1.Infernul
Deschiderea oficială a celei de-a XVI a ediții a TESZT, festivalul internațional de teatru organizat de Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara, s-a petrecut cu premiera spectacolului cu piesa Macbeth, producție a instituției gazdă. Așa și trebuia să stea lucrurile. Întotdeauna începutul se cuvine să aparțină gazdelor.
Numai că, având în vedere așezările și reașezările de toate felurile ce caracterizează etapa traversată acum de societatea românească, întârzierea nepermis de mare cu care a fost adoptat Bugetul de stat pentru anul 2026 și, de aici, toate celelalte bugete (județene, locale, ale instituțiilor din subordine, inclusiv cele ale teatrelor), faptul că, în ziua începerii Festivalului, Consiliul local al Timișoarei nu adoptase încă bugetul urbei, prin urmare nici bugetul festivaluiui, a începe o manifestare de cultură teatrală de considerabilă anvergură cu the Scottish Play, cu așa- numita piesă blestemată dobândește o semnificație aparte. Inclusiv aceea a luării în piept a fricii. Frica fiind una dintre temele de bază ale piesei shakespeariene. Într-o superbă analiză (cf. Cartea lui Prospero, Editura Humanitas, București, 2017), Gelu Ionescu susținea chiar că Macbeth este o piesă despre frică. Aceasta fiind “starea fundamentală în care tragedia se desfășoară, e climatul ei”.
Justețea observației lui Gelu Ionescu este certificată de spectacolul timișorean, semnat regizoral de italianul Stefano Tè. Care, împreună cu Vittorio Continelli, și-a asumat și sarcina întocmirii dramaturgiei, și coregrafia (una deloc simplă căci montarea se bazează mult pe urmărirea facerii și desfacerii grupurilor, pe geometria variabilă a acestora), și light-designul.
Să le luăm pe rând. Încep cu textul de spectacol. Stabilit, cum spuneam, de regizor și de Vittorio Continelli. Un text ce deține calitatea de a nu scăpa nici un detaliu important și de a fi perfect inteligibil. Însușiri nu chiar foarte ușor de obținut de vreme ce, în opinia, unui număr important de shakespearologi, Macbeth este piesa perfectă. Despre perfecțiunea ei vorbea, cu mulți ani în urmă, în termeni categorici, Haig Acterian. “Desăvârșirea în Macbeth vine din împlinirea condițiilor constituției dramei elisabetane, din întrunirea tuturor calităților unei noi forme dramatice și din compararea lor cu cele ale tuturor pieselor vremii și chiar cu cele ale tragediei clasice antice”. Or, în conspectul textual concentrat pe care se bazează montarea de acum, una care nu-și disimulează condiția de spectacol studiu, este conservată întreaga energie a textului și sobrietatea stilistică.
Macbeth-ul timișorean nu face, nu avea cum să facă abstracție de individualități. Actori precum András Gedeon (curajos distribuit în rolul titular), Tóth D. Zsófia (Lady Macbeth), Mátyas Zsolt Imre (Macduff), Czüvek Lóránd (Banquo), Balász Attila (Duncan), Jancsó Elöd (Malcolm), Tar Monika (Lady Macduff), Bandi András Zsolt (Portarul, Doctorul),Lajter Markó Ernesztó (Ross), Borbély B. Emilia (Syward) elaborează personaje credibile, unele de forță. Atunci când trebuie ei se integrează grupului, corului, lumii agitate marcate de profeții, de prevestiri, de rău, de prezența vrăjitoarelor, de crime. Crime care, chiar dacă au un autor ori un comanditar binecunoscut (așa cum stau lucrurile de la bun început în cazul uciderii lui Duncan, un omor imaginat de Lady Macbeth și comis de soțul ei, un ins complex, și slab, și demonic, și însetat de putere, și măcinat de întrebări și îndoieli de toate felurile, bine evidențiate de András Gedeon)) poartă pecetea unei întregi colectivități. A unei lumi. Bolnavă. Prost croită. Fapt cu totul remarcabil concretizat scenic.
Stefano Tè a creat un light design nici el chiar unul oarecare. Și aceasta cel puțin din următoarele motive. Tot ceea ce vedem pe scenă se petrece noaptea. În inima nopții, cum ar fi spus probabil regretatul George Banu. Și aceasta fiindcă noaptea este cum nu se poate mai favorabilă crimelor. Or, noaptea din versiunea timișoreană a lui Macbeth nu este nici ea una obișnuită. Noaptea se suprapune aici, se identifică cu Infernul. Sau cu antecamera acestuia. Personajele care omoară cu mână proprie ori care ordonă crime (în primul rând Macbeth și soția lui) sunt încă din timpul vieții ființe ale Infernului. Poate tocmai de aceea moartea lor nu pare a rezolva nimic. Este evident că infernul înscris în însăși ființa lor se prelungește în ființa celor ce ar urma să le ia locul. Detaliu conștientizat de Malcolm, fiul legitim al lui Duncan. De unde și acel sfâșietor strigăt din final al copiilor- 0priți-vă!
Mai toate personajele sunt înveștmântate în negru. Cu notabila excepție a lui Duncan. Care poartă haine de culoare albă. Costumele fiind imaginate de Albert Alpár. Or, light designul elaborat de Stefano Tè rezolvă problema relevării negrului placat pe negru.
Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara
MACBETH de William Shakespeare
Regia, coregrafia, light design: Stefano Tè
Dramaturgia: Stefano Tè,Vittorio Continelli
Designer costume: Albert Alpár
Manager de proiect: Carmen Tărniceru
Cu: András Gedeon (Macbeth), Tóth D. Zsófia (Lady Macbeth), Mátyas Zsolt Imre (Macduff), Czüvek Lóránd (Banquo), Balázs Attila (Duncan), Jancsó Elöd (Malcolm), Foltányi Edina (Donalbain, Asasin, Mesager), Tar Monika (Vrăjitoare, Ladu Macduff), Borbély B. Emilia (Hecate, Bătrâna, Syward), Becsey-Imreh Noémi (Vrăjitoare), Karsai Dóra (Vrăjitoare), Vincze Erika (Vrăjitoare), Grgic Nikoletta (Vrăjitoare, Servitoare, Damă de companie), Bandi András Zsolt (Portar,Doctor), Lajter Márkó Ernesztó (Ross), Tar Erik (Căpitan, Servito, Seyton), Erdős Bálint (Lennox), Bálint Előd (Asasin, Mesager), Albert Ákos (Fleance), Keresztes Pelbárt (Fiul lui MacDuff)
2.Boală și moarte și război…
În urmă cu mai bine de doi ani, mai exact în ianuarie 2024, vedeam pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamț un spectacol intitulat Război, și pace, și…, scris și regizat de Clemens Bechtel. Jnspirat din Război și pace, celebrul roman al lui Tolstoi. Mi s-a părut atunci că avem de-a face mai puțin cu o adaptare, cât mai degrabă cu o inteligentă și provocatoare meditație pe marginea cărții. De altminteri, însuși obiectul carte era în repetate rânduri prezent pe scenă. O bună parte dintre personaje citeau cu glas tare din respectiva carte.
Același Clemens Bechtel ne propune acum, la Teatrul German din Timișoara, un spectacol al cărui punct de plecare se află într-un alt mare roman al literaturii universale. Muntele vrăjit de Thomas Mann. Scris de acesta între anii 1912-1914 și 1919-1924. Adică înainte și după Marele Război. De data aceasta însă, cu ocazia acestui nou spectacol lucrurile par a sta puțin astfel. Clemens Bechtel și-a asumat greaua misiune de a realiza o adaptare a unei cărți de aproximativ 1000 de pagini. Ideea de adaptare este limpede asumată și subliniată ca atare de afiș și de bogatul și informatul caiet de sală întocmit de Corina Fratuțescu, Mira Țara și Cristian Vicol. Clemens Bechtel a avut curajul adaptării determinat probabil de faptul că nu neapărat acțiunea, faptele înseamnă punctul forte al scrierii lui Thomas Mann, ci discuțiile, controversele, meditațiile. Care pot fi mai lesne concentrate. Nu însă la fel de ușoară fiind redarea lor scenică.
Romanul ca și spectacolul timișorean după Muntele vrăjit mustește de discuții despre viață, boală, înțeleasă ca formă obscenă a vieții, despre moarte. Ca și de controverse pe mari teme precum acelea ale păcii, războiului, libertății și tiraniei. În care se angajează atât proaspătul inginer Hans Castorp, venit inițial doar pentru trei săptămâni în sanatoriul unde se află internat deja de șase luni vărul său, Joachim Ziemeßen care de abia așteaptă să devină soldat cât și ziaristul și scriitorul Lodovico Settembrini și extrem de violentul apologet al tiraniei Leo Naphta.
Șederea lui Castorp se prelungește, ocazie pentru el de a cunoaște lumea pestriță din sanatoriu, de a se îndrăgosti fără speranță de cum nu se poate mai ciudata Clavdia Chauchat, de a discuta și de a se supune capriciilor doctorului Behrens și ,mai ales, de a se adapta la regulile și cerințele unei lumi ale cărei bizarerii încep să devină tot mai puțin observabile. Hans Castorp ajunge el însuși bolnav sau, mai corect spus, se adaptează stării de boală. Cam tot la fel cum unii se adaptează stării de război și aproape că socotesc firesc războiul. Cum din păcate tot unei stări de boală începe să se adapteze întreaga Europă. Așa cum este ea surprinsă de Thomas Mann în roman și cum ajunge acum să fie sugerată scenic. După moartea și previzibilă, și neașteptată a lui Joachim, după începerea războiul dement salutată de Leo Naphta, după redefinirea misiunii sanatoriului, Joachim ajunge el însuși pe front. Regizorul Clemens Bechtel identificând mijloace și simple, și eficiente de a-l transpune scenic.
Cu ajutorul unui narator care este deopotrivă și personaj-observator (interpretat de Richard Hladik), regizorul-adaptator rezumă coerent și clar toate aceste fapte. O face insistând asupra rutinei zilnice și asupra controverselor din sanatoriu, asupra incredibilei vecinătăți dintre viață și moarte. Semnificativă în acest sens mi s-a părut secvența în care pacienții se agită, vorbesc, probează o vitalitate neobișnuită și tocmai prin aceasta falsă, fiind însă însoțiți, învăluiți de acordurile marșului funebru al lui Gustav Mahler. Care se integrează perfect în conceptul muzical și în sound-designul creat de Alex Halka, vechi și înzestrat colaborator al regizorului.
Decorurile create de Ioana Popescu, cu scaunele, păturile și termometrele ce fac parte din dotarea obligatorie a pacienților, cu paturile de spital care seamănă teribil cu cele de campanie, cu multele uși trântite în mod repetat de imprevizibila Clavdia mereu înveșmântată în negru (Ioana Iacob) amplifică impresia de repetitiv și de egal. Cu care e deja obișnuit Joachim Ziemeßen (Marc Illch), cu care se va obișnui foarte curând Hans Castorp (Harald Weiss). Discuțiile zilnice fără importanță ale femeilor din sanatoriu (Tatiana Sessler-Taomi, Dana Borteanu, Isolde Cobeț), controversele ideologice dintre Lodovico Settembrini (Bülent Özdil) și Leo Naphta (Alexandru Mihăescu) terminate prin dueluri ridicole și eșuate, rigiditatea uneori jucată a doctorului Behrens (Rareș Hontzu), agitația celorlalți doctori și asistenți (Aida Olaru și Richard Hladik) sunt întrerupte de amintirea câte unui deces sau de o moarte ce se consumă chiar sub ochii noștri. Precum aceea a lui Joachim, acompaniată de cântecul Am avut un prieten.
Moartea unui om dobândind semnificația zbaterii (bine marcate de mișcarea scenică datorată Viktoriei Medvedeva) și sfârșitului unei lumi.
Teatrul German de Stat din Timișoara
MUNTELE VRĂJIT de Thomas Mann
Adaptarea și regia: Clemens Bechtel
Dramaturgia: Mira Țâra
Scenografia: Ioana Popescu
Muzica și video: Alex Halka
Coregrafia: Viktoria Medvedeva
Machiajul: Bojița Ilici
Lighting design: Vlad Dragomirescu
Asistență de regie: Richard Hladik
Cu: Harald Weiss (Hans Castorp), Marc Illich (Joachim Ziemeßen), Ioana Iacob (Clavdia Chauchat), Rareș Hontzu (Dr. Behrens), Bülent Özdil (Lodovico Settembrini), Alexandru Mihăescu (Leo Naphta), Aida Olaru (Dr. Krokovski), Tatiana Sessler-Taomi (Karoline Stöhr), Dana Borteanu (Domnișoara Engelhart), Isolde Cobeț (Hermine Kleefeld), Richard Hladik (Asistentul)
