Cumetria bîntuie România

Deunăzi un interlop oarecare, unul dintre mulţii care domină România de astăzi, probabil la fel de cunoscut pe cît eram eu pe vremea cînd ocupam o funcţie de demnitate publică, mi-a făcut o propunere la modă: să-i susţin nobila dorinţă de creştinare a micuţei lui urmaşe, cu alte cuvinte să-i devin naş, înscriindu-mi numele în răsunătoarea pleiadă a celor care şi-au desăvîrşit celebritatea (notorietatea) prin asemenea acţiuni.

Recunosc că nu lipsa de argumente în favoarea unei asemenea întreprinderi m-a pus pe gînduri. E greu să refuzi ocazia de a te situa în rînd cu un fost prim-ministru, o preşedintă de tribunal şi multe alte persoane al căror cuvînt atîrnă greu în realităţile româneşti şi care sunt gata în orice moment să aducă o contribuţie substanţială la imaginea publică a instituţiilor sau grupurilor pe care le reprezintă. Intrarea în această companie selectă (ce aduce de la sine o serie de cinstiri şi onoruri – plus onorarii – pe măsură), participarea la petreceri opulente şi înrudirea pe viaţă cu un potentat al unui imperiu financiar oricînd capabil să-şi lase asupra mea un tentacul din care să cadă cîteva fărămituri, nu sunt nici pe departe avantaje de neglijat.

S-a născut natural o întrebare asupra motivului pentru care tocmai eu să fiu vizat de o asemenea pleaşcă, iar explicaţia a început să se limpezească abia mai tîrziu, cînd s-a pus în discuţie numele micuţei; o fi el naşul cel care pune numele, dar de ales tot părinţii îl aleg.

Îmi imaginam că pentru creola cu ochi măslinii se vor lua în seamă cele mai celebre nume din telenovele, Izaura fiind doar un modest început. Creativitatea de naş începea să găsească alterntive ca Mondiala, Universala sau Atotputernica, dar nu mi-ar fi trecut prin minte că părintele ei se gîndea plin de evlavie la un nume care ar fi evocat împrejurările în care ne cunoscusem şi de la care pornise ascensiunea lui fulminantă în lumea cabliştilor metamorfozaţi în politicieni. Voia să-i zică simplu Ceneaa, deşi îl simţisem că ofta în ascunzişurile fiinţei sale (lăuntrice) către Laurageorgescu. Eram descumpănit şi nu ştiam cum să-l aduc cu picioarele mai aproape de pămînt, regretam pentru prima dată că nu a fost băiat, i-aş fi putut sugera un nume frumos, simplu şi expresiv. Îl puteam boteza Membru, ceea ce ar fi corespuns exact calităţii pe care o aveam în momentul în care ne cunoscusem şi care îi marcase atît de puternic existenţa.

Recunosc că din momentul în care am primit propunerea am fost bîntuit de tot felul de gînduri contradictorii şi nu am găsit modul de a lua o decizie finală, singurul lucru pe care l-am putut face fiind găsirea unei sumedenii de motive de a o amîna. Speranţa subconştientului meu, cea cu care încercam să-mi anesteziez toate pornirile raţionale de a accepta, era ca omul să renunţe, exasperat de nehotărîrea mea. Spre dezamăgirea acestui subconştient, sunt slabe speranţe ca lucrurile să se rezolve astfel, deoarece omul nu se grăbeşte, este hotărît şi chibzuit, şi-a pregătit totul din timp, botezul fiind fixat pe undeva prin preajma alegerilor prezidenţiale, motiv pentru care mă aştept ca dilemele mele să se accentueze atunci cînd paleta numelor eligibile se va lărgi şi va include Preşedinta, Regina, Daciana, Romana, Poanta, Udrica sau – Doamne fereşte – Noricanicolai.

În încercarea disperată de a ieşi din această dilemă (nouă) m-am decis să mă adressez cititorilor mei, atît de puţini cîţi sunt, dar cu siguranţă mult mai inteligenţi decît ai altora, deci capabili să-mi dea un sfat corect şi dezinteresat, cu nişte motivări care să-mi poată spulbera toate incertitudinile.

Recunosc şi că nu mi-e uşor să rezist tentaţiei de a mă alătura gîndirii unui preşedinte de tribunal care a transformat numele comun al profesiunii sale în numele propriu al unei fiinţe umane proaspăt creştinate, apropiindu-şi-l în felul acesta de Dumnezeu. M-am simţit copleşit de responsabilitatea de a da un destin divin asemănător calităţii pe care a avut-o cîndva neînsemnata mea fiinţă în efemera ei trecere prin spaţiul public, dublată de nobila perspectivă de a lăsa posterităţii un creştin care să ducă mai departe prin numele său virilitatea intrinsecă a calităţii respective. Mă şi gîndeam cu cîtă bucurie ar urma să întîmpine demersul nostru evlavioşii slujitori ai bisericii care ar urma să fie direct implicaţi, dar şi la mesajul pastoral de felicitare al PF-ului la aflarea cuantumului contribuţiei întregului alai pentru prosperitatea şi cucernica lor pomenire.

Pînă la cristalizarea unei decizii, după analizarea părerilor celor dispuşi să se pună măcar şi pentru un singur minut în pielea mea, mă gîndesc totuşi să-l îndrept pe proaspătul doritor de încreştinare direct către cea care i-ar putea fi sursa directă a numelui; cred că în felul acesta pot face două fapte bune, căci şi şansele de a fi primite laptopurile dorite pot creşte simţitor, iar numărul lor va putea fi cu siguranţă mai mare de 5 şi vor fi obţinute fără să fie nevoie de niciun şantaj, ci doar de o negociere directă şi transparentă. Fără înregistrări ascunse, reclamaţii şi plîngeri penale. Transmisia în direct a evenimentului pe toate posturile voiculesciene şi ghiţizate va putea menţine trează atenţia publică asupra unei situaţii care a construit o notorietate ce va depăşi cu mult cele mai înalte cote pe care le-ar fi putut visa fericitul părinte sau norocoasa naşă.

Nu am auzit pînă acum ca cineva să ceară vreo demisie din calitatea de naş. Nici măcar prim-ministrul nu are prerogative pentru aşa ceva. Cît priveşte calitatea (discutabilă) limbajului folosit în asemenea ocazii, ea nu va putea fi discutată, avînd în vedere caracterul privat al evenimentului; orice înregistrări sau blamări în public vor fi nerelevante, chiar şi faţă de posibile încercări de asociere a acestora cu calitatea de demnitar a naşei.

Fie-le spre veşnică pomenire şi aducere aminte. Amin.