Premiere la Teatrul „Regina Maria”din Oradea

În cursul lunii martie, Teatrul Regina Maria din Oradea și-a invitat publicul fidel la patru noi spectacole. Dintre care eu am văzut doar două. Le voi comenta în cele ce urmează. Cu regretul că nu am prea avut motive de bucurie. Nici de a le vedea, nici de a scrie despre ele. Dimpotrivă. Ambele sunt lipsite și de valoare, și de idei artistice reale. Sunt clar născute sub semnul improvizației, aproape în exclusivitate din nevoia de a li se da de lucru actorilor și de a se realiza la repezeală un anumit număr de premiere. S-au cheltuit pentru montarea lor timp și bani degeaba. Aceasta în vreme ce, în disprețul legii și cu binecuvântarea actualului președinte al Consiliului județean care trăiește cu iluzia că ar fi mai presus de prevederile legale, care se dovedește expert în subterfugii, Teatrul se află într-un interimat managerial prelungit. Vom înregistra curând doi ani de provizorat, un provizorat din înalt ordin, defel unic în țara care a devenit una a interimatelor, a interimarilor numiți politic, doi ani de răspuns slugarnic și neghiob la dispoziții de partid și telefoane. Doi ani în care s-a funcționat cel mai adesea pe principiul un pas înainte, doi pași înapoi. Doi ani în care s-au făcut promisiuni multe și încă și mai multe amânări și retractări, doi ani în care ne-am jucat de-a spectacolele promise a fi eveniment și care s-au dovedit în cel mai bun caz acceptabile și de-a festivaluri făgăduite a fi grandioase, care nu s-au mai ținut niciodată. Doi ani nicidecum faști, cu consecințe din ce în ce mai grave asupra Teatrului, artiștilor și publicului.

1.Glumițe

Am foarte puține lucruri bune de spus despre Tandrețea, una dintre cele mai recente premiere ale Teatrului Regina Maria din Oradea.

Firește, îi cred pe cuvânt pe cei ce au alcătuit caietul-program, din păcate accesibil numai în format electronic (Florina Dometi a devenit în timp un foarte serios și bun secretar literar), care ne încredințează că Alfredo Sanzol, semnatarul textului, ar fi unul dintre cei mai interesanți scriitori spanioli de literatură dramatică. Deopotrivă actor și regizor. Posibil.
 
În calitate de dramaturg, Sanzol și-a adjudecat mai multe premii naționale, iar, în prezent, deține postul de director al Centrului Dramatic Național din Spania. Scrierile lui au convins-o pe Ioana Anghel care s-a îndeletnicit cu traducerea și publicarea unora dintre ele în limba română. Bobi Pricop, regizor nu doar la modă, ci și serios le-a asigurat unora dintre ele valorificarea sau măcar promovarea în spectacole- lectură. Nu e exclus ca tot el, în calitatea sa de fost director artistic al Teatrului orădean, să fi susținut introducerea piesei intitulate Tandrețea în repertoriu.

 
Sarcina montării i-a revenit tânărului Mihai Gligan, absolvent al Secției de specialitate de la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității Babeș-Bolyai.  Căruia nu i-am văzut spectacolele realizate la Teatrele din Baia Mare și Turda, ci doar Reguli pentru o asamblare corectă, după un text de Thomas Eccleshare, text tradus de Vlad Sălbatecu, montat în anul 2024 la Teatrul Tineretului  din Piatra Neamț. Același Vlad Sălbatecu l-a însoțit acum pe Mihai Gligan, în calitate de dramaturg.

Tandrețea are un nimb shakespearian. Amintește cumva de Furtuna fiindcă și aici cineva, adică cea numită Regina Smarald, are un plan. Concretizat în stârnirea forțelor naturii cu scopul nimicirii sexului opus. Aceeași regină Smarald plănuiește să își scape fiicele, adică pe prințesa Somon și pe prințesa Rubin, de povara unor căsătorii impuse. Cele trei femei se refugiază pe o insulă pe care o credeau pustie. Care se dovedește a nu fi deloc așa, aici făcându-și veacul trei bărbați, de profesiune tăietori de lemne care, la rându-le, au fugit de femei. Respectivii se cheamă Maro, Verdemarin și Bleuciel. Cei șase se întâlnesc, ba se împrietenesc, ba se dușmănesc ca, până la urmă,  unii să se căsătorească, alții să se refugieze în meserii fie artistice, fie ceva mai lucrative. 

Din păcate, cineva, poate dramaturgul, poate regizorul, a împănat textul scriitorului spaniol cu o nesfârșită serie de glumițe, unele ieftine, altele absolut de nepermis. La care publicul marșează și râde cum nu se poate mai gros.Atunci când nu are de trimis sms-uri,  De pildă, spectatorii se amuză când aud trasă apa de la toaletă, un zgomot care, vezi Doamne, completează supra-segmental o anumită replică,  și savurează citate cuvintele de autobază cu care un actor, altminteri bun al trupei, s-a  cam făcut de mirul lumii cu ocazia primirii unui premiu UNITER. Cuvintele acelea sunt bune pentru antologia rusinii, nu de reamintit vesel-inconstient pe scena.

De data asta, e cum nu se poate mai limpede că Mihai Gligan a fost depășit de situație.Nu cred ca a avut nici cea mai firavă idee autentică de spectacol ori s-a lăsat dus de val.  Așa că a ieșit ceva care seamănă teribil cu spectacolele de tristă amintire ale grupului Vacanța mare. Aceasta cu nemijlocitul concurs al celor șase actori din distribuție- Giorgiana Coman, Anca Sigmirean, Alina Leonte, David Constantinescu, Eugen Neag  și Pavel Sîrghi- neîndrumați și lăsați să se descurce pe cont propriu. Unii o fac mai bine, alții mai puțin, fiecare cât și cum se pricepe.

Elöd Golicza a realizat cu bani puțini o scenografie validă, în opinia mea singurul lucru integral valabil din întreg spectacolul, în vreme ce Cristina Breteanu a creat o serie întreagă de costume, unele dintre ele chiar reușite. Sound designul de care s-a ocupat actorul Richard Balint a intenționat, pesemne, să plaseze spectacolul în zona musicalului. Rezultatele fiind aproximative. Ba chiar mai rău decât atât.        

Teatrul  Regina Maria din Oradea

TANDREȚEA de Alfredo Sanzol

Traducerea: Ioana Anghel

Dramaturgia: Vlad Sălbatecu

Regia: Mihai Gligan

Decorul: Elöd Golicza

Costume: Cristina Breteanu

Sound design: Richard Balint

Cu: Giorgiana Coman (Regina Smarald), Anca Sigmirean (Prințesa Somon), Alina Leonte (Prințesa Rubin), David Constantinescu (Tăietorul de lemne Maro), Eugen Neag (Tăietorul de lemne Verdemarin), Pavel Sîrghi (Tăietorul de lemne Bleuciel)

2.Inadecvări

Ghinion!, vorba unui fost președinte al Republicii, și în cazul premierei cu piesa Cum iubește cealaltă jumătate a industriosului autor britanic Alan Ayckbourn, montată pe scena Sălii mari a Teatrului Regina Maria din Oradea de regizorul Victor Olăhuț.

Ghinionul nu pornește atât de la opțiunea repertorială, chiar dacă avem de-a face cu o piesă bulevardieră de valoare medie scrisă prin anii ’60 ai secolului trecut, piesa tradusă de Horia Florian Popescu și supusă unor remodelări, declarat colective, produse în timpul lucrului la spectacol. Știu, parcurgem  vremuri de austeritate, întârzierile nepermis de mari  intervenite în adoptarea bugetului de stat pe anul 2026 au avut mari și nefaste consecințe și asupra bugetelor culturii și ale instituțiilor de spectacole. Care nici măcar la începutul lunii aprilie nu știu pe ce subvenție anuală pot conta. Or, toate acestea justifică, fie și numai în parte, alegerea unor texte fără cine știe ce mari pretenții, a căror montare nu implică prea mari costuri și pare că ar garanta creșterea afluxului publicului plătitor la casele de bilete.

 Cum iubește cealaltă jumătate se bazează pe o colecție de observarea în cheie comică a u.nor necazuri conjugale cărora trebuie să le facă față trei familii, totul pornind de la infidelitățile elegantei doamne Fiona Foster care și-a înșelat bărbatul cu un coleg de serviciu al acestuia. Un bărbat altminteri cam primitiv, pe nume Bob Philips.La rându-i însurat, însă cu tot felul de turbulențe în căsnicie. Într-o seară, cei doi amanți sar nițeluș cam prea mult calul, ajung nepermis de târziu la domiciliul conjugal aferent și le furnizează partenerilor cu acte-n regulă explicații care fac ca în întreaga poveste să fie implicată și o a treia familie. Una tradițională și, desigur, cum nu se poate mai inocentă. În capul căreia se sparge totul. Lucrurile se complică tot mai tare, sunt chiar pe punctul de a se sfârși cum nu se poate mai rău, însă, firește,  până la urmă, în conformitate cu regulile de fier ale piesei bine făcute, cum se mai cheamă vodevilul, lucrurile se rezolvă și totul intră în normalitate. Care, în cazul de față, își trage originea în imensele rezerve de naivitate ale domnului Foster.

Din păcate, spectacolul de la Teatrul Regina Maria din Oradea, suferă de trei mari defecte. Primul ține de faptul că, mai toți componenții distribuției sunt actori și binișor, și vizibil trecuți de 50 de ani. Or, traducerile în amor la această vârstă nu prea mai sunt la ordinea zilei și nici nu au prea interesat genul, cum nu este nici făcutul de copii. Probabil că nu s-au găsit alții (situația aminntind de ceea se întâmpla odinioară la spectacolele de operă unde în rolul Violetei Valéry vedeam o doamnă cum nu se poate mai rumenă), poate că unii au un minus de norme ce se impunea urgent acoperit. Cert e că, cum-necum,  cel puțin unii dintre ei au fost siliți să joace personaje care, în mod normal, trebuiau încredințate unor artiști de 35-40 de ani E adevărat, unii dintre respectivii actori sunt experimentați în comedie, au în spectacol chiar un oarecare  nerv (Elvira Rîmbu, Lucia Rogoz, Șerban Borda, Alexandru Rusu). Alții mai puțin  și cad în caricatură (Sebastian Lupu). Ioana Dragoș Gajdo o joacă cu haz pe sărmana doamnă Mary Feather, plasată foarte aproape de stadiul de bunicuță.

Evidentelor greșeli de casting, regizorul Victor Olăhuț le-a adăugat pe acelea ce țin de ritm. Deficitar, lent, obosit, mai ales în prima parte a spectacolului. Fapt ce face ca toată povestea să se lungească, vorba lui Caragiale, ca cașcaval prăjit.

Cea de-a treia greșeală ține de decor. Semnat de Oana Cernea.  În cazul de față, unul previzibil,  cum s-a mai tot văzut,  neinspirat, urât, mizer, lăsînd impresia de vechi, de ponosit, de găsit prin cine știe ce magazie unde de ani buni nu a mai călcat nimeni. Mai-mai că ai impresia că locuințele în care își duc viața zilnică familiile Foster și Philip s-ar afla în clădiri cu un risc seismic major.      

Teatrul Regina Maria din Oradea

CUM IUBEȘTE CEALALTĂ JUMĂTATE de Alan Ayckbourn

Traducerea- Adaptare colectivă după traducerea lui Horia Florian Popescu

Regia: Victor Olăhuț

Scenografia: Oana Cernea

Cu:  Elvira Rîmbu (Fiona Foster), Șerban Borda (Frank Foster), Lucia Rogoz (Tereza Philips),Sebastian Lupu (Bob Philips), Ioana Dragoș Gajdo (Mary Feather), Alexandru Rusu (William Featherstone)