La trei ani de la invazia Rusiei în Ucraina, istoria aflată în mişcare, spre a invoca memorabila sintagmă a lui Raymond Aron, ne somează să facem alegeri decisive. Tragedia din Ucraina ilustrează condiţia însăşi a continentului. Un sentiment de anxietate colectivă pare să domine naţiunile noastre, iar posibilitatea redefinirii sferelor de influenţă revine, spre a bântui imaginarul european.
Iată de ce luciditatea trebuie să prevaleze asupra isteriei şi neliniştii. Dincolo de declaraţiile inflamate, dincolo de tensiuni, dincolo de zgomotul erei digitale, este nevoie, în aceste momente, de o strategie menită nu doar să descurajeze imperialismul rus, ci şi să contureze un viitor al libertăţii.
Iar tonul pe care avem datoria să ni-l asumăm nu este nici cel al exaltării şi nici cel al defetismului. Fermitatea în afirmarea valorilor care ne definesc, în dialogul transatlantic, este unica modalitate de a pregăti, prin redefinire, consolidarea unei relaţii de care depindem. În locul laşităţii, este timpul pentru prudenţa demnă cu care să ne pregătim pentru vremurile care ne aşteaptă.
Europa şi sindromul Yalta
La trei ani de la invazia rusă, fragilitatea Europei este mai vizibilă ca oricând. Acţiunile noii administraţiei americane au dezvăluit, cu brutalitate, ceea ce era evident de decenii: dezarmarea şi neglijarea apărării condamnă Europa la un statut de irelevanţă globală. În aceasta nouă eră a realismului, argumentele puterilor europene nu par să mai aibă greutate. Visul oferit naţiunilor noastre, cel al unei păci eterne, s-a dovedit a fi o iluzie politică. Între cele două mari puteri periferice, Statele Unite şi Rusia, Europa este confruntată cu bilanţul deceniilor de inacţiune colectivă.
Dialogul ruso-american de la Riad a fost citit ca un semn al unei noi Yalte, însă analogiile istorice îşi au limitele lor. De această dată, naţiunile noastre nu mai sunt nici izolate şi nici aflate sub ocupaţie rusă. De această dată trupele sovietice nu mai pot amuţi vocea libertăţii noastre. Sclavia nu ne mai poate fi impusă, iar cortina de fier nu ne mai poate condamna la suferinţe teribile.
Revigorarea apărării în Europa este unica modalitate prin care acest spectru al Yaltei să fie exorcizat. Doar fermitatea şi descurajarea pot preveni un destin similar cu cel de după 1945. În relaţia cu administraţia americană argumentele şi avantajele noastre strategice se cer evocate cu rigoare calmă. Statele Unite nu pot abandona Europa decât cu riscul subminării propriei lor hegemonii, în vreme ce Europa nu se poate despărţi definitiv de Statele Unite decât cu riscul propriei sale prăbuşiri.
Iată, aşadar, unicul discurs pe care acest vremuri îl reclamă, unul al calmului şi al clarităţii. Nu putem negocia independenţa noastră: reluarea dialogului cu Statele Unite este un imperativ strategic imposibil de ignorat. Spre a supravieţui, NATO are nevoie de naţiuni europene oneste în asumarea rolului lor. Timpul ezitărilor a trecut.
Ucraina şi noi
Iar pacea care poate urma războiului din Ucraina se poate dovedi încă şi mai traumatică decât anii de confruntare. O pace care ar acorda regimului criminal al lui Vladimir Putin ocazia de a submina, fatal, statalitatea Ucrainei ar fi adevărata victorie a Rusiei. Lupta pentru pace este la fel de aspră ca şi înfruntarea de acum.
Şi care este ţinta păcii la care naţiunile noastre pot subscrie? Răspunsul este cât se poate de limpede: o pace care să menţină, pe de o parte, viabilitatea Ucrainei, şi să descurajeze, pe de altă parte, viitoarea agresiune rusă. Iată de ce un acord care să încurajeze Rusia ar echivala cu o înfrângere strategică.
Pentru noi, cei din Europa Centrală şi de Est, mizele păcii sunt legate de capacitatea noastră de supravieţuire ca naţiuni suverane, iar nu ca o colecţie de protectorate ale Rusiei. Vocea statelor noastre trebuie să reafirme necesitatea consolidării Ucrainei, ca parte a unui întreg spaţiu de securitate. Concesiile nu pot conduce la capitulare.
Viitorul care ni se înfăţişează este unul al încercărilor, dar laşitatea nu este, niciodată, o opţiune. Prin apărare şi solidaritate, ne putem păstra suveranitatea : frica şi anxietatea trebuie înlocuite de fermitatea prudentă. Ceea ce ni se oferă, în acest clipe dramatice, este şansa de a ne croi un viitor, căci destinul se făureşte de mâinile noastre.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Rusia este o mare putere? Aceasta „putere” nu reuseste sa treaca strada in Ukraina dupa trei ani de razboi. La masa cea mare stau acum americanii si chinezii. Rusii au fost trimisi sa cumpere bere si tigari, lucru care i-a infuriat la maxim, motiv pentru care trantesc si sparg lucruri prin casa. Eu cred ca toata mascarada asta de negociere intre americani si rusi e o cacealma care va grabi sfarsitul piticului atomic.
Corect!
Glumele dintre Roosevelt si Stalin pe seama lui Churchill au apus.
Rusia si SUA au in fata o coalitie de tari. Chiar daca unele sunt slugile Rusiei (se stiu ele), marea majoritate, cu Franta si Germania in frunte, sunt impotriva Rusiei. Si se pot opune cu succes si SUA.
Americanii nu-si dau seama ca asa cum au ingropat toate marile puteri in ww2, prin tratativele directe cu Rusia, acum tocmai au semnat actul de nastere al unei noi puteri: UE.
Cand Franta si Anglia au fost invinse diplomatic la Suez (de URSS si SUA), s-a spus clar: „Europa ne va razbuna!”.
Se pare ca a venit momentul.
In acelasi timp, este si momentul pentru a demara ample reforme pentru a reduce birocratia UE si a forja mai multa Europa. Bijbiielile de la inceputuri au fost depasite.
Cine vrea cu Rusia, nu are decat sa iasa din UE. Altfel, sa se supuna!
Trump(berlain) nu-si da seama ce face. Nici Putler.
(Trump+Chamberlain= Trumpberlain.)
„Americanii nu-si dau seama ca asa cum au ingropat toate marile puteri in ww2, prin tratativele directe cu Rusia, acum tocmai au semnat actul de nastere al unei noi puteri: UE.” Despre ce „mari puteri” vorbiti aici? Cele ocupate de Germania fara drept de apel? Da, Germania a fost terminata, insa URSS incepea sa devina o putere uriasa. Problema a fost ca pe fondul razboiului, URSS a capatat puteri si mai mari, iar Occidentul a ignorat pericolul rusesc, ajungand in final sa negocieze pe servetele intre doua pahare de whiskey, soarta Europei. Roosveld si aliatii britanici nu au vazut in URSS la vremea aceea un pericol, ci un partner de lupta impotriva regimurilor naziste si fasciste. Ca sa-l parafrazez pe @Kata: „UE se chinuie sa treaca strada precum un mosneag”, daramite sa mai devina vreo mare putere. Autorul a spus-o clar: „Europa nu se poate despărţi definitiv de Statele Unite decât cu riscul propriei sale prăbuşiri”, fenomen care a inceput deja.
„Visul oferit naţiunilor noastre, cel al unei păci eterne, s-a dovedit a fi o iluzie politică.” Dar stau si ma intreb cine a presupus ca pacea va fi „eterna” si ca la un moment dat cineva nu va declansa un conflict pentru a-si indeplini ambitiile („Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface/Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!….”). Nici macar linistea dinainte de Big Bang nu a durat mult, urmand ca la un moment dat Universul sa se formeze, intial prin haos . Pacea, la fel ca si razboiul, urmeaza ciclic in aceasta lume. Politica „bunastare pentru pace” agreata decenii la rand a fost un dezastru la scara europeana si a evidentiat halul de dependenta a Europei de energia Rusiei (si nu numai). Ma intreb uneori in ce Uniune politica am trait pana acum, din moment ce nimeni prin „zona” nu si-a pus niciodata problema unei agresiuni indreptate impotriva Europei. Politicienii se schimba, dar ideologiile niciodata. Ele exista acolo, in adormire, gata sa fie reactivate oricand de o minte intunecata care preia fraiele puterii. Pentru ca istoria sa se fi sfarsit cu adevarat, ar fi trebuit ca aceste ideologii totalitare sa dispara definitiv din lume ,sa fie eradicate pentru vecie, asemeni unui virus. Din acest punct de vedere, „Sfarsitul istoriei” a fost o minciuna. Istoria nu se sfarseste doar scriind o carte.
Să nu dramatizăm. Rusia, în afara faptului că are cel mai mare arsenal atomic, nu reprezintă nimic. Pe de altă parte, economic vorbind, UE are o forță aproximativ egală cu SUA și China. Această forță economică a UE trebuie reconvertită în forță politică, diplomatică și militară. Adică Europa trebuie să iasă la LUPTĂ. O politică mai agresivă a Europei se impune. Nu alianța cu SUA este soluția ci întărirea prin forțe proprii a Europei. Se pare că UK și Franța au înțeles asta, Germania și Polonia vin tare din urmă. Europa trebuie să uite fostele animozități istorice dintre statele componente și să-și revendice locul de drept în ansamblul puterilor Lumii. Mai ales că, se pare, pentru Trump+Putin , dușmanul comun pare să fie tocmai Europa.
Va fi în stare Europa să ridice glasul și să intre în luptă? Dacă nu face asta se va prăbuși.
Război și pace, frumos spus, amintește de Tolstoi, adică de Rusia. Pacea în Europa nu poate fi impusă decât prin distrugerea Rusiei. Dacă nu, atunci Rusia va distruge Europa. Iar pe americani nu trebuie să ne bizuim, ei au alte interese, ba chiar consideră Europa un adversar economic, sub Trump chiar un dușman ideologic.
Europa de Est? Dacă Europa de Vest nu se va putea regăsi, atunci Europa de Est se poate organiza politic și militar pe linia Turcia, Polonia, România, Ucraina, poate chiar Suedia și Finlanda, adică o forță politico-militara care poate descuraja Rusia și pe alții….
Iarasi, un text abstract-mobilizator, fara continut, daca cineva s-ar trezi brusc in mijlocul evenimentelor si l-ar citi ar fi si mai descumpanit. Iarasi, se evita numirea lui D. Trump. Ai zice ca asa e stilul, foarte principial, daca intr-un articol nu foarte vechi autorul nu l-ar fi acuzat pe J. Biden de slabiciune si lasitate, de retragerea din Afganistan, de care responsabilul principal a fost tot Trump. Pare sa fie un complex. Sau jena fata de intorsatura republicanilor. Sau poate prudenta conservatoare …
Conservatorul roman postdecembrist e conectat la realitatile transatlantice, un ciudat fel de conservatorism imitativ. Ex., dnul Neamtu, care e un autentic patriot si republican, nimerit din intamplare pe meleagurile astea, e cu sufletul in Texas si cu ambalajul in coltul asta amarat de lume, un fel de reprezentant al MAGA pe aici, diplomat, ceva. Crunta dislocare. Dar nu e un caz unic, nu l-am auzit pe dnul Patapievici sa zica ceva critic despre bunul prieten si colaborator al dniei-sale, caruia ii explica, cu ochii in lacrimi, in extaz, intr-un dialog : ´Dar Mihai, acesta este Crestinismul !!!, si Mihai a inteles !!! Era vorba de Crestinismul individualist si capitalist, in care Isus a fost primul antreprenor, ca i-a incurajat pe negustori sa vanda porumbei si gogosi in Templu. Crestinismul evanghelico-ortodox. Deh, prima iubire nu se uita niciodata. Acuma, conservatorii de lux se fac ca nu vad ca votantii lui Mesiache asta nou sunt tot aia pe care ii indemnau cu zel sa apere familia traditionala.
Mare deruta printre conservatorii romani, se simt tradati, sfasiati. Dar exista o explicatie, ´realismul´, bata-l vina. Ca si Aron era realist. Am nimerit de partea gresita a realismului. Ce o fi realist in aceasta politica fara morala, fara principii, fara constiinta, numai crestinii conservatori pot sti. E nihilismul cel mai pur, botezat ´realism´. Ei cred ca pot impaca nihilismul politic cu morala crestineasca, ca pot sluji la doi stapani, catehonului si lui Isus. Intr-un crestinism evanghelic muscular, reincarnare a Deutsche Christen.
Realpolitikul german a fost bulevardul nazismului. Ideologia realista presupune ca nu exista valori, ci doar fapte, valorile sunt iluzii subiective, neverificabile, lumea reala e un haos, un desert, o jungla in care forta are ultimul cuvant, o lupta pt. viata, putere, spatiu si resurse, e o glorificare a dreptului celui mai tare. Ranke, Meinecke, Schmitt, Morgenthau. Adevaratul realism nu poate face abstractie de umanitate iar etica nu e o ´teorie´ oarecare, e in constitutia fiintei umane, cei care-si zic conservatori ar trebui sa se intoarca pana la Aristotel si la Toma, pt. care politica si etica sunt identice, politica e o etica universala si comunitara. Lumea e un cosmos ordonat si rational si nu un haos. Parintele realismului e Machiavelli si modelul printului realist era Cezare Borgia. ´Realismul´ e cea mai irealista si dezastruoasa politica posibila, in primul rand pt. adeptii ei, care pier pe limba lor. Marii eroi au fost idealisti.
Sa colaboram cu Statele Unite ca altfel nu avem incotro echivaleaza cu a spune ca trebuie sa ne conformam actualelor politici americane, sa ne adaptam, ca si cum europenii ar avea o vina in aceasta schimbare brusca. Sa le acceptam politica, sa ne preschimbam dupa chipul noii politici americane. Pai asta inseamna ca trebuie sa acceptam dictatele si ultimatumurile, sa facem ´pace´ cu rusii, ca asa vrea Trump. Nu e deja clar ? Cancelarul F. Mertzel a spus-o raspicat aseara, ´inexplicabila apropiere a Pres. Trump de Putin´, nu nume si prenume, cum se spune acum, aceasta e fermitate, acesta e realism. Cu ce a gresit Europa ? U. E. aia pe care scrupulosii conserv. romani au balacarit-o cot la cot cu extremistii, ca nu e buna, ca e birocratica, slaba, ba chiar totalitara. Pai dragoste cu forta nu se poate. Teribile contradictii in sufletele conservatorilor romamericani, teribila trauma, mai ca ti se face mila. Taman cand revolutia conservatoare a invins !
Autorul are dreptate că despărțirea UE de SUA înseamnă un mare risc de prăbușire, iar despărțirea SUA de UE înseamnă pierderea hegemoniei. Dar SUA nu mai dorește să fie polițistul lumii. Iar dacă UE dorește o ‘Pace dreaptă’ in Ucraina va trebui să trimită trupe, nu doar armament, pentru că Ucraina are mare nevoie de soldați, ucrainenii fugind de înrolare. Franța, Anglia. Polonia și balticii ar putea să își arate atașamentul față de Ucraina trimițând trupe chiar și pe cont propriu, nu doar încurajări de pe margine sau pe internet. Pot merge și cei mai înfocați suporteri de pe FB FB sau Contributor. Ar avea marea ocazie să se răcorească nițel, dând de pământ cu niscaiva ruși. Succes!
”despărțirea SUA de UE înseamnă pierderea hegemoniei.”
Statele Unite își sunt suficiente lor înșile, nicio altă țară de pe fața Pământului nu se încadrează în categoria asta. Dacă mâine ar dispărea tot restul planetei, Statele Unite ar continua să funcționeze. Hegemonia Statelor Unite provine din superioritatea modelului lor social-economic. Pe care marxiștii europeni nu-l înțeleg și nu-l doresc, pentru că ar însemna ca ei să-și piardă puterea, lipsită în prezent de legitimitate.
Nu există un Microsoft european și nici nu va exista vreodată. La fel cum nu există un Apple european, la fel cum nu există un SpaceX european. Europa e doar o colecție de domenii feudale. Iar în feudalism, singura metodă de creștere a bunăstării este oprimarea supușilor. Marxismul este doar o revenire la feudalism, dar niște oameni care s-au format în Epoca de Aur a lui Ceaușescu nu înțeleg nimic altceva.
@harald. Total fals, toate afirmatiile pe care le faci sunt gresite.
1) SUA e hegemon deocamdata, dar asta nu inseamna ca va fi pe vecie. La vremea sa Imperiul Roman era hegemon absolut, dar istoria a avut alt plan. Hegemonia nu poate fi mentinuta mult timp, SUA e deja hegemon de vreo 100 ani. China s-a dezvoltat enorm si prin populatia sa mult mai mare decat a SUA, va depasi SUA economic (daca nu a facut-o deja).
2) Cica „Statele Unite își sunt suficiente lor înșile, nicio altă țară de pe fața Pământului nu se încadrează în categoria asta. ” Fals. Nici o tara din lume nu e suficienta siesi. SUA importa aproape tot ce consuma ne-alimentar, aici intrand haine, electronice, obiecte de larg consum, dar si o parte din alimente, etc. Daca SUA ar ramane singure pe Pamant, nu ar mai avea curand haine, electronice, etc.
Automobile produce SUA, dar cine vrea o masina mai buna si rezistenta isi ia fie japoneze, fie germane. IN plus cafea, mirodenii si alte produse alimentare sunt importate si au fost din totdeauna importate.
3) Nu intelegi legile economiei de piata. Daca pe o piata exista un produs bun deja existent, e greu sa mai vina alte companii cu acelasi lucru sau ceva similar. IN plus companiile in mod continuu se vand, se cumpara, se fac conglomerate, etc. SUA e indreptata spre inovatie. Europa aproape la fel, au existat/exista multe companii europene de inalta tehnologie, vezi ASML, Philips, BAE Systems, Airbus, BMW, Thales, etc.
4) Cica „Europa e o colectie de domenii feudale”. Esti plecat cu sorcova… Care sunt domeniile alea feudale?! stii macar ce inseamna feudalism, cum il definesti, in afara de obsesiile tale „neomarxiste”? Democratiile europene, in principal UK, Franta, Olanda, tarile nordice si Germania, sunt mai solide decat cea americana.
Toți fug ca dracu’ de tămâie să trimită trupe combatante pe front. Stau și mă gândesc ce ar face, la o adică, românii. Cred că am putea înfiripa o brigadă de generali în rezervă, vreo două brigăzi de ofițeri în rezervă, vreo trei brigăzi de popi și vreo cinci brigăzi de jurnaliști….
Sunt curios dacă la cârma țărilor europene relevante sunt bărbați de stat care se pot ridica la nivelul vremurilor pe care le trăim.
Referitor la cârma SUA, m-am cam lămurit.
E un moment de cotitura in istorie. SUA au cam abdicat de la valorile libertatii si democratiei care le-au facut „great” si care le-au adus in inimile a milioane de oameni din intreaga lume, acum s-au dat cu agresorii criminali si dictatorii. Europa trebuie acum sa se uneasca cu adevarat si sa le arate americanilor care sunt adevartele valori democratice, nu aiurelile lui vance care crede ca democratie inseamna discursul fara oprelisti al tuturor extremistilor.
China e deja cea mai puternica tara din lume, economia lor o va depasi (daca nu a depasit-o deja) pe cea americana. Daca SUA abandoneaza Europa si se aliaza cu rusia (care e slaba si inapoiata), atunci Europa se va alia cu China. Ucraina a dovedit mult eroism si curaj cand s-a aparat 3 ani de agresorii criminali rusi, le-au distrus o gramada de tehnica militara, etc. Sa zici ca Ucraina a inceput razboiul e ceva halucinant. Europa (impreuna cu UK) trebuie sa se uneasca si sa ajute Ucraina in continuare, si sa reafirme valorile democratiei reale.
„Sclavia nu ne mai poate fi impusă.”
Dacă îmi amintesc bine, acestea au fost cuvintele ucrainenilor atunci când au fost convinși să renuințe la armele nucleare.
Dacă îmi amintesc bine, aceeași siguranță cu privire la limitele posibilității Rusiei de „a impune sclavia” a manifestat-o un [real] foarte bun specialist în Spațiul fost sovietic, Armand Goșu în urmă trei ani, atunci când a considerat Rusia vincibilă.
Dacă facem un mic efort spre realism, observăm că o șansă reală a Europei poate fi doar prin integrare. Altfel, peste un deceniu, peste un secol, atunci când va socoti oportun, vasalul Chinei, Rusia, va ataca. …Ucraina, Moldova, România șamd.
Nu si Romania, pt ca este membru NATO si s-ar activa art. 5, deci ar intra in razboi cu toate statele membre si ar fi in inferioritate categorica.
@Viorel Ordeanu _ „s-ar activa art. 5…”
Activarea Art. 5 din Tratat este o decizie politică. Și nu știm cât de mult există astăzi disponibilitatea SUA, sub Regimul Trump/Musk, pentru o asemenea decizie politică. Vulnerabilitatea Statelor Baltice și a României este reală. …Dar sperăm cu teamă să nu se amplifice.
Credeti astazi ca DT va sustine activarea art.5 din tratatul Nato?!! Ma indoiesc tot mai mult de acest lucru……
In this crucial moment in history we should be reminded of what Winston Churchill told British PM Chamberlain after he made an appeasement deal with Hitler in Munich: “You were given the choice between war and dishonour. You chose dishonour, and you will have war.”
The neglect of Asia was the great failure of Yalta, writes Stephen Kotkin
Black grouse and caviar helped Stalin get much of what he wanted, but his Red Army counted for more, says a notable historian of Russia
Illustration: Dan Williams
Archive 1945 is a project republishing The Economist’s original reporting on the final year of the second world war. Eighty years on, follow the course of the conflict week by week, in new instalments every Friday. In our entry of February 7th, we looked back at our coverage of Yalta.
EIGHTY YEARS ago the Big Three—America, Britain and the Soviet Union—assembled for eight days of jaw-jawing at the Crimean resort of Yalta, their second gathering to finish the second world war and adjudicate the post-war order. Yalta proved to be a vastly grander spectacle than the preceding meeting, in late 1943 in Tehran, with far larger delegations. Yet the results proved to be less significant, precisely because of Tehran’s decisions. “Yalta made less history than is generally believed,” the left-wing journalist Louis Fischer noted just over a quarter-century on, voicing the new conventional wisdom. He was only half right, writing as if Asia did not exist.
Three old men worn down by the war gathered at Yalta: the imperialist and anti-communist Winston Churchill (71 years old), the communist Josef Stalin (67) and the anti-imperialist Franklin Roosevelt (63), who, although the youngest, had congestive heart failure and was to die that April. It was Adolf Hitler who brought the three together, and he was soon dead, too.
As Roosevelt waffled on about rich countries needing to help poorer ones, Churchill looked bored, while Stalin doodled. The drink and the delicacies—black grouse, partridge, venison and caviar—were sensational amid severe wartime deprivations. The despot’s Georgian-Russian hospitality came in handy, but his Red Army was handier. It stood within striking distance of Berlin, while the Americans and the British were fighting in the forests of the Ardennes to regain lost territory.
Roosevelt was the first sitting American president to set foot in Russia. Having travelled a third of the way around the Earth, he achieved both of his main strategic goals. The first was Stalin’s assent to the formation of a United Nations, with Soviet participation. That win was announced at the conference.
Unannounced, though, was a secret deal for the Soviets to enter the Pacific war against Japan in exchange for significant territorial concessions already set out at Tehran. Roosevelt was on the verge of a monumental victory over Nazi Germany, thanks in no small measure to, in effect, renting the Soviet land army in exchange for lorries, radios and Spam. (Best estimates suggest the Soviets lost more troops in Europe in the few weeks leading up to Yalta and just after than the Americans lost during the entire war in both European and Pacific theatres.) But he still faced a prolonged fight against Japan. The American president reasoned that Soviet territorial aggrandisement was embedded in victory, and that Stalin’s appetites did not exceed those of the tsar in the first world war.
Churchill aimed to win a place for France in the victors’ occupation of Germany, secure a democratic Poland and keep Britain relevant. He got the first. “He is trying to forget that he has achieved little,” the prime minister’s doctor observed as the parties left Yalta.
Stalin, a cold-blooded murderer and consummate charmer, relied for his aims on the correlation of forces. He obtained grudging recognition of his demand for German reparations, which, of course, he could (and did) seize anyway, carting off to Moscow everything of value. He got a formal invitation to smash his way into north-east Asia, which no one could have stopped. And he had already occupied Poland.
Like Churchill, Stalin signed up to Roosevelt’s Declaration of Liberated Europe, which, echoing the Atlantic Charter of 1941, called for Europeans “to create democratic institutions of their own choice”. The despot could apply his own definition of democracy. As for the UN, Roosevelt granted the Soviet Union a veto over its decisions.
In public, Roosevelt and his aides oversold the agreement at Yalta as a new dawn; in private, he described it as the grim best they could manage under the circumstances. Yalta’s celebratory mood descended into recrimination, disillusion and second-guessing. A cold war came to replace the wartime coalition.
To this day many analysts insist that cold war could have been avoided, as if it were a mere misunderstanding between powers; such analysts squabble only over whom to blame. In fact, the cold war was an expression of a fundamental clash of interests and, at a still deeper level, of values. The protagonists who stood up to the Soviet Union without provoking an armed conflict deserve credit.
Almost no one had wanted a cold war. The idea that, in 1946, an American diplomat wrote a long telegram to Washington and a just-ousted British prime minister delivered a speech in Missouri and, voilà, the cold war was launched, is nuts. Reluctance to wage a new global struggle ran deep after the catastrophe of the second world war.
Stalin’s repeated actions, however, ensured that the West could not live in denial for ever. A Soviet-backed communist coup in Czechoslovakia in 1948 would seem hard to pooh-pooh, yet many did so. A Soviet blockade of Berlin later that year did not overcome entrenched opponents of confrontation. It took North Korea’s invasion of South Korea in 1950, finally, to break the remaining hesitancy.
Options for great-power rivalry are not infinite. The worst option is hot war. Another is appeasement—which, as Churchill once quipped, delivers dishonour and war anyway. Then there’s the seduction of Pygmalion, whereby the leading power seeks to transform a street urchin into a lady, or, in the jargon, into a responsible stakeholder in the international system. This leaves only cold war, whose decisive advantages are that it is not hot and that it works.
Getting to cold war constitutes an achievement. It even allows for significant co-operation between bitter rivals. And in an age of mutually assured nuclear destruction, cold war increases the odds of the survival of all life on the planet. A decisive disadvantage, though, is that a cold war between great powers often means hot wars for others, whether as proxies or targets. That remains of burning relevance today.
Looking back at Yalta’s eight plenary sessions, we see that Poland came up at seven, while China barely entered the deliberations. The chief exception, in the face of an incredulous Churchill and Stalin, was Roosevelt’s stubborn elevation of poor, war-torn China to one of the great powers, as a permanent member of the UN Security Council. Yet neither Roosevelt nor his successors had a clue how to stabilise a vast country ravaged by Japan’s aggression and rent by internal political divisions. The relative neglect of Asia was the great failure of Yalta. Poland’s fate was tragic but of no strategic moment in the world order.
Stalin’s participation in the spoils of the Pacific war required that he conclude a treaty with the Kuomintang government under Chiang Kai-shek. His representatives travelled to Moscow and got a surprisingly advantageous agreement. Chiang would squander the opportunity, however, failing to grasp Stalin’s utter dismissiveness towards the Chinese Communists and his immense distrust of Mao Zedong.
Asia was riven by four post-war partitions: in China, over Taiwan; in Vietnam, informally at the 16th parallel and formally at the 17th; in Japan, at the Southern Kuriles or Northern Territories, but not the home islands, thanks to adroit manoeuvering by the Americans; and in Korea, at the 38th parallel, following maladroit American manoeuvering. In all cases, war or civil war broke out to enact, prevent or overcome actual or prospective partitions.
Before Yalta gave way gradually to a cold war that, given the alternatives, was necessary and welcome, it enabled finishing the rout of the second world war’s chief aggressors, Germany and Japan. In the fullness of time, Germany attained peaceful unification. Japan joined the Western alliance immediately (as did Poland, eventually). Yalta’s failures over Asia, unlike those over Europe, were real.■
Stephen Kotkin, a senior fellow at the Hoover Institution at Stanford University, is a scholar of Russian and global history and a biographer of Stalin.
https://www.economist.com/by-invitation/2025/02/11/the-neglect-of-asia-was-the-great-failure-of-yalta-writes-stephen-kotkin