Paradoxul Alaska sau când diplomația alimentează haosul

Sindromul 1914, pragmatismul tranzacțional, răbdarea de granit și criza identității post-westfaliene

• În timp ce europenii se confruntă cu marginalizarea, Putin are de partea sa variabila temporală și războiul.
• Summit-ul din Alaska revelează un joc al atracției periculoase cu situații în care puterile se angajează în interacțiuni strategice cu consecințe potențial negative.
• China, actorul absent al Summit-ului Alaska, este marele câștigător.
• Agenda bilaterală SUA-Rusia ar putea surclasa interesul american pentru Ucraina.
• Europa descoperă forțat mecanismul agenției cu o victorie de etapă obținută prin slăbiciune aparentă.
• Pre-poziționarea industrială a României ca viitor „hub al garanțiilor” contribuie la consolidarea și extinderea infrastructurii și tehnologiilor cu dublă întrebuințare (civilă și militară/„dual use”) în regiune.

Lumea post-Alaska nu aduce neapărat ceva nou, nici nu răstoarnă definitiv ordinea actuală, ci deschide o scenă la vedere pentru realitatea pe care am preferat s-o ignorăm sau nu o conștientizam la nivelul parametrilor săi raționali. Dacă Donald Trump are un merit fundamental, acela constă în abordări de tip șoc care scutură din temelii obișnuințele vechi ale statelor amorțite, forțând participarea sau intrarea în joc chiar și a celor mai comozi și stabili actori considerați vreodată.

Partida competiției multidimensionale

Summit-ul din Anchorage, Alaska, reprezintă un joc cu sumă non-zero complex, cu multiple niveluri de interacțiune și asimetrii informaționale profunde. Avem de-a face cu ceea ce în teoria jocurilor numim un „nested game”, adesea tradus ca joc imbricat sau jocuri încapsulate în alte jocuri mai mari.

Nu mai reprezintă o noutate faptul că obiectivele marii strategii americane (grand strategy) sunt maximizarea prestigiului global, reorientarea spre China și reducerea costurilor în Europa.

La începutul anului 2021, reputatul think-tank Atlantic Council publica o analiză sub autorat anonim, intitulată “THE LONGER TELEGRAM – Toward a New American China Strategy”. Acest document a fost, probabil, prima referință publică a unui cerc de reflecție american care sugera angajarea Federației Ruse de către Statele Unite pentru contracararea ascensiunii chineze. Titlul este sugestiv deoarece reprezintă o trimitere indirectă la politica americană de containment/îndiguire a Uniunii Sovietice, promovată de George F. Kennan în celebrul “X Article” sau Long Telegram din revista Foreign Affairs (22 februarie1946) care a desenat politica externă americană din timpul Războiului Rece și a condus implicit la câștigarea competiției geopolitice în Europa Centrală și de Est. După afirmarea Doctrinei Truman și a Planului Marshall în Europa Occidentală, ceva mai târziu, Administrația Nixon, inspirată de ideile lui Henry Kissinger – pe atunci consilierul de securitate națională al președintelui SUA, a depus eforturi pentru angajarea Chinei în competiția americană de mare putere cu scopul contrabalansării Uniunii Sovietice. În 2021, analiza publicată de Atlantic Council explorează o abordare americană inversă, fără neapărat să o eticheteze sau să-i ofere un brand geopolitic, care printr-un parteneriat limitat cu Rusia ar putea produce, în cele din urmă, un containment/o îndiguire sau îngrădire a ascensiunii chineze. Majoritatea analiștilor îl numesc astăzi fenomenul „reversing Nixon” sau „reversing Kissinger”.

Invocând „înțelepciunea” noastră mioritică, putem admite că între a vrea și a putea este o distanță destul de mare, iar constrângerile sistemului internațional complică variabilele și necunoscutele ecuației geopolitice de mare putere. Cu resurse limitate și multiple puncte de tensiune care atrag riscul supra-extinderii americane devine dificil chiar și pentru Statele Unite să-și mențină poziția globală dominantă sau privilegiile istorice câștigate. Europa se confruntă cu pesimism analitic și strategic, în timp ce alți actori recurg la explorări și acțiuni de modelare a sistemului internațional, dar și la un joc de tip „reversing Nixon” sau „reversing Kissinger” cu multiple interferențe și suprapuneri care nu au atins deocamdată deznodământul pentru a da verdicte.

În urma summit-ului din Alaska înțelegem că Donald Trump angajează o strategie de tip „dealmaking bilateral” cu Rusia, ocolind structurile multilaterale, dar este supus constrângerilor de pârghia Congresului, aliații NATO și inerția instituțională sau, poate, chiar de opoziția unor membri din propria-i administrație. Foarte prompt, senatoarea democrată Jeanne Shaheen, membră influentă a Comisiei pentru Relații Externe a reacționat tăios în urma rezultatului din Alaska: „Destul e destul.” (…) „Dacă președintele Trump nu va acționa, Congresul trebuie să o facă în mod decisiv, adoptând sancțiuni zdrobitoare când ne vom întoarce în următoarele săptămâni.”.

În Alaska, Vladimir Putin a extras beneficii urmărind legitimarea sa internațională și recunoașterea Rusiei ca mare putere, tergiversarea și amânarea termenelor pentru o rezoluție în cazul Războiului Ruso-Ucrainean și evitarea prăbușirii economice fără a se confrunta cu sancțiuni suplimentare. Deși Rusia rezistă pe termen scurt, sub presiuni economice și militare crescute s-ar putea prăbuși în următorii aproximativ doi ani. Strategia lui Putin se bazează pe răbdare strategică și amânare prin negociere complexă, bazându-se pe arsenalul nuclear ca „veto player” în sistemul global – activul principal al Rusiei.

China este actorul sau factorul ascuns de la Alaska, dar și forța motrice indirectă a summit-ului Trump-Putin. Deși tema centrală declarată a fost războiul din Ucraina, în realitate Beijingul extrage beneficii de pe urma menținerii Statelor Unite angajate în Europa și dependența crescândă a Rusiei de China. Beijingul folosește o strategie de tip „free-riding”, beneficiind de pe urma rivalității Rusia-Occident, fără a contribui sau angaja costuri majore, în timp ce poziția optimă sau preferată a Chinei într-o ecuație strategică cu trei jucători este de arbitru între două puteri epuizate.

Mișcarea președintelui Trump creează două dileme strategice

Dilema principală constă în așa-zisa „problemă a alinierii” și a fost aruncată în curtea Moscovei. Rusia se confruntă cu ceea ce s-ar putea numi „dilema maimuței înțelepte”, respectiv cu dorința de a fi acceptată în clubul occidental versus riscul de a deveni un proxi împotriva Chinei. Calculul rațional descris de Kamil Galeev pe canalul său Substack arată că „Rusia se va descurca mult mai bine, ca o maimuță înțeleaptă care observă doi tigri sfâșiindu-se reciproc. Practic, Rusia dorește, mai degrabă, să fie o putere nealiniată decât să se alăture oricărui pretendent la hegemonia globală”.

Deși tatonarea lui Trump prin deschiderea scenei lui Putin în Alaska seamănă mai mult cu tactica scoaterii ursului din bârlog și nu neapărat cu validarea sau legitimarea sa, demersul alimentează un paradox strategic ce problematizează aspirația Rusiei de a obține recunoaștere occidentală fără a plăti prețul confruntării Chinei.

Dilema secundară ține de credibilitate vs. flexibilitate și pune la încercare Administrația Trump, însă „buzduganul” a fost deja aruncat la Anchorage. Donald Trump se confruntă acum cu tensiunea dintre promisiunea rapidă a păcii (credibilitate internă) și menținerea descurajării față de agresori (credibilitate externă), dovadă și mobilizarea masivă a liderilor europeni și Secretarului General NATO în jurul președintelui Zelenski la discuțiile post-summit găzduite de Casa Albă.

În Alaska, Putin a adoptat un comportament mixt deliberat, tradus prin semnalizarea interesului strategic și bluff. Pe de-o parte, în cadrul summit-ului a utilizat un ton constructiv, iar pe de cealaltă parte, nu a făcut concesii concrete, insistând pe falsele „cauze profunde” ale conflictului, echivalate în mentalul rusesc ca sfere de influență. Este totuși interesant de observat cum strategia ambiguă a Rusiei urmărește menținerea tuturor opțiunilor deschise.

Rusia a folosește și a folosit în mod tradițional arsenalul nuclear ca un game changer, recurgând abil la doctrina „escalate to de-escalate”, respectiv la amenințarea nucleară implicită pentru limitarea opțiunilor adversarilor. Această situație bazată pe activul de forță al Kremlinului transformă orice negociere într-un „chicken game” unde Rusia pare mai dispusă să riște. Deși războiul total nu este o opțiune pentru niciuna dintre părți, aceste condiții cu tendințe spre coliziune, cu joc de sumă zero, au îndemnat Statele Unite să acționeze prudent chiar și în istorie, atunci când au existat confruntări convenționale prin intermediul unor proxiuri.

Din perspectiva dinamicii de putere și a pârghiilor economice asimetrice Rusia este rezistentă pe termen scurt, dar vulnerabilă pe termen lung. Statele Unite au capacitate maximă de a impune costuri, dar sunt constrânse politic, în timp ce Europa e vulnerabilă la șocuri energetice și economice.

Deoarece regulile sunt neclare și schimbătoare, iar preferințele unor actori sunt instabile, neexistând soluții optime, doar trade-off-uri, summit-ul din Alaska revelează un joc al atracției periculoase cu situații în care puterile se angajează în interacțiuni strategice cu consecințe potențial negative. Dacă niciun actor nu va obține ce își dorește, costurile cresc pentru toți participanții, iar instabilitatea devine noua normalitate. Într-o astfel de situație, cel mai probabil, vom asista la o competiție strategică prelungită unde ordinea post-Război Rece se va degrada treptat.

Summit-ului din Alaska și codurile culturale care definesc jocul geopolitic

Vladimir Putin este marcat de obsesia imperială și sindromul 1914. În analiza intitulată “From Alaska to the Baltic: Why Putin Won’t Settle for Peace”/ Din Alaska la Marea Baltică. De ce Putin nu se mulțumește cu pacea, Sam Olsen dezvăluie o perspectivă fundamentală  cu privire la obsesia lui Putin: „steaua călăuzitoare a lui Putin nu este Ialta din 1945 sau Helsinki din 1975, ci 1914: o lume a imperiilor și a sferelor civilizaționale, unde marile puteri își hotărau soarta peste capetele celor din mijloc”. Deplasarea lui Putin în Alaska a inclus inevitabil și codul cultural rusesc fixat în cel puțin trei variabile:

• timpul civilizațional unde Rusia operează pe o scală temporală imperială, nu democratică a ciclurilor de 4 ani;
• Lumea Rusă și conceptul spațiului civilizațional care transcende granițele;
• verticalitatea puterii în cadrul căreia doar țarul/liderul poate negocia destinul națiunii.

Acest lucru explică atitudinea aparent detașată a lui Putin, deoarece în concepția sa politică el joacă un joc de secole, nu de mandate prezidențiale, iar Olsen punctează aici cu măiestrie analitică: „Mesajul lui Putin nu a fost un ordin de securitate ci un mandat imperial.”.

Putin a mers la întâlnire având convingerea că poate câștiga pe câmpul de luptă, iar în practică negocierile pot funcționa doar dacă ambele părți preferă o soluționare raportată la status quo și alternative gestionabile – iar aici (ne)cunoașterea agendei este critică. Putin consideră că nu are motive să renunțe la confruntare în acest moment, raportându-se la ceea ce ar putea obține mai târziu, mai ales că Rusia nu simte presiuni economice suplimentare pentru a oferi concesii. Pierderile economice și umane ale Rusiei, precum și reorientarea spre economia de război nu au generat o presiune politică internă de nestăvilit. Putin a gestionat aceste afluxuri, insistând că invazia era necesară pentru securitatea Rusiei, nu opțională.

Din perspectivă strategică, Kremlinul susține un război de uzură mizând pe faptul că Ucraina va întâmpina dificultăți pentru a-l câștiga, comparativ cu populația și resursele mai mari ale Rusiei. Obiectivul Rusiei a fost în permanență controlul regimurilor, iar strategia lui Putin nu necesită în mod fundamental cucerirea teritoriului ucrainean pentru a produce rezultatele politice preferate de Kremlin. Anticipând linia clasică a lui Carl von Clausewitz, Moscova presupune că victoria militară va rezulta în eșecul de voință comună a Kievului, Washingtonului și principalelor capitale europene, așadar va da rezultate politice.

Dacă la începutul primului său mandat Putin recunoștea beneficiile potențiale ale colaborării cu SUA și urmărea o relație mai cooperantă, tolerând inclusiv bazele militare americane în Asia Centrală, astăzi el e dispus, simultan cu aparenta bunăvoință, să amplifice dezacordurile pentru a-și urmări interesele. Retorica și acțiunile sale au devenit mult mai ideologice și ancorate într-un joc de sumă zero. Când un lider definește succesul în termeni civilizaționali și morali, compromisul pentru sine devine mega-costisitor în plan politic și personal, negocierea transformându-se într-o temă existențială / de supraviețuire personală ce reduce fundamental șansele cooperării.

Cu toate că președintele Trump favorizează relații îmbunătățite cu Rusia, strategii Kremlinului prospectează și efectele viitoare ale alegerilor intermediare din SUA, în 2026, care ar putea schimba anumite calcule strategice, în timp ce alegerile prezidențiale din 2028 ar putea împinge la Casa Albă, deși puțin probabil în acest moment, un lider democrat rezistent la acțiunile și propunerile Rusiei. În consecință, s-ar putea admite că Vladimir Putin are argumente să creadă că sistemul american va lucra pe termen scurt și mediu pentru blocarea unei apropieri, având puține stimulente să schimbe câștigurile de pe câmpul de luptă cu ofertele președintelui Trump, intrând astfel în contradicție cu promisiuni ce ar putea fi contestate sau inversate de posibilii viitori decidenți americani. Plecând de la mentalitatea rusă și situația din Ucraina, Putin consideră că deține suficiente cărți în mână pentru a emite pretenții maximaliste în continuarea dialogurilor post-Alaska cu echipa Casei Albe.

Președintele Trump produce o ruptură în paradigma și cultura strategică americană de la excepționalismul american caracterizat prin moralitate, instituționalism liberal și alianțe ancorate în valori la pragmatismul tranzacțional (“The Art of the Deal”) centrat pe relații ca tranzacții business, puterea exercitată ca pârghie imediată, timp și strategie măsurate în cicluri electorale.

Potrivit lui Tom Keatinge, Putin a încercat să se adapteze modelului trumpist „sosind cu o echipă de «afaceri» aparent pregătită să discute acorduri cu Trump. Putin nu a primit niciunul dintre morcovii la care poate spera”, respectiv contracte de investiții și ridicarea sancțiunilor. Așadar, străduința lui Putin de a transforma diplomația într-o negociere corporatistă nu pare să fi dat rezultate deocamdată, însă sugerează interes și deschidere pentru o cooperare economică ruso-americană lărgită.

China joacă între „răbdarea de granit” și Strategia Weiqi (GO). Mesajul înaltului diplomat chinez, Wang Yi, a dezvăluit accidental sau, poate, intenționat în vizita sa la Bruxelles strategia Beijingului: „China nu poate accepta ca Rusia să piardă războiul împotriva Ucrainei” deoarece acest lucru ar permite Statelor Unite să-și îndrepte întreaga atenție către China. Jānis Bērziņš într-o analiză excepțională intitulată: “Peace in Ukraine Depends on Beijing” / Pacea din Ucraina depinde de Beijing, se străduiește să extragă esența strategiei chineze: „Beijingul, răbdător precum granitul, poate aștepta. Nu trebuie să pună presiune pe Vladivostok mâine; trebuie doar să se asigure că, atunci când va face presiuni, Moscova nu are unde să se îndrepte”. Strategia principală în Weiqi (GO) constă în încercuirea adversarului, determinând un control copleșitor asupra teritoriului, iar înțelepciunea străveche din Weiqi pune accent pe antrenarea gândirii și tacticilor pentru atingerea acestui rezultat.

Europa, draga de ea, se află în criza identității post-westfaliene – un continent bătrân cu accente pubertare. Revenind la același Jānis Bērziņš, dar în cadrele altei analize intitulate “The Brussels Capitulation” / Capitularea Bruxelles-ului, expune în mod brutal ideea că „oficialii europeni s-au agățat fluturând o «bazooka comercială»… iar această încredere (că va funcționa) părea aproape la fel de deplasată”.

Pe fondul jocurilor de putere ale celorlalți actori din sistem, cadrul cultural european funcționează într-o logică liniară a legalismului kantian unde predomină credința în puterea normelor, persistă trauma postbelică privind evitarea conflictului cu orice preț și fragmentarea culturală dată de 27 de viziuni naționale, mai mult sau mai puțin unificate.

Kamil Gaalev avansează dilematic ipoteza potrivit căreia „evoluția Războiului Ruso-Ucrainean a diminuat radical valoarea și atractivitatea alianței SUA”, (…) dar, cu toate acestea, „o potențială alianță cu Rusia este mai dificilă, nu mai ușoară” generând așa-numitul „efect Ucraina” – o lecție globală despre costurile unor alianțe fără garanții complete.

Deși pot fi extrase lecții valoroase, Europa prioritizează stabilitatea și confortul imediat prin acceptarea și accentuarea interdependențelor asimetrice față de SUA în locul unei autonomii strategice depline, iar Putin știe acest lucru. Mai mult, atunci când Statele Unite au acceptat ca europeni să negocieze singuri, în stil kantian, un acord cu Rusia la Minsk în 2015, rezultatele au culminat într-un eșec geopolitic la frontiera estică a Europei. Desigur că standardele morale sunt esențiale, iar de soarta Ucrainei depinde implicit securitatea Europei, afirmă Gabriel Elefteriu în analiza intitulată “It doesn’t matter what Europe thinks – and that’s OK”/ Nu contează ce crede Europa – și asta e în regulă, dar istoria a demonstrat, pe de-o parte, că Europa și-a creat o lume imaginară, suferind de sindromul iluzoriu al actorului geopolitic în afacerile internaționale, iar „în lumea reală, europenii nu au participat niciodată la marile negocieri ale summit-urilor Est-Vest de la conferințele Ialta, Potsdam și Paris din 1945-1946. Unii ar putea indica Helsinki 1975 ca fiind singura excepție, dar aceasta nu a fost o reuniune selectă a celor mai puternici pentru a negocia un acord geopolitic major. În schimb, Helsinki a fost o conferință foarte mare a 35 de state cu obiective politice – o propunere cu totul diferită.”.

Deși există frustrare și panică, „fiecare moment important care a implicat negocieri strategice serioase cu Moscova pe teme care afectează securitatea europeană – concentrate în principal spre sfârșitul Războiului Rece – a fost o afacere exclusiv americano – sovietică/rusă”. Interesant este că această matrice ideatică predomină astăzi în mediul gândirii conservatoare americane sugerând cadrul abordărilor și de operare în afacerile externe ale Administrației Trump. O propunere greu de digerat, pe care putem să nu o considerăm sustenabilă, deoarece ar putea alimenta recurența conflictului și adânci fracturarea transatlantică, fiind percepută ca o auto-subminare colectivă, Elefteriu o judecă pe baze rațional-istorice astfel: „… europenii nu înțeleg nici măcar propriul lor interes fundamental aici, care este, de fapt, pe deplin aliniat cu cel al lui Trump: adică oprirea războiului acum, chiar și printr-o „înțelegere murdară”, are prioritate față de aproape orice altă considerație, având în vedere, mai ales, ascensiunea Rusiei pe câmpul de luptă.” Dincolo de construcția forțată, evaluarea lui conchide cu două recomandări utile: „Securitatea și prosperitatea viitoare a Europei depind de două lucruri. Unul este ceea ce face în interiorul granițelor sale, nu proiectele umanitare sau aventurile pe care le desfășoară în străinătate sau chiar peste graniță. Celălalt este modul în care se asigură că NATO rămâne o comunitate serioasă, protejată nuclear, de aliați, pe care niciun lider rus nu ar îndrăzni să o atace.”

Pe scurt, abordările, aparent unilaterale, ale președintelui Trump sunt justificate de:

• agenda bilaterală exclusivă în relația SUA-Rusia, cu elemente mai mult sau mai puțin cunoscute în spațiul public;
• o Europă întârziată și slab asumată strategic;
• faptul că exercitarea controlului american global depinde de preîntâmpinarea alunecării Uniunii Europene spre China, iar Bruxelles-ul trebuie să rămână clientul fidel al Washingtonului, în timp ce Statele Unite dețin pârghii și material de lucru în Europa.

În consecință, codul cultural european, campionul discursurilor elitiste, denotă reluctanță și inadecvare la realitatea schimbărilor geopolitice, pecetluindu-și singur soarta la baza covorului roșu întins de Trump, îmbrățișând speranța futilă și mirajul strategic. În cadrul celui mai faimos proiect unionist de cooperare a lumii contemporane, denumit Uniunea Europeană, zbaterile sunt timide și ritmul strategic prea lent, iar în jurul zânei adormite flăcăii războinici afișează respect mai mult de complezență, renunțând la obiceiuri curtenitoare.

Tipare comportamentale în competiția de mare putere

Tiparul „prestigiului civilizațional” îl împinge pe Vladimir Putin pe scena summit-ului din Alaska ca individul care nu reprezintă doar Rusia, ci ideea Rusiei eterne. Cu câteva ore înainte de întâlnirea cu președintele Trump „Putin oferă companiei americane Exxon Mobil revenirea la proiectul petrolier rusesc lucrativ Sakhalin-1” în speranța că marele colos energetic va face lobby pentru ridicarea sancțiunilor americane. Acesta nu este doar un gest de corupție simplă ci o invitație către partea americană de participare în spațiul civilizațional rus.

Tiparul timpului ca armă este un factor ce descrie cu acuratețe profilul și comportamentul fiecărui participant la competiția de mare putere. Rusia folosește timpul istoric recurgând la principiul „vom supraviețui cum am supraviețuit lui Napoleon și Hitler”; China folosește timpul strategic proiectat pe termen super-lung în termen de generații, nu ani; SUA este constrânsă de durata mandatelor electorale, în timp ce Europa persistă paralizată între trecut și viitor.

Chiar și SUA se străduiește să adopte mai nou un tipar al „legitimității culturale” într-un articol semnat de locotenent-colonelul Jeffery M. Fritz. Acesta propune ca Statele Unite să achiziționeze Insulele Commander de la Federația Rusă pentru monitorizarea submarinelor chinezești care ar putea traversa nordul Pacificului și, implicit, Strâmtoarea Bering spre Arctic. Analiza invocă necesitatea reunificării și „restabilirea continuității culturale aleutine divizată de granițe internaționale din 1867”. Probabil, cei mai mulți ar spune că mesajele neprovenite din surse oficiale înalte nu merită atenție, dar avem în față un studiu de caz în sine și o ofertă de 15 mld. dolari pentru cumpărarea Insulelor Commander de către Statele Unite de la Rusia, înțelegând astfel că narativele culturale au potențialul de a deveni instrumente geopolitice și pentru alte cancelarii. Pentru a nu fi suspectat în această analiză de speculații sau extrapolări extreme, analiza lui Jeffery Fritz a produs ecou la Moscova iar agenția de presă Tass publică o sinteză pe marginea acestui material, semnalând luarea la cunoștință a propunerii americane.

Undeva, pe acest tapet al competiției geopolitice, apare inevitabil și România, încadrată de Huntington în zona a așa-numitelor „torn countries” sau state sfâșiate între civilizații.

România are o fundație culturală latină și religios ortodoxă, are aspirații occidentale dar e poziționată în estul Europei, are apartenență formală la familia euroatlantică dar, în realitate, e extrem de vulnerabilă. Clivajele culturale interne devin vulnerabilități, iar narativele civilizaționale concurente fragmentează societatea.

Făcând recurs la înțelegerea noastră mioritică de a conviețui la „marginea dintre imperii” și incompatibilitatea fundamentală a cadrelor culturale mai-sus enunțate, opinia care se conturează este că civilizațiile nu fac compromisuri, ele se adaptează sau mor, iar un „grand bargain” sau o mare înțelegere este mai degrabă imposibilă sau dacă va fi posibilă va genera nemulțumiri și șocuri de proporții în interiorul sistemului internațional, cu riscul ruperii unor alianțe. După Alaska, ordinea multilaterală, cu toate eforturile europenilor, tinde să se erodeze, devenind, în mod paradoxal, un construct occidental într-o lume post-occidentală. Mai mult, conflictele înghețate par să devină normă, reflectând imposibilitatea reconcilierii viziunilor civilizaționale. Un „succes” pe termen scurt alimentează, paradoxal, apetitul pentru competiție al celorlalți actori din sistem, așadar această analiză nu-și propune să privească doar spre ziua de mâine ci puțin mai departe.

Fie că ne place sau nu, și americanii au pus în prim-planul agendei lor Indo-Pacificul, realitatea demonstrează că Beijingul operează pe un segment de timp civilizațional, nu pe urgențe occidentale. În această ciocnire temporală a civilizațiilor, cei care își permit să aștepte îi vor învinge pe cei care trebuie să livreze rezultate rapide. Ar fi neprofesionist să anticipăm rezultate geopolitice cu proiecție temporală civilizațională pentru că strategia nu este liniară, schimbări sau șocuri survin permanent și fiecare actor din sistem caută să se adapteze – unii reușind prin creștere și supraviețuire, ceilalți eșuând prin declin și conflict.

Summit-ul din Alaska a fost mai puțin despre pace în Ucraina și mai mult despre redefinirea regulilor prin care civilizațiile concurează în secolul XXI. Dar, oare, va fi un secol unde influența culturală și răbdarea civilizațională pot învinge puterea militară și economică brută?

Interesele americane de pe agenda bilaterală SUA-Rusia ar putea surclasa Ucraina

Agenda energetică a eclipsat deja Ucraina prin testul loialității „Sakhalin-1”, aruncat de Putin în curtea americană. Exxon a pierdut 4,6 miliarde dolari părăsind Rusia, iar decretul a fost semnat „în ziua în care Vladimir Putin s-a întâlnit cu Donald Trump în Alaska”, inserând condiția explicită în cadrul decretului că „acționarii străini trebuie să întreprindă acțiuni pentru a sprijini ridicarea sancțiunilor occidentale”.

Mega-proiectele arctice și dialogul din Alaska ar putea duce la redefinirea parteneriatului americano-rus. Analistul italian, Francesco Sassi, scrie pe platforma X despre cum cele două superputeri arctice discută opțiunile consolidării relațiilor regionale – „flota rusească a spărgătoarelor de gheață, cea mai mare din lume, este în discuție și va fi folosită pentru dezvoltarea resurselor americane de gaze din Alaska”. Dacă această informație se confirmă, asistăm la o potențială inversare strategică inedită cu Rusia ajutând Statele Unite să-și exploateze propriile resurse.

Strâmtoarea Bering și visul vechi de peste 300 de ani. Kyrylo Shevchenko, fostul șef al Băncii Naționale din Ucraina apreciază într-o postare pe X că „un pasaj peste strâmtoarea Bering (85 km / 55 mile) între Alaska și Kamchatka Rusiei a fost imaginată timp de peste 300 de ani (…) Ideea a fost întotdeauna economică: asigurarea drepturilor minerale, deschiderea coridoarelor feroviare și exploatarea rutelor comerciale arctice.”. Summit-ul de la Anchorage ridică multe întrebări, inclusiv dacă acest mega-proiect ar putea fi reactivat ca parte a unei mari înțelegeri americano-ruse.

Subiectul de sensibilitate mare pentru Rusia provine din „telegrama mai lungă”/ “The Longer Telegram”. Dacă Moscova va accepta China ca dușman comun, deși șansele sunt mici, miza implicării Statelor Unite pentru Ucraina scade dramatic.

Pivotul anti-China vizează preluarea Insulelor Commander de către SUA. Așa cum arătam anterior, Lt. Col. Fritz dezvăluie motivația americană legată de „submarinele chineze din clasa Jin și Tang care ar putea teoretic să traverseze strâmtoarea Bering. (…) Înarmate cu rachete balistice lansate de submarine JL-3, acestea ar putea amenința orașe americane. (…) Dacă submarinele ar ajunge în Atlantic, timpul de avertizare pentru lansare ar putea scădea sub 15 minute”.

Un asemenea pericol transformă Ucraina într-un subiect secundar în comparație cu amenințarea existențială chineză la adresa securității americane.

Necesitatea echilibrului nuclear este „agenda ascunsă” care domină tot. Factorul nuclear este determinant și acest fapt, potrivit lui Kamil Gaalev, „nu se datorează puterii armatei convenționale ruse (în general, slabă și inadecvată), ci dimensiunii arsenalului nuclear rusesc, (…) Chiar dacă nu este folosit niciodată în realitate, (…) servește totuși ca un factor major de descurajare, legând mâinile oricui ar putea fi îndreptat împotriva sa și eliberând mâinile adversarului.”. 

Atât în teorie, cât și în practică, absența dialogului strategic crește potențialul neînțelegerilor, calculelor greșite și escaladării neintenționate, riscul nuclear fiind astăzi la cel mai ridicat nivel de la criza rachetelor din Cuba (1962). Retorica agresivă, amenințările lui Donald Trump cu submarine nucleare și avertismentele Rusiei prin Dmitri Medvedev adaugă și mai multă incertitudine.

Rusia a suspendat participarea la New START în 2023, iar SUA au răspuns prin contramăsuri legale, reducând transparența și inspecțiile bilaterale, ceea ce slăbește stabilitatea strategică. Reluarea dialogului strategic este justificată de expirarea iminentă a tratatului New START în februarie 2026 și de temperarea efectelor Doctrinei „Escalate to De-escalate”.

Un alt subiect de interes pentru Administrația Trump în reprezintă Coridorul TRIPP (Trump Route for International Peace and Prosperity), un proiect care promite reconcilierea istorică dintre Azerbaidjan și Armenia, schimbând geopolitica energetică a Caucazului de Sud pentru realizarea unui punți de conectivitate între Marea Caspică și Marea Neagră. Fiind o zonă de proximitate a Rusiei, este posibil ca anumite calcule să vizeze consultări sau coordonări între Washington și Moscova, dată fiind capacitatea destabilizatoare a Kremlinului în regiune.

Viziunea președintelui Trump, intitulată „America First”, prioritizează profituri de miliarde pentru companiile americane, pârghii asupra Europei prin controlul energiei, acces la minerale critice și pământuri rare, Rusia ca potențial aliat împotriva Chinei – nu ca adversar permanent. Formula „Land for Business” sugerează potențialul ca în ecosistemul dialogului bilateral SUA să beneficieze de cooperare arctică, acces energetic și poziționare anti-China, iar Rusia să primească recunoașterea pretențiilor sale asupra unor regiuni din sudul și estul Ucrainei, valorificând totodată creșterea economică. Într-un interviu acordat jurnalistului Simon Shuster pentru revista Time, intitulat “Exclusive: The Secret White House Backchannel That Paved the Way For Trump’s Summit With Putin” / Exclusiv: Canalul secret al Casei Albe care a deschis calea pentru summit-ul dintre Trump și Putin, Lukașenko, președintele Bielorusiei căruia Donald Trump i-a mulțumit public, confirmă această formulă: „americanii ar trebui să recunoască oficial pretențiile Rusiei (…) Trump ar trebui (…) să facă ceea ce trimisul său, Steve Witkoff, părea dispus să facă”.

Neasumarea unui tratat de către Putin, prin ratificare în Senat, reprezintă semnalul cheie al abandonării garanțiilor pentru Ucraina. În acest caz, apreciază Paul Saunders, „Kremlinul nu ia în serios o soluționare sustenabilă care să se extindă dincolo de 2026 sau 2028”, sugerând că orice „garanții” pentru Ucraina vor fi în mod deliberat slabe și temporare.

Stadiul incipient al primelor efervescențe privind atingerea unui potențial acord de pace ar putea devoala, însă pur speculativ, visele umede din Alaska potrivit cărora Ucraina este văzută peste ocean ca monedă de schimb într-un joc mai mare, și mai puțin ca valoare în sine, unde formula urmărită ar putea include următoarele potențialități: Ucraina pierde teritorii dar „supraviețuiește”; Rusia obține recunoaștere și acces economic; SUA câștigă poziționare anti-China și acces la resurse; Europa plătește factura reconstrucției, iar China devine noul adversar comun.

Tocmai pentru că este speculativ, acest scenariu ar putea fi deplasat deoarece apropierea SUA-Rusia se poate materializa cel mult în cadrele unui parteneriat limitat.

Summit-ul Alaska demonstrează paradoxul puterii. SUA cea puternică nu obține utilitatea maximă pentru că e constrânsă de responsabilități sistemice și presiunea aliaților (exercitată în 72 ore la Washington), în timp ce actorii mai slabi pot exploata dinamica constrângerilor sistemice pentru câștiguri disproporționate.

Recalibrarea post-Washington între convergența Alaska și divergența multilaterală

1. Inversarea paradoxală sau când succesul lui Trump în Alaska se transformă în eșecul său

În 72 de ore, din Alaska (15 august) la Washington (18 august), suprafața lucrurilor pare ceva mai liniștitoare, marcată de un optimism subiectiv debordant. Summit-ul Alaska a produs un succes aparent, determinând o reacție sistemică și un „contra-summit”, dedus pe baza vectorilor aparent contraintuitivi într-un eșec real de etapă, privind în cheia “The Longer Telegram”.

În mod paradoxal, eforturile așa-numitei victorii diplomatice Trump-Putin generează opoziție, transformând o inițiativă liniară într-una dialectică. Donald Trump, în Alaska, își acordă singur un calificativ de „10 din 10” excluzând Europa din formatul negocierilor. Reacția constă într-un buluc european diplomatic la Washington, neprogramat, contextul generând efectul, Trump fiind forțat, cel puțin la nivel formal, să accepte cadrul multilateral.

Europa încropește un surogat de tip agency prin fenomenul „coaliției bulucului”. În terminologia geopolitică „agency” nu reprezintă doar agenție sau instituție în sens birocratic ci capacitatea de acțiune autonomă. Liderii europeni au înțeles că Europa trebuie să fie subiectul, și nu obiectul istoriei sau, cum supun politicienii, foști ospătari, în sens plastic, „a fi la masă, și nu în meniu”. În formulă conceptuală a avea agenție înseamnă multiplicarea capacității cu voința cu  autonomia decizională și impactul sistemic.

Intrarea „intempestivă” a liderilor europeni și a SG NATO peste președintele Trump seamănă cumva cu mecanismul descoperirii forțate a agenției europene, așa cu unui bebeluș îi dă primul dinte de lapte, deși nu știe cu ce-l ajută durerea gingivală.

Putem numi această acțiune drept o victorie de etapă prin slăbiciune aparentă. Europa fragmentată pare neimportantă, dar ignorarea lui Trump produce mobilizare și panică, culminând în prezența fizică a „musafirilor nepoftiți” pe care președintele american nu-i poate refuza. Așadar, vorbim mai degrabă despre zvâcnirea unei posibile proto-agenții europene, dacă ar fi să ne inspirăm din terminologia lui John Mearsheimer, caracterizată prin acțiune coordonată sub presiunea celor 72 ore, prezență fizică în power center, respectiv la Washington și forțarea funcțiilor asupra hegemonului.

2. Noua arhitectură de securitate și „Articolul 5 minus”

Propunerea unui pact similar articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord, dar non-NATO, cu posibilă prezență de trupe britanice și franceze pe teritoriul Ucrainei este un soi de garanție tradusă prin descurajare, însă fără automatismul specific Articolului 5. Posibila prezență a trupelor franceze și britanice pe teritoriul Ucrainei seamănă cu un tripwire (un fir întins aproape de sol ce acționează ca o capcană, declanșând o explozie) însă fără a beneficia de angajamentul Statelor Unite. Cu toate acestea, Președintele Trump pare dispus să acorde sprijin aerian american în Ucraina fără a furniza alte detalii cu privire la această contribuție probabilă, fiind de acord că Europa poate prelua conducerea pe modelul articolului 5 non-NATO, în traducere însemnând asumarea poverii și responsabilității europene.

Modelul articolului 5 non-NATO poate fi aplicat doar cu asigurarea umbrelei nucleare americane, însă tripwire generează efecte ireversibile ridicând întrebarea dacă trupele occidentale staționate pe teritoriul ucrainean devin ținte legitime pentru Rusia. Pe de altă parte, europenii jubilează la Washington cu un paradox strategic: garanția slabă poate fi mai puternică dacă ambiguitatea forțează Rusia să calculeze un risc necunoscut.

3 Trump e forțat de împrejurări să migreze de la statutul unui „dealmaker” la „consensus builder”

Dacă în Alaska, Donald Trump a adoptat un ton unilateral, amenințând cu sancțiuni, la Washington atitudinea lui s-a înmuiat, recunoscând rolul Europei. Mecanismul schimbării poate fi justificat de presiunea aliaților europeni și de criticile puternice la adresa Partidului Republican, dar și din interiorul acestuia, inclusiv de faptul că demersul său în Alaska se bucură în sondajele americane doar de o acceptare de 51%. Această situație, considerând alegerile intermediare pentru Congres de anul viitor, îl determină pe Trump să pivoteze către un multilateralism tactic.

Trebuie însă precizat că aceasta nu este o schimbare strategică, ci o adaptare tactică. Președintele american își dorește în continuare un acord rapid, insistând că „depinde de Zelenski să rezolve problema”, dar el, Donald Trump, acum trebuie să „vândă” și europenilor, nu doar Rusiei, ceea ce determină un cost de timp și complexitate.

Președintele Zelenski a reușit să obțină la Washington un cvasi-veto european asupra viitorului acord de pace cu Rusia, legitimitate internațională amplificată și timp – cea mai valoroasă resursă care intră în contradicție cu turbina de lucru a președintelui Trump.

4. Moscova are motive să jubileze, fiind deocamdată câștigătorul tăcut al haosului

Argumentul este simplu: complexitatea crescută înseamnă timp pentru Rusia.

Dacă în Alaska au negociat două părți, la Washington au fost prezenți șapte plus SUA, existând riscul ca segmentul temporal decizional să se transforme din zile în săptămâni sau luni, în timp ce Rusia își consolidează terenul.

Fisurile Occidentului cu privire la Ucraina sunt vizibile fiind legate de teme precum: împărțirea poverilor între SUA și Europa, cine din Europa suportă facturile și cine primește banii în plan intern, câtă disponibilitate există și cât de mari vor fi compromisurile comune. Garanțiile flexibile de genul „Articolul 5 minus” pot determina Rusia să testeze, în timp ce ambiguitatea lasă spațiu de manevră.

5. Chiar și după Washington, China, „marele absent” ia potul cel mare

Din poziția observatorului, China contorizează faptul că Statele Unite au fost distrase trei săptămâni cu Ucraina, Europa consumă capital politic pentru securizarea frontierei și vecinătății estice, iar Rusia devine și mai dependentă de China deoarece negocierile prelungite perpetuează economia slabă.

În calculul strategic chinezesc post-Washington prelungirea haosului occidental, multiplicat temporal, ar putea reprezenta o oportunitate în Taiwan, mai ales dacă negocierile cu privire la Ucraina se întind pe o perioadă mai mare de șase luni. Într-un astfel de scenariu ar putea apărea o fereastră de oportunitate chineză pentru „fait accompli”/materializare în Pacific.

Cum ar putea fi recalibrate strategiile post-Washington?

SUA și gestionarea multilateralismului

Trump a înțeles că nu poate ignora Europa, dar poate manipula.

Noua strategie:

1. Folosește Europa în rolul „polițistului rău” pentru a pune presiune pe Ucraina și a nu diminua potențialul negocierilor SUA-Rusia.

2. Insistă pentru asumare financiară accelerată în Europa/burden-shift accelerat, iar declarația lui stă dovadă: „Voi dați garanții, noi coordonăm.”.

3. Manipulează temporal prin setarea deadline-urilor false pentru urgentare.

Europa și construcția unei agenții/unui agency colectiv(e)

Succesul strângerii rândurilor determină calea europeană spre succes cu formulă repetabilă în contextul unor crize pentru mobilizare rapidă, prezență fizică, reprezentare și materializare.

Noua strategie ar putea include:

1. Instituționalizarea unui Consiliu de Securitate permanent al Uniunii Europene care să nu poată fi subminat și paralizat de cancelarii pro-ruse prin drept de veto, dar nici să ofere exclusivitate și ascendent (i)rațional unor state mai influente – totuși greu de realizat datorită unor opoziții.
2. Implementarea modelului Coaliției de voință/„Coalition of the Willing” în interiorul Uniunii Europene. Acest demers nu presupune reformarea UE ci crearea unui nucleu de apărare/ „EU Defense Core”, format, spre exemplu, din 15-18 state:

Membri Fondatori:

• Franța (nuclear, tehnologie și reprezentare în cadrul ONU)
• Germania (finanțe, industrie și tehnologie) 
• Polonia și țările baltice (state de primă-linie și angajament)
• România (stat de primă-linie, energie și angajament)
• Nordicii (capabilități și tehnologie)
• Spania și Italia (completitudine)
• Pre-poziționarea trupelor în Ucraina înaintea semnării unui acord.
• Utilizarea pârghiilor financiare prin condiționarea SUA de reconstrucția Ucrainei și consolidarea statelor de primă-line de pe flancul estic în scopul obținerii unor garanții ferme de securitate.

Ucraina trebuie sprijinită să supraviețuiască și apoi să prospere în această complexitate. Președintele Zelenski poate insista pentru maximizarea implicării actorilor și extinderea cercului de susținători, precum Japonia, Canada, Coreea de Sud etc. Poate accepta discuții pe marginea unor principii, dar se impune vigilență pentru fixarea detaliilor viitoarei strategii comune, însă e nevoit să evite iritarea unui președinte american care acționează sub presiunea timpului.

Implicații posibile pentru România

Oportunități post-Washington

O coaliție de voință europeană se apropie ceva mai mult de realitate iar România poate fi co-lidera Poloniei pe flancul estic european. Este un moment prielnic pentru autoritățile românești să negocieze garanții cu Regatul Unit și Franța, cu extindere spre axa de apărare ucraineană, în timp ce contribuția la apărarea comună și împărțirea poverii/ burden-sharing îi legitimează un profil mai vocal în afacerile euroatlantice.

Calea spre implementare

Un stat de primă-line precum România se află în proximitatea ariei de testare pentru „Articolul 5 minus”. Putem găzdui trupe britanice, franceze și ale altor state aliate pentru Ucraina, transformând România într-un hub logistic complex pentru garanții de securitate.

România poate deveni un magnet pentru investiții

Reconstrucția Ucrainei și o bună parte a conectivității sale cu vestul și sudul se va realiza prin România. Autoritățile române trebuie deja să proiecteze o pre-poziționare industrială, să acceseze fonduri ale Uniunii Europene pentru infrastructură și tehnologie cu dublă întrebuințare (civilă și militară / „dual use”).

Paradoxurile emergente post-Washington

Primul paradox: „Unitate prin fragmentare”

Europa fragmentată se prezintă prin membrii individuali și generează un efect untar mai puternic în contrast cu Europa unită formal care ar fi fost ignorată.

Al doilea paradox: „Vulnerabilitatea ca punct tare confirmat”

Zelenski, slăbit din punct de vedere militar, câștigă simpatie și, implicit, pârghie morală.

Al treilea paradox: „Progres prin regres”

Mai mulți actori înseamnă mai puțin progres real, dar un progres mai mic aduce mai mult timp Ucrainei pentru așezarea unui instrument strategic viabil. Deși Rusia își consolidează poziția în teren pe termen scurt, pe un segment temporal mai mare se epuizează.

Care sunt tendințele?

În prima etapă, succesul lui Trump în Alaska a generat opusul intenției, dar acest lucru nu înseamnă că va abandona obiectivele cu privire la Rusia. Deși Europa a descoperit potențialul de agency prin panică, fiind cam mult spus deocamdată, paradoxal, complexitatea crescută face pacea imposibilă dar poate reduce escaladarea. În aceste condiții presiunea pusă de Trump pe Zelenski devine în parte presiunea pe Europa. Structura anarhică a sistemului internațional, unde regulile sunt încălcate sistematic, a forțat Europa să acționeze, însă multipolaritatea emergentă creează instabilitate crescută, iar competiția pentru putere se intensifică, nu se reduce.

Episodul Washington ar putea înfățișa ordinea post-Alaska ca un „messy multilateralism” unde SUA e deasupra, dar nimeni nu conduce complet, toți au veto parțial, deci nu-l pot exercita pe deplin, haosul devine predictibil, în timp ce ordinea ar putea ieși la suprafață din dezordine.

Lumea post-Alaska și post-Washington nu se îndreaptă deocamdată spre o „nouă ordine” ci către o „dezordine gestionată” unde agenția nu mai e binară (o ai sau nu o ai) ci gradată și contextuală; puterea nu mai reprezintă un monopol ci „network effect” / efectul rețelei sau strângerii rândurilor; succesul nu mai e victorie ci supraviețuire elegantă, iar strategia optimă nu e claritate ci ambiguitate constructivă.

Pentru România, lecția e clară. În lumea post-Washington nu câștigi prin forță, ci prin claritate, prezență, persistență și capacitatea de a naviga haosul. Episodul Washington a confirmat că viitorul aparține celor care pot dansa în haos, nu celor care încearcă să-l controleze.