Raportul elaborat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin drept este cel mai ambiţios document de până acum ce analizează, în logică constituţională, evenimentele care s-au succedat în vara lui 2012. Este aceasta o analiză cu atât mai importantă cu cât maniera de lectură a Comisiei plasează întreaga problematică pe terenul solid al constituţionalismului, descurajând discursurile mediatice părtinitoare care au predominat în intervalul de după iulie 2012.
Observaţiile Comisiei evidenţiază atât punctele slabe ale regimului constituţional românesc, cât şi disponibilitatea autorităţilor, ( Parlament şi Guvern) de a ignora spiritul de colaborare şi de moderaţie ce s-ar cuveni să definească o democraţie consolidată. Diagnosticul Comisiei relevă limitele fundamentale ale procesului de constituţionalizare în România. După douăzeci de ani de la adoptarea constituţiei sale, România este incapabilă să treacă testul unei crize politice. Rezultatul confruntării ce opune instituţiile statului este ignorarea deliberată a regulilor gândite în vederea gestionării unui asemenea tip de situaţii.
Esenţială este lectura pe care raportul Comisiei o dă carenţelor regimului constituţional în materia echilibrului şi separaţiei puterilor în stat. Opţiunea atâtor cabinete în favoarea ordonanţelor de urgenţă a dat naştere unei practici pe care vara lui 2012 a exacerbat-o. Raportul Comisiei evidenţiază utilizarea ordonanţelor de urgenţă în domenii pe care legea fundamentală le scoate de sub imperiul ei. Testul de constituţionalitate la care recurge Comisia este cel la care ar fi fost obligat să recurgă autorul textelor, Guvernul României. Reglementarea, prin intermediul Ordonanţelor de Urgenţă, a unor chestiuni ce ţin de competenţele Curţii Constituţionale sau de pragul de validare al referendumurilor echivalează cu o încălcare deliberată a textului constituţional, ce interzice adoptarea de ordonanţe în domeniul regimului de funcţionare a instituţiilor statului. Separaţia şi echilibrul puterilor sunt supuse, în vara lui 2012, unui dublu asalt. Pe de o parte, cum notează Comisia, prin extinderea neconstituţională a domeniului ordonanţelor de urgenţă. Pe de altă parte, prin revocarea intempestivă a titularului unicei autorităţi ce ar fi putut contesta, în faţa Curţii Constituţionale, ordonanţele de urgenţă, Avocatul Poporului.
Analiza Comisiei insistă, deloc întâmplător, pe dezideratul respectării spiritului ce vizează colaborarea dintre instituţii. Modul în care a fost administrată procedura de suspendare a şefului de stat a relevat deficienţele existente la acest nivel- obligaţia impusă Curţii Constituţionale de a elabora un aviz în termen de 24 de ore indică, în opinia Comisiei,lipsa de respect pentru acest organism. Criza din vara lui 2012 a probat disponibilitatea autorităţilor de la Bucureşti de a refuza să pună în aplicare deciziile definitive şi obligatorii ale Curţii Constituţionale, generând o practică în contradicţie cu cea europeană. Îngrijorătoare este şi înclinaţia actorilor politici de a se angaja într-un atac deliberat la adresa Curţii Constituţionale şi a altor categorii de magistraţi, ( este cazul procurorilor). Tentativa de a institui o comisie parlamentară menită să investigheze activititatea procurorilor este nu numai neconstituţională, ci şi generatoare de temeri în ceea ce priveşte independenţa actului de justiţie.
Raportul Comisiei este şi o invitaţie la regândirea cadrului în care funcţionează democraţia românească. Evitarea recursului la ordonanţe de urgenţă, prin utilizarea procedurilor delegării legislative, este una dintre soluţiile previzibile, recomandate de Comisie. După cum clarificarea relaţiilor dintre şeful de stat şi şeşeful de cabinet este esenţială, în această direcţie. Acordul dintre Victor Ponta şi Traian Băsescu, oricât de limitat în scop, este un element în dosarul gestionării raţionale a situaţiei de coabitare. Consolidarea democratică redevine, paradoxal, prioritatea României. Redescoperirea unui climat de respect şi de colaborare dintre autorităţi este alternativa la degradarea constituţională ireversibilă.
In privinta OU rebuie nuantate putin lucrurile. Pe de o parte Romania a fost obligata practic, dupa ’89, sa-si reinoiasca o mare parte din legislatie. Procesul nu e nici pana astazi incheiat ! La lentoarea – am fost delicat ! – de elaborare a legilor in Parlament, la frecventa deformare a intentiilor continute in preiectele de legi ( mii de amendamente, unele absurde si totusi adoptate) guvernele au reactionat ori prin OU ori prin asumarea raspunderii. Pe de alta parte aveti si Dv. dreptata, s-au dat OU in situatii cand guvernul nu avea dreptul sa o faca.
In legatura cu parerile emise la Venetia, autoritatile romane si presa aservita au difuzat in public ideea ca guvernului i s-a dat dreptate, ca teza „loviturii de stat” a fost infirmata. Pe tema asta ar trebui sa desvoltati putin, cu citate ample, sa se dumireasca tot romanul !
In speranta unei legislatii clare, judicioase si intelepte in Romania, astept Unificarea Europeana aia mare, adevarata.!
Domnule profesor,
In articol ocoliti, intamplator sau nu, procedura CCR de a adauga la lege si ma refer la stabilirea unui cvorum pentru validarea regerendumului. Va intreb si eu dupa modelul „este bine domnule profesor”? Adica este sau nu este constitutionala actiunea CCR sau se judeca in functie de interes ?
Pai e cam asa: in 2012, prin legea 62 (parca) se modifica tacit pragul necesar in sensul ca demiterea preşedintelui era aprobata daca a intrunit majoritatea voturilor cetatenilor inscrisi in listele electorale. Insa in 2007 CCR , prin decizia sa 420, acceptase ca fiind constitutionala varianta fara cvorum. OU a Guvernului Pontra readucea deci, in baza deciziei respective, legea la forma ei aprobata in 2007.Insa acum, ca sa impace capra si varza, CCR a aplicat din nou tactica strutului si a gasit un compromis intre cele doua variante.
Hmm .. cred ca initial in legea aia se prevedea ca demiterea necesita jumatate +1 din numarul cetatenilor cu drept de vot ( pe liste). Apoi a fost schimbata in 2007 .. cu dedicatie, schimbata din nou ( adusa la formula initiala ) in 2012 iar apoi Ponta a schimbat-o iar cu .. dedicatie. Ce au in comun 2007 si schimbarea lui Ponta ? O incercare de debarcare a .. dictatorului. Cu dedicatie. Cred ca Doc avea un articol pe tema asta.
F.
Da, cam asa fusese initial. In 2007, s-a dorit modificarea legii a.i. daca presedintele e ales dupa al doilea tur de scrutin, deci fara imperativul cvorumului, sa poata fi demis in acelasi fel. Asa ca parliamentarii facusera o lege care sa necesite cvorum pentru demitere daca presedintele a fost ales din primul tur si fara cvorum daca n-a reusit sa se impuna decat in turul decisiv. Dintr-o simpla logica de simetrie. CCR nu a acceptat insa varianta respectiva (din motiv ca interimarul n-ar putea fi demis in logica respectiva) si a sugerat chiar varianta pe care ulterior a aprobat-o prin decizia 420.
Pai s-o luam logic. Maine se trezeste vr’un demnitar ca vrea referendum pe urmatoarea tema: romanii cu inaltimea sub 1,60m sa fie eutanasiati. Romanii isi dau seama ca omul e nebun si-l lasa in durerea lui. Dar, surpriza, 5 romani se duc totusi si voteaza 3-2 pentru propunere. Ce zici, o fi bine sa existe un prag?
Intr-o nota mai serioasa, DEX zice asa: „REFERÉNDUM, referendumuri, s. n. Consultare directă a cetățenilor, chemați să se pronunțe, prin vot, asupra unui proiect de lege de o deosebită importanță pentru stat sau asupra unor probleme de interes general.”
E doar o consultare pe teme de interes general. Daca nu face cvorum, e clar ca importanta deosebita sau interesul general cam lipsesc.
Buna ziua
@Laurentiu
Aveti dreptate: se judeca dupa interes. Numai ca cei care judeca dupa interes sunt unii comentatori care uita ca legea initiala prevedea cvorum, la fel ca si legea referendumului. Uita ca acel cvorum a fost scos din interes de catre cei care au dorit cu incrancenare demiterea presedintelui indiferent daca a comis sau nu vreo fapta grava. Hai sa lasam cvorumul acolo unde este si, daca avem o majoritate care doreste un lucru, atunci sa si vina sa-l voteze. Pana una-alta avem un referendum cu cvorum, care spune clar ca poporul doreste 300 de parlamentari. Care a fost raspunsul USL? 600 de parlamentari. Curat constitutional coane Fanica!
@laurentiu. Cred ca Sile a dat un perfect exemplu mai jos.