iar faptul că aceasta se reîntoarce nepoftită, ca o fantomă, este pentru ei intolerabil şi poate deveni periculos, deschizând calea identificărilor şi nominalizărilor concrete de fapte şi făptaşi.

Nu doar vechii tartori, profitorii şi beneficiarii regimului sunt înfuriaţi de reîncălzirea memoriei comunismului. Reacţiile sunt mai complexe şi ele se întind de la respingere, acolo unde nu te-ai aştepta, la aplauze, de acolo de unde nu le-ai dori.

Prima categorie o formează apărătorii unicităţii genocidului anti-evreiesc, care, antrenaţi într-o logică concurenţială, îşi imaginează că orice tribut de respect plătit şi altor mari victime ale istoriei contemporane, ar ştirbi, fie chiar şi prin simpla alăturare, memoria indicibilei dureri evreieşti. Este, evident, fals. Suferinţa este oricum, unică, iar genocidul evreilor nu va putea fi vreodată nici minimalizat, nici banalizat de evocarea altor uriaşe suferinţe şi distrugeri colective, cum sunt cele cauzate de comunism.

Aplauzele nedorite vin din partea promotorilor acelui sulfuros discurs naţionalist cu rădăcini în extrema dreaptă interbelică, care, în loc să fi învăţat din tragica experienţă comunistă, că orice totalitarism şi extremism este odios şi criminal, găsesc în condamnarea comunismului confirmarea propriilor încremeniri  extremiste, obsesii antisemite, naţionalism provincial şi resentimente ale subdezvolării.

Privite într-un registru al derizoriului, condamnarea comunismului şi reacţiile ce le suscită ar putea aminti coregrafia caducă a unor conflicte interparohiale, baletul mecanic al unor figuri de carusel, cu fascişti anticomunişti urmărindu-se circular cu comunişti antifascişti, victime devenite călăi şi prigonitori ajunşi prigoniţi şi cu oamenii vechiul regim apărându-se cu colţii şi ghearele de revanşa întârziată şi vlăguită a unor victime roase de frustrări şi înveninate de ranchiuna unor pierderi şi suferinţe ireparabile.

O astfel de viziune poate apare şi pe fundalul plictiselii şi saţietăţii provocate de două decenii de tirade fals ori inept anticomuniste. Cum să nu ţi se aplece de atâta „anticomunism“, când încă din primele zile după răsturnarea regimului, cetăţeni cu circumvoluţiunea provenită de la apăsarea chipiului se-ntreceau să strige din străfundul bojocilor lozinci anticomuniste!? Cu timpul, metodele acelora s-au rafinat, poziţiile lor „anticomuniste“ s-au diversificat, cu rezultatul, dacă nu al confiscării discursului, cel puţin al bruierii lui, răspândind diversiunea, confuzia şi ducerea în derizoriu.

Dacă mistificarea ori ştergerea amintirii regimului comunist în scopul evacuării oricărei responsabilităţi a fost o preocupare sistematică a membrilor vechilor structuri, nu trebuie totuşi căzut în patima conspiraţionistă, atribuind fenomenul exclusiv manipulărilor celor interesaţi. Există şi componente obiective ale deformării şi ştergerii memoriei, dintre care cea mai răspândită este prea-omeneasca aplecare către uitarea relelor, fie prin evacuarea lor din memorie, fie prin raţionalizarea ulterioară a frustrărilor, fie prin „rescrierea” internă a evenimentelor şi reîncărcarea lor cu semnificaţii mai puţin pernicioase. Este, probabil, modul discret în care Dumnezeu îl dezarmează pe Diavol.

Există însă şi cauze mai lumeşti, legate de evoluţiile biografice individuale înainte şi după ’90, marcate de succes, stagnare ori involuţie, dar şi de înclinarea fiecăruia de a interpreta evoluţia generală în sens nostalgic, optimist, exasperat ori pragmatic. Există deasemenea şi decalajul dintre aspiraţiile unei populaţii doritoare să trăiască visul societăţii de consum şi realitatea unei ţări sărace, cu o economie slabă şi un stat dat în prada jefuitorilor, imensa frustrare născută de aci exprimându-se şi prin falsă memorie şi absurde nostalgii ceauşiste.

Comparaţia cu regimul-frate-geamăn naţional-socialist se impune din nou: şi în Germania, timp de decenii după ’45, pe la ceasul gustării de seară, în multe familii se evocau ordinea, lipsa şomajului, certitudinea şi optimismul din vremea Führerului. Diferenţa este că, în timp ce acolo damful nostalgiei kitsch n-a ajuns niciodată în spaţiul public, la noi regurgitările publice nostalgic-comuniste sunt ştrengăreşte încurajate, atunci când nu sunt chiar sistematizate în pledoarii şi hagiografii indecente. (…)

Cercetarea şi răspândirea cunoaşterii despre sistemului criminal comunist are o utilitate imediată şi stringentă, dictată de împrejurarea – niciodată repetată îndeajuns – că elita politco-economică actuală este continuatoarea nemijlocită a celei comunist-securiste, practic toate poziţiile cheie din toate domeniile fiind ocupate de foşti activişti, foşti înalţi funcţionari ai sistemului, securişti, sau de oameni controlabili ori şantajabili, din această ultimă categorie făcând parte şi cei prea tineri pentru a fi avut carieră în vechiul regim.

Pentru toţi aceştia, existenţa unei preocupări sistematice şi publice pentru analiza şi rememorarea faptelor vechiului regim reprezintă dacă nu neapărat o primejdie majoră şi iminentă, cel puţin o sursă de iritare şi incomoditate. Aşa cum existenţa unor procurori zeloşi şi judecători independenţi îi sufocă de furie şi le-a devenit insuportabilă, condamnarea fundamentată şi pertinentă a regimului pe care l-au slujit le măreşte discomfortul, apărându-le ca spectrul unui fel de DNA, responsabil cu un trecut încă prezent.

http://blogary.ro/2011/02/supa-reincalzita/