Fie dată o țară de la marginea Europei, în care în ultimii doi ani politicienii au mestecat obrăznicii localiste, anti-UE. Țara are un moment de expunere singular, fiindcă e timp de șase luni președinta Consiliului UE, într-o Uniune zdruncinată de tendințele centrifuge ale Ungariei, Poloniei sau Regatului Unit. Cum facem s-o promovăm?
E simplu: cu platitudini localist-istorice și patriotice, presărate cu raze de soare și colorizări kitsch. Plus, neapărat, un pic de praf de pușcă.
Frumos! Dar ce naiba ne-a apucat?!
Filmul de mai sus e postat pe pagina oficială a Președinției României la Consiliul UE. Vi-l arăt ca să vedeți că într-adevăr conține toți faux pas-ii de mai sus, dar și fiindcă probează o desfășurare de forțe – valori de producție, în limbaj de specialitate – remarcabilă. Asta, în condițiile în care Juncker și ceilalți reprezentanți ai UE care au fost pe 10 și 11 ianuarie la București ne-au spus pe toate tonurile că avem un mandat greu la Consiliu și că trebuie să ne apucăm de treabă. Cu siguranță, imaginea pe care ar trebui să o transmitem e aceea de rotiță utilă în marele mecanism, de altfel un pic defect, al UE. În loc de asta, noi ne-am pus pe sărbătorit și show-off.
Dacă Europa e un dialog, pot să vă povestesc că am avut parte în viața mea de coafeze care îmi făceau propagandă uselistă în timp ce mă tundeau, instalatori care enumerau virtuțile PSD în timp ce-mi distrugeau mașina de spălat, menajere care îmi infestau bucătăria cu dramele lor conjugale. Plus, evident, taximetriști cu soluții inefabile pentru pacea mondială și propășirea națională. Dar nu-mi amintesc de vreun partener egal sau superior de orice, de la job la business, care să mă fi amețit cu discursuri egocentrice atunci când aveam o treabă de făcut.
Cred că nu mai e cazul să formulez morala explicit.
Colorat! Dar e experiența extracorporală a României
Pe rețele, lumea a fost agasată de truismele naționale folosite de film, de la cuvântul “dor”, la Brâncuși. Să zicem că ele, truismele, n-ar fi atât de pernicioase cât timp filmul e unul de export și nemții sau spaniolii n-au bătături pe creier de la ele, așa că o să trec peste. Mai interesant e faptul că filmul e un exemplu despre felul în care niște cadre foarte frumoase (pe alocuri kitschizate în color grading, e drept) și niște fragmente de istorie luminoase se leagă într-un construct plin de probleme. Cu siguranță, finanțatorii oficiali n-au economisit la filmări cu drona și nu știu cine a făcut cadrele respective, dar sunt la nivel de producție publicitară grandioasă. Felicitări.
Totuși, de ce atâtea drone?! O explicație simplă e abuzul prin care trece orice tehnologie nouă care a încăput pe mâna unor nepricepuți – din nou, nu cei care au filmat sau montat, ci cei care au gândit întregul/scenariul. Filmul levitează atât de mult deasupra lui însuși, încât ai senzația că România are o experiență extracorporală, s-a ridicat la ceruri. În termeni stilistici, asta se numește illeism – vorbirea despre sine la persoana a treia. Retoric vorbind, ar fi o tentativă de obiectivare. Doar că illeismul e și un termen psihologic. Iar psihologia îl dă ca un semn de “tulburare de personalitate disociativă”, categorie care include personalitatea multiplă, amnezia disociativă (în care uiți cine ești) și depersonalizarea (în care nu mai știi cine ești).
My Romania (așa se cheamă filmul pe Facebook) e o mostră învederată de propagandă sărită de pe șine. Propune egocentrism, reverie paseistă și complexe de superioritate acolo unde ar trebui să oferim o imagine de jucător de echipă competent. Iar sub complexele de superioritate se ascund totdeauna lucruri despre care terapeuții pot vorbi o mulțime.
Articol aparut pe blogul personal
După revoluție am asistat la renașterea reportajului tv prin intermediul unor băieți care se jucau cu camera de luat vederi. Orice filmare de la locul faptei era o experiență psihedelică, se butona transfocatorul, camera era bîțîită stînga-dreapta, imaginea era sfîșiată de purici și linii de parcă era transmisă de pe Lună apoi revenea la normal trei secunde după care iar băgau ”efecte”, ziceai că vezi ”The Blair Witch Project” atunci cînd era vorba doar despre doi pompieri care dădeau jos o pisică urcată într-un copac de două zile. În capul lor filmagiii se credeau creativi, dinamici, profesioniști, într-un cuvînt erau dăștepți cu camera. Acum au dat de dronă și iar îi chinuie talentu’. Cît despre film, nu am ce să spun decît că în afară de copilul ăla băgat în față ca să înduioșeze, mergeau și niște pisici sau ceva rățuște care traversează strada, că astea-s chestii drăguțe și plac oamenilor.
N-am reusit sa urmaresc clipul pana la capat. Este imposibil.
Vocea copilului nu este prea placuta, iar imaginile cu obiective turistice nu au picior de om in ele (nu e neaparat ceva rau dar as fi vrut sa vad ce simt oamenii cand viziteaza, care sunt senzatiile, care sunt reactiile). Asta ca sa nu zic ca multe imagini sunt cliseistice (eterna vale cu ceata si vesnicul copac verde – care mai e si ingradit pe deasupra!) si e mult prea multa armata prezenta in clip.
Realizatorii n-au avut pic de imaginatie si nu s-au stresat prea tare. In schimb au abuzat (de) drone :)
Atitea drone pentru ca de la pamint locurile frumoase se vad ca dracu din cauza distrugerii. Un fel de flori de mucigai.
Fetita care povesteste (recita) un text de nivelul clasa a II-a retardat coroborat cu Cintarea României la greu putea fi bine regizata de catre regizor (sic!). Dar probabil ca regizorul nu a miscat in fata obtuzitatii mamei respectivei, care am inteles ca e o marime prin PSD.
Penibil. Sîntem penibili.